Tropotitul insistent al picăturilor în tabla de pe acoperiș ne spulberă orice speranță. Mitruț e treaz, (nu pot spune
"deștept") și stă tolănit în pat cu o carte în mână. Asta înseamnă că e foarte târziu.
- Cât e ceasul?
- 11. Și poate că n-ar strica o "bună dimineața", domnule inginer și prea distinsă doamnă.
- Bună, bună...
- Dar și eu, la rândul meu, mă bucur să vă revăd. Mai mare cinstea decât plăcerea.
Creierul meu nu înțelege ce spune omul ăsta și nici nu e capabil de vreo idee care să merite pronunțarea. Mi l-a spălat ploaia mocănească. Și sunt cătrănit. Încă o zi de stat prin casă, niciun traseu, nicio peșteră, nimic. Pentru asta am venit la munte?
Mitruț ne privește dezgustat.
- Văd că letargia nu vă slăbește nici măcar o zi. Păcat. Am sperat să am cu cine schimba o vorbă. Mă duc la Iancu.
Iese trântind ușa.
Suntem singuri. Asta parcă nu s-a potrivit tocmai rău. Afară plouă, noi singuri...N-am călcat pe bec de vreo două zile, și acum că ne-am odihnit...am putea rezolva niște probleme. Mă insinuez pe sub plapumă mai aproape, nici o pernă în cap, e bine. Parcă nu mai sunt așa de cătrănit, atmosfera a devenit agreabilă și ploaia s-a încărcat de intonații romantice. Doar câteva obiecte ne mai stânjenesc, așa că ne avântăm într-un efort eroic pentru a scăpa de ele și pe când eram doar la o șosetă distanță de atingerea fericirii...
Mitruț dă ușa de perete!
- Al dracului Iancu, a coborât din Padiș. Mie mi-a zis că numai mâine pleacă. Acum cu cine beau o afinată? Și vouă chiar nu vă crapă obrazul să stați și acum sub plapumă?
Din nou nu găsim un răspuns inteligent. Se trântește în pat și-și reia lectura.
- Cu atât mai bine. Tot vroiam să termin romanul ăsta polițist.
Stăm nemișcați și cugetăm.
- Mai ai mult?
Se uită la pagină.
- Vreo 250 de pagini. Azi îl dau gata, nu te teme!
Stăm și ne cugetăm și mai tare.
- Mitruț, nu vrei să vezi ce face Csongor?
- Nu.
- De ce?
- M-a enervat ieri cu politica lui. Auzi, să ai încredere în liberali. Ãsta-i de pe altă planetă.
Deja ne iese fum pe urechi. Pușa vine cu o idee îndrăzneață.
- Știi că și noi ținem cu liberalii. Chiar am votat cu ei.
- Pe voi nu mă pot supăra, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dar Csongor? E om în toată firea.
După jumătate de oră, o ultimă încercare.
- Mitruț, nu vrei să te interesezi tu de vremea pe mâine? Poate totuși se mai îndreaptă.
- Auziți aici, se știe de ieri că numai azi mai plouă, iar de mâine e soare. Așa că dați-mi pace. Ia uite domnule, nici în concediu n-am parte de liniște!
De parcă noi avem. După câteva minute îi sună celularul, treabă extraordinară pentru că îl scoate pe coridor, unde e semnalul mai bun. Prindem clipa și ne repezim după haine. În timp ce se îmbracă soția îmi șuieră câteva păreri.
- N-ai minte nici cât o găină, n-ai putut închide ușa când a plecat?
- Nu-i vremea pierdută.
- Termină! Vrei să ne facem de râs la toată lumea?
- De ce? Ce-am greșit? Nu suntem cununați?
- Și asta înseamnă că am devenit niște obsedați în călduri?
Da, exact asta mi-am imaginat.
