A început spectaculos azi-noapte pe la 1, fără preaviz, dar cu generoase descărcări electrice și cu milioane de tone de apă transportate cu grijă tocmai de la ocean pentru a le turna în capul nostru. Știm toate acestea deoarece pe la 4 am primit vizita lui Mitruț. Ne-a cerut să-l găzduim până dimineața, având în vedere că a noastră cameră are trei paturi și cortul lui s-a inundat complet. Ora nepotrivită combinată cu șocul revederii, ne-a provocat o teribilă lipsă de inspirație, în consecință cererea a fost acceptată. S-a culcat urgent după ce și-a stors ciorapii pe geam și i-a pus la uscat pe spătarul scaunului. Noi am rămas să medităm, foarte treji, munciți de grele îndoieli cu privire la viitorul concediului nostru și de sforăiturile lui viguroase. De-abia acum am înțeles de ce, indiferent unde campează, cortul său devine centrul unei vaste suprafețe circulare și foarte libere, care pare să crească în fiecare noapte.
Când s-a crăpat de ziuă, ne-am gândit să ne culturalizăm puțin, așa că am luat fiecare o carte și ne-am adâncit în lectură. După zece minute, Pușa a trântit cartea de perete, deoarece versurile lui Goethe, chiar dacă sunt în germană, se împacă greu cu acutele nazale ale lui Mitruț. Eu, care mi-am adus trei volume de Sven Hassel, nu am nici o problemă. În sfârșit, spre ora 9 dimineața, sforăiturile încetează, sunt urmate de ample căscături și de întrebarea dacă am dormit bine. În fața protestelor noastre, Mitruț are, bineînțeles, ultimul cuvânt:
- Mai terminați cu prostiile! Dacă omului i-e somn, doarme pe orice gălăgie. Dacă nu, nu. Să vedeți la noapte ce-ți trage la aghioase.
Pe loc se instaurează panica, ăsta are de gând să mai stea cu noi.
Afară nu mai plouă cu tunete și fulgere, vremea s-a calmat considerabil, iar acum ne tratează cu o mocănească autentică. M-am interesat de destinul lui Csongor.
Mitruț îmi dezvăluie că la începutul vijeliei, Csongor a dus o muncă serioasă de lămurire a celorlalți inundați, încercând să-i organizeze în două echipe: una cu lopeți care să sape șanțuri în jurul platoului pentru evacuarea corectă a apelor, și o a doua care să ridice și să consolideze malurile râului cu bolovani. Din păcate a fost greșit înțeles, nu s-au format două echipe ci una singură, într-adevăr dotată cu lopeți și bolovani, dar cu totul alt scop. În consecință a șters-o și el de la corturi și s-a aciuit la Vasile Bodogănosul, într-una din căsuțele de lemn. De mult l-a invitat Vasile să stea acolo, pentru că avea un pat liber într-o cameră cu trei liceeni și o familie de șoricei foarte înțelegători și prietenoși cu musafirii.
