Ploaia începuse să cadă. Mergeam de câteva ore bune pe aleea de beton și ora înserării se apropia. În stânga mea, cenușă. La dreapta, cenușă. Un imens câmp de cenușă și un miros de plastic ars care îmi tortura simțul olfactiv. Am ridicat capul din pământ și am văzut, în sfârșit, Cabinetul. Un bloc gri, cu 5 etaje, dar care, aflat singur în pustietatea de cenușă, părea atât de impozant. Ploaia cădea din ce în ce mai rece și mai grea. Am grăbit pasul. La intrarea în bloc, doi paznici înalți, îmbrăcați într-o uniformă neagră, purtând măști de gaz, mă întreabă simultan:
- Cine ești și ce vrei?
- Sunt Pacientul 2305. Am venit să-l văd pe Doctor, le spun calm.
- La ultimul etaj. Grăbește-te! Doctorul n-are toată ziua la dispoziție, răspund amândoi pe un ton răstit.
Intru. Încep să urc scările ciobite, ținându-mă de balustrada ruginită. E atât de liniște aici! Prea multă liniște. Ajung la al cincilea etaj obosit și fără suflu. Mi s-a părut că am urcat 15 etaje. Văd ușa albă cu mâner auriu. Aici stă Doctorul. Bat ușor în ușă și intru. Cabinetul Doctorului este mare, cu pereți albi, un birou de lemn masiv și o bibliotecă în care toate cărțile au coperta roșie. Din spatele biroului, Doctorul, îmbrăcat în halatul lui alb imaculat, cu barba căruntă și părul cărunt, imbecabil aranjate, zâmbește lung și îmi spune:
- Bine ai revenit, 2305! Ia loc!
Mă așez pe scanunul de lemn din fața biroului. Nu mă simt prea confortabil. Doctorul poartă niște ochelari cu lentile rotunde. Are cea mai rece privire pe care am văzut-o vreodată.
- Hai să nu ne mai lungim. Am un program destul de încărcat astăzi. Deci, 2305, ai mai avut visele acelea?
- Da, dar mai rar acum.
- Tot cu aceleași personaje?
- Da.
- Mai auzi vocile?
- Foarte rar.
- Atunci ești pe drumul cel bun. Fă în continuare ce ți-am spus și în curând te vei simți perfect.
- BA NU! am strigat plin de furie. Mă simt tot timpul trist și abandonat sunt depresiv și...
- Și...?
- Și vreau să mă sinucid.
Doctorul mă privește și dă ușor din cap. Se ridică de la birou și se duce la fereastră. Se uită tăcut pentru câteva zeci de secunde și îmi spune:
- Coșurile Centralei scot fum negru și dens. Va fi un an bun. Vino să vezi.
- Nu îmi pasă de Centrală. Vreau să mă ajuți. Ceilalți spun că ești ca un Dumnezeu. Că poți să faci adevărate minuni. Că poți repara oameni. Te rog să mă repari și pe mine!
- Ca un Dumnezeu, spuse el în timp ce își mângăia barba, uitându-se în continuare la coșurile Centralei. Păi și Dumnezeu face reparații? Ce e El? Meșter? Instalator?
Râde scurt. Își pune mâinile la spate și cu privirea ațintită la ce se petrece afară, continuă:
- Ceilalți spun multe. Ei sunt ca niște animale care au stat toată viața în întuneric, iar atunci când văd lumina unei lanterne, cred că au văzut Soarele. Reparator de oameni? Cum aș putea să repar ceva defect din fabrică? Ceva defect încă din faza conceptuală. Eu pot doar să...peticesc. Petic peste petic, până când devenim mai puțin defecți. Dar stricați tot rămânem.
- Și atunci ce aș putea să fac?
- Păi ai spus deja ce vrei să faci. Să te sinucizi, zise el cinic, în timp ce se așeză înapoi pe scaun. Dar n-o s-o faci. Cea mai importantă regulă a sinuciderii e că nu spui nimănui că ai s-o faci. Când spui că o să te sinucizi, înseamnă că vrei doar un pic de atenție, de compătimire.
- Mi s-a spus că ești un mare doctor. Văd că ai reușit să ne păcălești pe toți, îi spun ridicându-mă de pe scaun, pregătit să plec, scârbit de atitudinea lui.
- Așa sunteți toți, începu Doctorul nervos. Vă întoarceți mereu cu o altă problemă și dați vina pe bietul Doctor pentru că nu v-a ajutat destul. Dar eu v-am ajutat. Ai recunoscut-o și tu, 2305. Problema ta cu visele e aproape remediată. Fără ajutorul meu, ai fi fost un lunatic. Un pic de recunoștință? NU! Veniți la mine ca la Dumnezeu și îmi cereți să vă schimb eu total viața. E vina mea că vă urâți viața și că traiul vostru e un chin? E vina mea că nu sunteți în stare să vă rezolvați problemele și le lăsați să vă copleșească? Nu puteți să îmi cereți să vă repar când sunteți un defect general.
Se lasă tăcerea. Îmi dau seama că am greșit și că Doctorul are dreptate.
- Îmi cer scuze, Doctore. Am reacționat prostește.
Doctorul zâmbește.
- În momentul în care vei accepta ideea că durerea este inevitabilă, 2305, atunci vei găsi rezolvarea la multe dintre problemele tale. Dacă nu poți accepta chestia asta, atunci nu poți decât să îți grăbești ieșirea din rândul celor vii. Viața înseamnă durere.
Din nou se lasă tăcerea. Din boxa de deasupra ușii, o voce de robot anunță:
- Domnule Doctor, Pacienta 3108 a venit să vă vadă.
- Se pare că aici se încheie ședința noastră, 2305. Mă așteaptă acum un caz de schizofrenie și personalitate multiplă, spuse Doctorul în timp ce desfăcu o sticlă plină cu un lichid verde.
- Mulțumesc, Doctore. Sper să ne revedem.
- Și eu sper, zise el și luă o gură zdravănă din acea sticlă. Nu uita să lași banii celor de la intrare. Spune-le că dacă îi mai prind că beau în timpul serviciului, le torn cianură în băutură. La revedere, 2305!
- La revedere, Doctore.
Ies din cabinetul Doctorului și cobor scările, trecând pe lângă Pacienta 3108, care îmi aruncă o privire mirată. Le las banii paznicilor, fără a le transmite ce a zis Doctorul. Într-un fel parcă îmi doream să-i otrăvească. Mă enervau foarte tare.
Ploaia se oprise, dar acum era întuneric. Aprind lanterna, și merg iarăși pe aleea de beton, la fel de confuz și deprimat.
-va urma-