În fine, ieșim îmbrăcați din cameră unde dăm peste doamna Iancu care tocmai a terminat de șters tot coridorul și acum s-a apucat de fitness cu Mitruț (sună bine pentru o reclamă). El calcă apăsat înainte și înapoi, cu bocancii plini de noroi, ea îl urmează cu mopul pe la spate, roșie de efort, cu mișcările iscusite ale unei campioane la curling. Degeaba încearcă să-i atragă atenția, Mitruț e tare de urechea stângă, iar telefonul e pe dreapta, așa că doamna Iancu pufnește de nervi și-și continuă antrenamentul. Noi ne strecurăm pe lângă ei și poposim puțin la baie, apoi coborâm la masă.
Pușa face o ratotă cu cașcaval, aruncându-mi niște priviri sinistre pe când sparge ouăle. Eu înșfac țuica, trag un gât sănătos (eu care nu beau veci dimineața, aici m-a adus muntele) și trec la spălatul legumelor, niște roșii mari, rotunde, pârguite, care mă duc cu gândul tot aiurea, de parcă n-aș avea destule necazuri. În fine, ne punem la masă, soția îmi aduce la cunoștință dorința ei intensă de a mai rămâne și mâine în Padiș pe vreme asta splendidă, mai ales acum că i-am adus așa un coleg strașnic de cameră, eu mai trag un gât de țuică. Totul e umed în jur, brazii, pietrele, mașinile, câinele Leu. Pesemne animalul pune totul pe seama noastră deoarece se înfige lângă noi și ne face troacă de porci pe toată durata mesei. Îi aruncăm o bucată de slănină. O prinde din zbor, o înghite pe nemestecate și ne latră mai arțăgos, vădit jicnit de asemenea ridicolă încercare de reconciliere. Noroc cu doi cai care trec agale pe drum, fără stăpân sau vreun scop în viață. Indolența asta nemaipomenită întrece până și mizeria caracterelor noastre, așadar Leul se avântă în urmărirea lor oferindu-ne câteva clipe de liniște nesperată. Le prețuim la maxim savurându-ne ceaiul și cafeluța.
Eu cu ceaiul, ca de obicei. Nu că mi-ar displace cafeaua, dar mă lasă inima să beau așa ceva? Literalmente nu mă lasă. E destul o înghițitură ca să o ia la sănătoasa, obligându-mă să mă agit fără oprire trei ceasuri. Acum câțiva ani, la sfatul soției, am băut o cafea cu lapte înainte de Înviere, ca să rezist mai bine. Și într-adevăr am rezistat excepțional. Nu ca enoriașii care au cedat după al treilea tur de biserică, eu am făcut vreo 14 și aș mai fi făcut, dacă nu-i vedeam cum se îmbulzesc la coadă după paști, într-o manieră cu totul neadecvată momentului. Asta mi s-a părut o provocare nouă și deosebită, așa că m-am oferit să organizez puțin lucrurile și să-i conving că nu e bine cum procedează. În scurt timp am reușit, dreptcredincioșii s-au așezat cuminți la coadă, rugându-mă să încetez cu predica, că două într-o noapte e cam mult. Nu m-au convins, eu îmi doream o coadă mai dreaptă și mai răsfirată, cu respectarea spațiului de intimitate. După încă o jumătate de oră am obținut o răsunătoare victorie. În curtea bisericii nu mai eram decât eu cu câțiva bătrâni surzi și cu părintele care a început să se certe cu mine. În noaptea de Înviere, foarte urât și necreștinesc.
În timp ce-mi savurez ceaiul de cimbrișor, cumpărat de maică-mea de la Plafar, că cică ăsta de pe aici n-are aceleași proprietăți, mă strofoc să vin cu un plan pentru ziua de azi. Ce-am putea face pe timp de ploaie? Mitruț a eliminat definitiv o posibilitate, mai rămâne un joc de societate, dar Catan-ul de ieri a fost prea frumos ca să-l putem egala. Nu-mi vine altă idee mai grozavă decât "Hai să mergem pe la Csongor, să vedem ce face." Cam așa procedează, de fapt, toți turiștii pe timp de ploaie. Se plimbă de la unul la altul și se interesează ce face celălalt. Sigur că nici unul nu face ceva mai deștept decât să se scarpine în nas sau în alte orificii obscure, dar o întâlnire este deja o ocazie, și la ocazii se ciocnește un pahar. Soția mea are destulă experiență în treburile astea ca să se strâmbe la mine de parcă a înghițit zațul de la cafea.