Sunt chiar cochete căsuțele lui Vasile și dacă spațiile dintre scândurile pereților nu constituie o problemă pentru clienți, cum nu constituie nici pentru briza montană, toată lumea e fericită. La asta se adaugă bucătăria de vară, dotată cu mese și bănci din lemn presărate cu așchii, un aragaz la care merg două ochiuri și un frigider în bună stare, suficient de încăpător pentru o sticlă de lapte și două pachete de unt. Baia cu dușuri este în curte, mică dar elegantă, împărțită pe sexe și utilată într-un mod foarte echilibrat. Adică dacă la bărbați nu este hârtie și chiuveta merge, dar nu are robineți, la femei dușul funcționează impecabil, dar fără apă caldă și se blochează ușa de la intrare. Circulă legende în Padiș despre doamne respectabile care au petrecut o întreagă noapte în această superbă locație, în ciuda loviturilor pe care le-au aplicat în mod repetat ușii mizerabile. Toate aceste legende se încheie dramatic cu "În baia lui Vasile nimeni nu te aude când strigi..." Sigur că vajnicul cabanier, care se trezește cu noaptea în cap, ar fi auzit bubuiturile, dar nu s-a îngrijorat deoarece la munte se întâmplă să mai "durduie" și când nu plouă. În ce privește însă canalizarea băii, Vasile a dat dovadă de atenție și respect pentru natură. Nu a construit ca alți bădărani, fose septice din beton masiv, deranjând calcarul sedimentat de milenii, acoperit de pământ mănos, iarbă și flori. El, prin intervenții minore, a dirijat apele uzate printr-un tub elegant de plastic, într-o groapă naturală aflată la 50 de metri depărtate, de fapt un mic ponor sau aven, sau cine știe ce formațiune carstică în formare. Pe timp frumos, treaba decurge minunat, mai rău este când plouă și ponorul, total copleșit, dă pe dinafară, acoperind o porțiune considerabilă din platoul Padiș și îmbogățind aerul montan cu o mireasmă specifică. Ceea ce s-a întâmplat și acum. Până în prezent nimeni nu i-a atras atenția lui Vasile asupra acestui fenomen, deoarece el niciodată nu iese din casă fără o figură încruntată, o botă de stejar și o găleată de lături pentru porci.
Împreună cu Mitruț, am ieșit afară cu pelerina, de data asta bine aranjată, și am contemplat ravagiile furtunii. Câteva corturi culcate la pământ, multe dispărute laolaltă cu aparținătorii și mașinile lor. Număr doar patru corturi care s-au încăpățânat să rămână, dar după gesticulația doamnelor care încearcă să-și refacă circulația sângelui, țopăind în jurul bărbaților, nici viitorul lor nu se prezintă prea grozav. Mă refer aici la corturi.
Râul s-a umflat cam de 5-6 ori, așa că s-a instalat cu nerușinare pe locul unde aseară era instalat Mitruț.
- Mare, mare minune că am apucat să-mi trag cortul din calea viiturii. Și unde mai pui că în timp ce mă zbăteam în mijlocul urgiei, mi-am amintit de patul vostru liber. Ce zici de așa noroc?
Domnul fie lăudat!
Îl ajut să-și strângă lucrurile pe care n-a mai apucat să le care aseară, adunăm cortul și îl stoarcem pe cât putem sub o streașină. Dl. Iancu ne privește atent câteva secunde și pesemne îi place ce vede, deoarece ne solicită ajutorul la căratul câtorva mese și bănci de lemn la adăpostul filigoriei. Mitruț acceptă imediat în schimbul unei beri pe care, harnic, o și bea, în timp ce supraveghează atent transportul pe care eu și dl. Iancu îl efectuăm. Totuși la final, pune o vorbă bună pentru mine:
- Să știi măi Iancule, că-i de treabă copilul ăsta. Să-i mai dai! Că așa se călește tineretul, nu cu băutură, cluburi și tâmpenii.
Și iar se uită urât la mine în timp ce cabanierul îl aprobă fericit și mă cinstește cu o afinată. O foarte bună afinată. Între timp Pușa a apucat să doarmă vreo două ore, s-a trezit, s-a primenit, și-a potrivit în oglindă o figură scârbită și acum mă ia în primire.
- Þucu, e 11.30. Mâncăm și noi ceva ca oamenii, sau vrei să stai aici și să te alcoolizezi toată ziua?
Mă simt murat și sătul de critici.
- Nu poți și tu pregăti ceva?
- Uite că n-am chef. Sunt în concediu.
Da. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se întâmple.
- Atunci bănuiesc că mergem la Obsession. Așteaptă să-mi iau portofelul.
- Nu-i cazul, e la mine. Mișcă!
Informația îmi provoacă obișnuita stare de stres și acid la stomac. Dau pe gât afinata, mă înec, iau doi pumni în spate de la cabanier, alerg, mă opresc la 50 de metri, îmi revin din tușit, o aștept pe Pușa care-mi mai dă o palmă peste ceafă și mă întreabă:
- Te mai întreci mult? Hai odată!