Din păcate altă idee mai grozavă nu avem, așa că strângem masa, ne tragem pelerinele pe noi, gluga pe ochi și pornim în bejanie, ca cei doi cai fugăriți de Leu. Cu diferența că acum câinele, ca și părinții noștri, a decis să nu-și mai irosească energia de pomană.
Nu pornim direct spre căsuțele lui Vasile ci mai întâi facem un ocol amplu pentru a cumpăra niște plăcinte de la Aurina. O găsim sub copertină, ronțăind niște semințe și privindu-se lung și insistent peste gard cu o vacă. Aflăm că vaca este proprietatea ei și că astăzi nu are chef să plece la păscut. Noi nu am ajuns la nivelul metafizic care să ne permită să înțelegem acest fenomen fascinant, așa că-i întrerupem contemplarea într-un mod grobian, comandându-i plăcinte. Se pare că ploaia a erodat serios și entuziasmul Aurinei, deoarece stăm pe prispă jumătate de oră până ne face patru plăcinte cu brânză. Deși noi am comandat cu varză. Nu ne supărăm pentru că între timp am admirat Biserica Moțului și pe cehii de ieri care stau la corturi și arată infinit mai nenorociți ca noi. Aurina ne spune că numai ieri au venit și de atunci a plouat continuu. Imaginea cehilor împreună cu plăcintele calde, face minuni la moral, așa că ne ridicăm și plecăm în pas voios, apoi ne întoarcem, ne cerem scuze și plătim.
Ajungem la căsuțele lui Vasile și-l căutăm pe Csongor. În camera lui îi găsim pe ceilalți trei colocatari, liceenii de care povestea Mitruț. Toți trei stau la laptop-uri și se joacă Counter-Strike cu sonorul la maxim. În total sunt cinci laptop-uri. Deduc că unul s-a stricat. În timp ce un băiat ne dă informații despre Csongor, ceilalți continuă jocul, accesează Facebook-ul și în același timp scriu mesaje cu celularele. Cu un ochi la monitor, adolescentul strigă la noi terorizat, peste împușcături și explozii:
- Poate e în filigorie! N-a plecat nici de 10 minute, că s-a trezit târziu! Azi noapte nu s-a dormit pe aici!
- De ce?
- Te bag...! Maneliștii! A fost rău de tot. Nu, Dan!!
- Poftim?
- Nimic, îmi scrie ăsta (și arată spre colegul din stânga) să pun eu masa! Lasă că-ți lansez eu câteva!
Cum ne îmbogățește internetul existența...Îi lăsăm să se certe/ucidă virtual "în liniște", și ne continuăm căutările.
Dăm de Csongor la o masă din filigorie. E abătut și cu o buză umflată. Pe dată ne gândim la ce e mai rău.
- Csongor, salut, ce s-a întâmplat azi-noapte?
- Servus. Luați loc. O cafea?
- Nu, am băut...
- Vorbește pentru tine! Mersi Csongor, sunt prea doamnă ca să te refuz.
O servește imediat cu o licoare mai tare ca un Red Bull. Efectul? După câteva înghițituri, Pușa cască de-i trosnesc fălcile. Mie, așteptarea îmi creează acid la stomac, scot plăcintele și pun mâna pe o bere.
- Și zi, omule, ce-a fost pe aici azi-noapte?
- Ce să fie? Niște maneliști descreierați. O dubă cu număr de Bihor, șase inși și două fete. La 12 noapte au dat, vorba vine, muzica la maxim. Aceeași melodie în buclă.
- Manea mizerabilă?
- Cea mai mizerabilă, dacă era film românesc lua Cannes-ul. După două ore, mi se blocaseră neuronii, nu mai știam decât "pe la spate" și "arată-mi ce poți".
- Și ce-ai făcut?
- Le-am arătat ce pot.
- Singur?
- Singur.
- Dar băieții tăi din cameră? Că-s mari ca bivolii.