Restaurantul poreclit Obsession se găsește la parterul unei pensiuni mari construită într-o curte cu butoaie. Adică mici căsuțe în formă de butoaie, în care încap doi oameni dacă se iubesc. Patronii, o familie foarte întreprinzătoare, și-au propus de acum zece ani să-și extindă afacerea, dar nu s-au hotărât la numărul final de camere, așadar în fiecare an mai lipesc o anexă, mai adaugă un etaj, mai sparg un perete. Turiștii cazați aici n-au de ce se plânge, au parte de un concediu activ și foarte instructiv, învățând pe viu multe lucruri utile despre turnatul betonului armat, cofraje, zidărit, zugrăvit, pus gresie, faianță și dat găuri în pereți. Adesea muncitorii, în starea lor naturală de ebrietate, mai greșesc spațiul de lucru, așa că oameni proveniți din cele mai diverse categorii sociale fac cunoștință, schimbă impresii și astfel se creează amintiri de neuitat.
Provocarea maximă la Obsession este să rezervi o cameră. Csongor ne-a povestit într-o seară cum și-a făcut rezervare un amic de-al lui, acum doi ani. Cu o lună înainte i-a comunicat patronului la telefon toate detaliile. Cu o săptămână înainte să urce în Padiș, a mai sunat așa, pentru siguranță și a dat de patroană care i-a comunicat că nu are nici o rezervare și că bărba-su e un bețiv. Dar să vină sus că se rezolvă. Cu rezervarea. Amicul a venit la data respectivă în jurul prânzului cu nouă colegi de serviciu și a dat de fiica patroanei care le-a spus că nu au nici o cameră și că maică-sa pesemne l-a confundat la telefon cu altcineva. Apoi a apărut patronul care s-a certat cu ei pe motiv că discută cu fiică-sa pe la spatele lui și pe când au vrut să dea bir cu fugiții, a apărut a doua fată care le-a spus că sunt trei camere libere la etaj și că se pot caza îndată ce găsește cheile. Seara erau deja cazați într-o cameră mare de la parter, în șase paturi suprapuse și câteva saltele așternute pe jos, împreună cu o trupă de basarabeni.
Intrând în sala de mese am dat peste câțiva cehi care mâncau abătuți, doi ciobani care beau ca de obicei și o familie cu copii. În câteva clipe o săgeată de darz mi-a zburat pe lângă ureche așa că ne-am bucurat să recunoaștem în familia cu pricina, pe prietenii lui Mitruț, împreună cu dragii noștri Dragoș și Bogdan. Smeriți ne-am așezat la o măsuță mai retrasă și am cerut un meniu. Trece ceva vreme până ni se aduce, pentru că e numai unul. Prețuri măricele, dar acceptabile dacă ne gândim că suntem în concediu și numai o viață avem, așadar la ce să mai punem deoparte? Comandăm amândoi supă, grătar cu cartofi „naturi” (așa scrie) și clătite cu dulceață. Patroana zâmbește prietenos, îi servește pe ciobani, le zâmbește și cehilor care se uită unul la altul uluiți și se repede la bucătărie. În nici cinci minute revine cu supa fierbinte. Ei da, asta înseamnă eficacitate, turistul e în general flămând și nu are vreme de pierdut. Încep să-i explic soției, că la orice cabană de soi, au oale mari cu toate supele și ciorbele din meniu, în stare clocotită și cum comanzi ți-o și aduce, altfel n-ar fi posibil. La fel și cu ceaiurile...
- E din plic.
Nu-mi vine să cred, dar când gust, papilele mi se revoltă grozav, este exact supa de pui pe care ne-am străduit să o digerăm în fiecare seară de când am venit la munte. N-avem încotro și adăugând un ardei iute, o lingură de piper și una de sare, mâncăm triști ca și cehii de la masa vecină. Ar trebui să-i spunem ceva patroanei, dar ne împiedică bunul simț, așa cum pe cehi i-a împiedicat cu siguranță bariera lingvistică. Prin zonele noastre montane e greu să găsești cabanieri vorbitori de engleză, mai degrabă te descurci în ungurește, dar cum cehii nu au avut inspirația să introducă maghiara în programa școlară, mănâncă inculți și rușinați tot ce li se dă.