- Nu i-am trezit.
- Dar ei cum dormeau?
- Au căști, își pun muzică House și n-au nici o treabă. Plus că nu prea aud ei bine, n-ai observat?
- Parcă.
- Ei, și mă duc eu la maneliști, cu vorba bună, rugându-i politicos să dea volumul mai încet.
- Și au ascultat?
- Au ascultat. A patra oară au și înțeles. Mi-au promis că dau mai încet.
- Și? S-a rezolvat?
- Pe naiba, până am ajuns în cameră au dat și mai tare.
- Ei, asta e, măcar ai încercat. Dar la buză ce-ai pățit?
- Păi m-am întors.
- Și au sărit la bătaie?!
- Au sărit.
- Toți șase?
- Toți.
- Și te-au bătut?
- Pe mine?
Am uitat cu cine vorbesc.
- Nu-mi spune că i-ai bătut tu!
- (nonșalant) N-a fost mare lucru. Ajută când știi un pic de jiu-jitsu.
O pauză necesară pentru reevaluarea prietenului nostru. Auzi frate, minune, am urcat la munte cu Chuck Norris și n-am știut! Suntem amândoi impresionați. Pușa chiar mi-l arată din ochi, "E?", de parcă ar trebui să iau exemplu, nu să-mi duc traiul ca un bleg, evitând conflictele și violența.
- Dar la gură tot te-au lovit.
- Acuma și tu...au mai nimerit și ei câte una, era noapte.
Între timp se așază lângă noi părinții lui Dragoș și Bogdan. Ne zâmbesc foarte cald, se cunoaște de la o poștă recunoștința pentru ziua de ieri.
- Cum e Csongor? Te mai doare?
- Puțin, e în regulă, rezist.
"Doamne, pentru ce te-ai mai ostenit și cu mine?"
Deodată apare Vasile cu bota în mână.
- Ce drăcia naibii mai e și asta? Am auzit că a fost scandal azi-noapte.
Csongor se grăbește să-l liniștească.
- Niște maneliști nea Vasile, o nimica toată, au pus muzica cam tare. Au plecat dis-de-dimineață.
- Foarte bine au făcut, că le arătam eu lo!. Ãștia n-au stat la mine. S-au pus la cort zece metri mai în vale de gardul meu, i-am văzut eu aseară. Ai f...mămăliga lor, dar ăștia se cred în sat fără câini? Pun muzica la maxim, să-mi deranjeze clienții? Păi dacă îi auzeam eu...că am dormit ca lemnul, nu știu ce-am avut, dar dacă îi auzeam...adunam toți cabanierii și le trăgeam vreo două cu botele, dar ce suntem, animale?!!
Csongor din nou împăciuitor:
- Lăsați nea Vasile, nu-i nimic...
- Ce să las? Eu nu las nimic. Văd că ți-au umflat buza, se poate așa ceva? Eu chem poliția, să urce din Doda Pilii, să-i găsească și să-i aresteze.
Csongor se schimbă la față.
- Nu e cazul Vasile, nu m-a lovit nimeni.
- Cum?!
- M-a înțepat o albină. Acum o oră.
Tatăl lui Bogdan și Dragoș intervine.
- Așa e nea Vasile, am fost martor. S-a pus exact pe buza dozei de bere.
Asta îl înveselește subit pe cabanier.
- Ha! Ale naibii albine, măcar a plătit cu viața?
- A plătit.
- Ei, la asta n-am ce-i face. Degeaba chem poliția. Ale naibii insecte, trag și ele la alcool, hăhăhă-hă!
Brusc ne observă pe noi doi, total dezamăgiți de întorsătura evenimentelor și mâncând plăcinte.
- Dar care-i treaba aici cu plăcintele? Le-ați luat de la Aurina, așa-i? De la amărâta aia!
Încremenim cu gurile pline, ca niște hârciogi surprinși în flagrant.
- Ia să terminați cu prostiile, sunteți voi la mine cazați?! Cum veniți și mâncați la mine plăcinte?
- Noi am venit la prietenul nostru.
- Nu mă interesează. Uite ce mizerie ați făcut în filigorie. Puneți-vă femeile să facă curat!
Și pleacă gesticulând cu bota. Tatăl și mama flutură din mână.
- Nu-l băgați în seamă, cum îl apucă îl și lasă.
Eu ceva tot nu pricep.
- Bine Csongor, ce a fost treaba cu bătaia?
- Ei, puțin dramatism nu strică la munte. Doar nu eram nebun să mă întorc la două noaptea între șase bețivi. Mă mir cum de nu v-ați prins.
V-am spus că nu știi când face glume, și din păcate nici nu e conștient de imaginea lui în lume. Între timp Pușa a terminat de înghițit și acum s-a ridicat ca o cobră călcată pe coadă.
- "Puneți-vă femeile să facă curat"? Ãsta e normal la cap? Vine din evul mediu? Eu nu mai stau aici nici o secundă. Animalul ăsta...
- Stați măi liniștiți, e tâmpit, dar are bere bună. Du-te Mihai și comandă o bere, să vezi ce prieteni deveniți. Pușa, o cafeluță?
Cobra se prelinge la loc și se transformă într-o panseluță.
Zis și făcut, m-am împrietenit cu Vasile, m-am întors cu berea și am petrecut până pe la cinci, când brusc și de nicăieri, a încetat ploaia.
Bărbații strigă triumfători.
- În cinstea acestui fericit eveniment, să ridicăm paharul!
Femeile mai temperate:
- De parcă până acum l-ați ținut jos.
Umbrele înserării se apropie cu pași mari, iar pe la șapte apare o lună mare și superbă ca un bostan copt pe cerul curat ca lacrima, pesemne de la atâta spălat. Imediat soției mele îi scapără o idee magistrală.
- Þucu, nu vrei să-ți montezi telescopul? Uită-te și tu ce lună a apărut.
Controversată propunere. Telescop, la ora asta? E așa de bine aici și odată cu stelele a apărut acum o damigeană cu vin și câteva grătare și...
- Ai telescop?
Întrebarea a țâșnit din vreo șase guri deodată. I-a urmat o liniște extrem de tensionată în întreaga filigorie, poate chiar în tot Padișul.
- Da, trebuie să recunosc că l-am adus.
- Uaaaau! Ce faaain!...
N-ar fi așa de încântați dacă ar ști ce greu l-am îndesat în portbagaj, e lung de un metru și nu se pliază în două nici în ruptul capului, tehnologie nemțească, trebuia să iau unul chinezesc. Îl am din toamna trecută, de când am cumpărat o carte de astronomie și am devenit brusc un mare pasionat al domeniului. Cartea mi-a atras atenția imediat, deoarece are pe copertă o hologramă cu o explozie a unei stele și deasupra exploziei scrie mare "Bang!". Cine poate rezista? Când am luat-o în mână, am mai avut un șoc, primul autor al cărții e Brian May, chitaristul de la...cine nu știe nu merită să trăiască. Mi-am închipuit ceva fantastic, îl vedeam pe Brian la chitară cu cârlionții în vânt călătorind printre stele și la un acord mai țeapăn, "Bang!", plesnește universul, ce alegorie, Dumnezeule, am dat suta de lei și am cumpărat-o.