La felul doi primim un grătar foarte "în sânge" cu cartofi prăjiți și scuzele fetei celei mari, pentru cartofii "naturi" care s-au terminat. Cehii primesc mititei, trei de căciulă din care dacă te străduiești poți face un mititel normal. În schimb muștar la discreție, în interiorul, pe marginea farfuriei și pe degetele fetei. Un ceh mai în vârstă încearcă să protesteze în engleză, fata ne întreabă dacă pricepem ceva, noi sincer, nu pricepem nimic, e o engleză foarte "cehuită", dar pretindem că da. Asta ca să putem "traduce" și niște păreri personale asupra supei de plic și a cărnii crude primite pe post de grătar. Fata e isteață, pricepe aluzia și ne zâmbește cuceritor:
- Lăsați că vi-l pun la foc și-l aduc imediat. Ați avut ghinion, bucătarul tocmai a intrat în pauza de masă, a trebuit să ne descurcăm cum am putut.
Halal consolare.
În următoarele zile am întrebat pe toți cunoscuții din Padiș despre bucătarul de la Obsession. Toți știau amănunte despre el, că a lucrat în străinătate, nu e însurat dar are doi copii, dar niciunul nu l-a văzut vreodată, o adevărată Fantomă de la Operă, veșnic în pauză de masă sau ieșit la o țigară.
Pentru ridicarea moralului, eu comand o bere. Mi se arată prompt frigiderul de unde mă pot servi și desfăcătorul de pe bar. Mă descurc impecabil, încep să beau și să mă bucur de savoarea unei beri obișnuite, la preț de vin nobil. Între timp Dragoș și Bogdan au apărut la masa noastră cu o cutie în mână.
- Nenea Þucu!
Obrăznicătură.
- Poate, domnul Þucu!
- Nu jucați cu noi un Catan?
- Nu.
- Vă rugăm, vă rugăm...I-am spus deja lui buni că jucăm și au plecat toți. Noi acum ce facem?
- Mergeți la cabană și jucați Catan cu buni.
- Dar nu putem merge singuri, suntem mici.
Ce ne-au lucrat! Perfizi părinți, teribil de perfizi.
- Lăsați-ne să mâncăm, poate după. (încearcă Pușa ceva)
- Dar ne plictisiiiim. Hai nooo! Dacă câștigați vă luați ceasul înapoi!
Acum mi-am amintit unde l-am lăsat.
- Bine. Pune harta.
- Dar nenea, dacă câștigăm noi, mai jucăm o dată.
Interesant. Am început să cântărim propunerea.
- Măi copii, voi de când ați învățat să jucați?
- De azi dimineață, de azi dimineață.
Ha! I-am prins. Catan-ul nu este pentru copii, știe asta orice cunoscător. Îți trebuie și puțin noroc, nu zic, atunci când dai cu zarul, dar în cea mai mare parte este un joc pur de strategie. Pentru necunoscători: fiecare jucător reprezintă un colonist pe o insulă, trebuie să produci resurse (oi, grâu, cărămizi, piatră și lemn) și cu ele să-ți construiești așezări și din așezări să evoluezi la cetăți. Toate înseamnă puncte și câștigă cine ajunge primul la 12 puncte. E simplu nu? Asta pentru că am făcut un rezumat de excepție, în realitate regulile jocului acoperă cinci pagini scrise mărunt. Noi le-am învățat fără voia noastră, la un revelion, aș spune acum, de tristă amintire.