Acasă am tot căutat pozele cu Brian, dar spun sincer n-am prea găsit. Este una în care se zgâiește la un ecran pe care a proiectat soarele și se vede umbra lui Venus, de zici că-i mizerie de la vreo muscă, în rest nimic. Apoi citesc că tipul e școlit rău, are doctorat în astrofizică, altă lovitură, după ce că-i rocker mai e și deștept, să nu-ți dai două palme? Dar ținând cont că am dat o seamă de bani pe carte, mă pun pe citit. În mare, e aceeași poveste a universului debitată pe toate canalele de la Discovery. Cică totul a început cu un Big Bang, aiurea, totul a început cu Stephen Hawking care neavând mare lucru de făcut, a gândit toată istoria și viitorul universului și apoi i-a provocat pe ceilalți cercetători să contrazică un om în scaun cu rotile. Oricum, cartea are poze foarte frumoase, cu explozii solare, planetele noastre de peste drum, constelații, galaxii, stele mari, mici și mijlocii, pentru toate gusturile. La final este și un mic ghid de astronomie pentru începători. Și totul pare atât de simplu. Cumperi un telescop, Brian zice că nu trebuie unul scump (urât Brian, foarte urât!) și poți noaptea să te uiți la toate planetele și stelele de pe cer. Ca să nu mai pomenim de lună. Imediat am încălecat pe net și am pornit în căutarea celei mai bune oferte. Am găsit un magazin on-line tocmai la Miercurea Ciuc, mi-am ales cel mai mare și mai ieftin telescop, dar să nu credeți că admirați universul pe cinci lei, mi-am dat jumătate de salariu plus ajutorul social de la bunica. Surprinzător, soția mi-a aprobat imediat cumpărătura, considerând "Decât să-i arunci pe alte prostii..." și după cinci minute a adăugat "Pe mine când mă duci la mall?" Degeaba, că are un simț al remușcărilor!...
Deci am cumpărat telescopul, două-trei bluzițe și o pereche de sandale, și m-am pus pe admirat cerul nopții. Înainte de asta mi-am descărcat câteva programe cu hărți stelare, apoi am aflat că Google-ul are demult așa ceva, mi-am dat seama cu precizie ce pot să văd de la geamul sufrageriei și în restul zilei mi-am ros unghiile, admirând pozele făcute de americani cu telescopul lor Hubble. Pe când a dispărut și ultima unghie împreună cu ultima rază de soare, am îndreptat telescopul meu, Hubble Junior, spre Venus și m-am holbat. Prima reacție, cu ochelarii mei treaba merge ceva mai greu. A doua, că și fără ochelari și cu lentilele dispozitivului perfect reglate, nu vedeam decât un punct alb. L-am întors spre Marte. Am mai văzut un punct alb. L-am întors spre toate stelele și planetele de pe hartă. Am mai văzut o mie de puncte albe. Unde erau imaginile de pe net? De ce nu văd măcar o nebuloasă cu Hubble Junior? Unde-s furtunile de pe Jupiter? Am tot învârtit telescopul până am amețit și după trei ore am avut parte și de scandal, pe motiv că spionez doamnele din blocul vecin. Degeaba am încercat să-i explic că montura ecuatorială a lunetei mai alunecă din când în când.
Se înțelege acum de ce mă molipsesc cam greu de elanul tovarășilor filigoreni și nu-mi vine să mă despart de păhărelul din mână. Totuși eu, care întotdeauna am acordat atenție elogiilor, nu pot rămâne complet rece la atâtea încurajări și aprecieri verbale, așa că-mi iau inima-n dinți, vinul într-un pet și pornesc la mașină. Poate totuși vom vedea ceva, e adevărat că la oraș este multă poluare luminoasă, pe când aici...doar suntem la munte. Mă întorc încărcat cu cinci cutii, una cu telescopul și restul cu montura, trepied, binoclu mic, lanternă roșie și cartea lui Brian. Îmi găsesc un loc pe o movilă mai ferită de strălucirile focurilor de la corturi și încep să-l montez. Treabă nu tocmai ușoară, având în vedere că ultima dată când am reușit era anul trecut și eram treaz. Încep prin a înfige un picior al trepiedului într-o balegă de vacă. Totul se petrece sub privirile tovarășilor care m-au urmat pe dealul întunecat ca pe un prooroc cu știri proaspete, instalându-se în jurul meu pe scaune pliabile și cu paharele în mână. Bogdan a apărut de nicăieri, singur de data asta, cică Dragoș a prins niște cehi și se înțelege foarte bine cu ei pe la corturi. Uite așa dispare turismul în România, și mai zic unii că n-avem infrastructură, povești!
Bogdan vine imediat lângă mine și mă întreabă tremurând:
- Se vede nenea ceva? Se vede?
- Nu încă puiule, de abia încep să-l instalez.
Imediat îmi prind un deget între montură și trepied, urlu, dar nu-mi răspunde decât un câine de peste deal. Plasez foarte bine telescopul pe montură și strâng puternic colierele de prindere. Bag de seamă că l-am pus invers și nu pot vizualiza decât pământul care bineînțeles, nu mai impresionează pe nimeni de la Galilei încoace. Nu-i nimic, desfac colierele și fixez "țeava" în poziția optimă să bată exact spre măreața lună. Nu știu de ce mi-au rămas două piese, arată ca niște tuburi mici și groase, cu o sticlă în mijloc. Ah, sunt ocularele, cred că fără ele nu merge. Le îndes unde simt că intră, adică în telescop, și mă concentrez la colimator. Prind luna în cătare și strig îmbătat de succes:
- Haideți să vedeți luna!
- Se vede nenea, se vede?!
Pușa îl trântește într-o parte și se apropie prima, plină de mândrie, surâzând spre ceilalți ca un fotomodel internațional la niște fete de la țară. Apoi se strâmbă în ocular cu un ochi închis vreme de câteva secunde.
- Păi nu se vede nimic.
Ah, sigur, am scos capacul de protecție de la colimator, dar de la telescop nu.
- Dar acum?
- Oaa...aa dispărut.
- Cum a dispărut?
- Dacă-ți spun.
Mă uit și eu...da domnule, a fugit din imagine. A naibii ce iute se mișcă. Mă apuc și reglez din montură.
- Dar acum?
- Oaaa...a dispărut.
- Iară?!
Începe să mă scoată luna asta din sărite, nu poate sta locului nici cinci secunde? Chestia s-a repetat la fiecare vizionare. 11 doritori s-au perindat pe la telescop, Dragoș a punctat de patru ori. Până și Vasile s-a apropiat țanțoș, cu bota în dotare.
- Auzi mă Csongor, ia să-mi arăți și mie luna, să nu mor prost.
- (speranțe deșarte) Eu sunt Mihai.
- Bine, bine...Zi mai bine unde-i luna?
Așa mă întreabă de parcă am șterpelit-o. Se uită lung și e foarte impresionat.
- Ei drăcie! Asta-i ca prăpastia de lângă Glăvoi, vezi ce găuri are? No, io am gândit că-i mai lucioasă.
- Are cratere, nea Vasile.
- Ptiu bat-o, că urâtă-i. Zici că-i plină de vărsat.
Și se îndepărtează clătinând din cap. După o oră de dat la manivelele monturii ecuatoriale, o piesă foarte inteligentă, Dragoș mă atacă din nou.
- Dar o planetă nenea, nu vedem o planetă?
Csongor se arată încântat.
- Am auzit că se vede bine Marte în perioada asta.
- De când te pricepi și tu la astronomie?
Încearcă să zâmbească superior, dar buza nu-i permite.
- Dar ce-i așa de greu?
- Păi e greu, că trebuie lentile puternice, doar suntem foarte departe de Marte.
- Ei aș! Dacă nu poți vedea o planetă la ce ți-ai mai luat telescop? Luna merge și cu binoclul meu.
Da? Bine. Își arăt eu ție Marte. Iau harta și mă chiorăsc cu lanterna roșie. După cinci minute văd roșu și fără lanternă. Trebuie să găsesc Steaua Nordului, care-i în capul Carului Mic, care-i în spatele Carului Mare, e simplu.
- Unde vedeți Carul Mare?
Trei inși îmi arată trei zone diferite. Încep să le întreb pe doamne, ele îmi arată numai una. Apoi dau să răsucesc telescopul.
- Se vede ceva nenea? Se vede?!
- Nu.
Fixez pe ceea ce ar trebui să fie Marte și mă uit. Iar văd un punct luminos. Csongor vrea să mă ajute.
- Trebuie să fie mai roșie.
- Mie toate îmi par roșii acum.
- Se vede nenea?
Iar focalizez, e tot punct, fir-ar să fie, Galilei a văzut inelele lui Saturn și eu nu văd un Marte, care-i aici la doi pași? Înseamnă că nu mă uit bine, întorc harta, da, e în direcție opusă. Iar mă răsucesc. Acum observ că am rămas numai eu, Csongor și Dragoș, restul au spălat putina la foc, stau la căldură și se distrează. Poate chiar de mine. Mi-e frig. Focalizez din nou pe un punct alb.
- Nenea Þucu, așa-i că acum se vede?
Nu mai pot.
- Nu se vede nimic! Nimic copile!! Nu se vede acum și nu se va vedea în veci! A venit sfârșitul lumii peste noi, stelele au crăpat pe cer, planetele au explodat, fugi copile! Fugi!!!
Am rămas singur cu Csongor. După o pauză se aude și prima sugestie.
- Eu cred că ar trebui să fie în direcția aia, deasupra Bisericii Moțului, vezi ceva mai mare?
- Știi ceva Csongor, n-are cum fi acolo, doar am harta în mână, dar dacă ești așa de deștept caută tu!
În loc să-și ceară scuze, pune mâna pe telescop, pe telescopul meu Hubble Junior și începe să-l rotească. Dispozitivul răspunde minunat, obiect netrebnic și nerecunoscător!
- Ei, uite, acum se vede ceva.
Dumnezeule, ăsta o fi așa de beat că a nimerit-o.
- Se vede nenea?
S-a întors pușlamaua.
- Nenea, zice mama că nu vine sfârșitul lumii, că ești dumneata obosit. Ești obosit?
- Taci și uită-te la Marte.
Se uită plin de încântare.
- E cam albastră.
- Albastru e fundul tău, pleacă de aici că te bat.
Mă uit și eu și văd într-adevăr o pată albăstrie, mică și ștearsă. Csongor are imediat o explicație.
- S-ar putea să se fi murdărit vreo lentilă?
- Nu, e Marte, ce altceva poate fi? Nu are gheață la poli? Se zice că în funcție de cum bate lumina, mai strălucește uneori și în albastru.
- Crezi?
- Sunt sigur.
Și așa sigur m-am dus lângă foc unde am primit ovațiile întregului grup. Le-am spus că se vede Marte, toată lumea s-a bucurat și m-au asigurat că mă cred pe cuvânt. Erau minus două grade. După încă trei pahare de vin, mi-am revenit suficient cât să declar că de fapt l-am văzut pe Uranus care-i albastru și dacă mă enervez pot să-l văd și pe Neptun. Soția m-a întrebat dacă pot vedea drumul până în cameră. Asta m-a jicnit puternic, nu înțelege niciodată, dar niciodată, aspirațiile și visurile mele. Nu rezonăm în ce privește astrofizica, nu ne potrivim. Foarte trist am luat-o spre pensiune, ea m-a urmat la mică distanță și nu știu de ce se tot împingea în mine, ba din stânga, ba din dreapta. Pe lângă asta aveam senzația că am uitat ceva, poate să răspund la o întrebare, sau să lămuresc o dispută...Oare pe Pluto nu-l pot vedea? Oricum, senzația nu-mi dădea pace, enervantă ca o muscă în casă. Am dormit agitat și m-am trezit de două ori ca să beau apă.
A doua zi de-abia, senzația s-a materializat într-o idee concretă. Am uitat telescopul pe deal. Sar la geam cu inima strânsă. Nu-l văd, nu-l văd, nu-l văd, îl văd! Telescopul cu lanternă și carte cu tot! Sunt un om fericit, nu l-am pierdut, uite-l cum stă semeț acolo pe deal. E adevărat că nu singur, trei cehi stau în jurul lui. Unul a încremenit cu cartea lui Brian în mână, ăsta sigur își cumpără telescop când ajunge acasă. Ceilalți se holbează cu rândul în ocular. Or fi crezând că amplasarea telescoapelor pe dealuri face parte din strategia Ministerului Turismului. Ar trebui să anunț la București, să afle cine le face treaba. Și pe gratis.
Îmi dau seama că telescopul e îndreptat spre noi, adică spre geamurile pensiunii. Trag precaut perdeaua. Așa e cu montura ecuatorială, mai alunecă din când în când.