În dimineața de 31 decembrie ne aflam la o cabană frumoasă, acoperită de zăpadă, invitați ai nașilor noștri. Mai frumos și mai idilic nu se există. Tocmai ne relaxam admirând brazii acoperiți de nea când descinde la fața locului un prieten al nașilor, zis Dorel. Dorel ăsta e un tip isteț, familist și bun la treabă, atât doar că e mai ofuscat pe viață decât o cuctă încinsă și mai fanatic decât un nazist. Toată omenirea s-a aliat, cu mult timp în urmă, împotriva lui și în acel sfârșit de an, era evident că noi toți îi pusesem gând rău din capul locului. Prin urmare, s-a hotărât să ne pedepsească învățându-ne Catan. A aranjat harta pe masă, a luat manualul și a început să citească, rar și răspicat, ca la slujba de duminică. Două ore. Pușa între timp a tras un pui de somn, eu am făcut un duș, restul și-au văzut de treburi. La final, a pus regulile jos și a strigat:
- Atenție toată lumea! Începem.
Și a rostogolit zarurile. Primele cinci jocuri nimeni nu a înțeles nimic, așadar Dorel le-a câștigat pe toate. Având darul de a-și exterioriza la maxim sentimentele de triumf, am început să ne mobilizăm. Nașul încerca într-una să dea 6-6, ca la table, n-a făcut nici o scofală. Eu mizam pe 7, ca la cazino. Mă bucuram de câte ori ieșea, dar imediat Dorel mișca o figurină, zisă "hoțul" și ceilalți îmi furau o carte. Am început să fim atenți la numerele de pe hartă. Se pare că dacă nimerești cu zarul numărul de pe regiunea unde te afli cu așezarea, câștigi automat o resursă. Mie îmi plac mult poienițele, așadar alegeam din start regiunile verzi și mănoase. Pușa la fel. În consecință eram amândoi plini de oi, cu care nu faci în jocul ăsta idiot nici cât o ceapă degerată. După încă cinci jocuri, nașa a dedus că nu e bine să se stabilească lângă deșert, (filmul ei preferat e "Lawrence al Arabiei"), pentru că regiunea asta nu produce nimic altceva decât râsete din partea lui Dorel. De asemenea că numerele bune sunt 6 și 8, ies des când dai cu zarul, nu 11 și 12 cum ni s-a părut în prima parte a "distracției". Oricum nașul nu s-a lăsat convins și chiuia bucuros la fiecare 6-6. Negocierile, parte fundamentală a jocului, decurgeau dezastruos. Nimeni nu vroia să facă comerț cu Dorel, dar avea oferte atât de tentante încât nu te lăsa inima. Și brusc întorcea o carte de dezvoltare, mai termina de construit un drum și ne arăta 12 puncte.
În fine, dimineața ne-a surprins pe când Dorel câștiga a 16-a partidă consecutiv. Trecuse anul nou, se sleise mâncarea pe masă, Pușa repeta într-una "Nu-mi dă nimeni o cărămidă?", eu lucram la drumuri, iar nașa se certa cu nașul și-l amenința pe următoarele două luni cu o viață lipsită de satisfacții fizice, dacă nu-i dă o oaie. Dorel a făcut 13 puncte ca să încheie glorios și s-a dus la culcare. Nașul i-a aruncat Catan-ul în foc, nașa a apucat la o sticlă de gin, iar noi ne-am băgat în mașină și duși am fost.
Acum ne uitam la cei doi copii și ne forțam să nu pufnim în râs. Mucoșii ăștia să ne bată? Să știe ei de probabilități, strategie, negocieri și amplasare pe hartă?
- De acord. Dați cu zarul să vedem cine începe!
Am început eu. Mi-am așezat așezările pe 5, 6, 8 și 9. Pușa s-a așezat lângă mine, în plus a luat și un port la mare. Dragoș s-a dus glonț la deșert (greșeala începătorului), acaparând numerele 2 și 10. Bogdan, și mai prost inspirat, pe 3 și 12. A început jocul. Am dat 12. A urmat Pușa. A dat 3. A venit Dragoș, a dat 12. A urmat Bogdan. A dat 3. În 40 de minute Bogdan, la ai săi nici 8 ani împliniți, ne-a bătut la diferență de 6 puncte. Între timp ne-au adus grătarul, tot nefript, dar n-a mai contat. L-am devorat printre scrâșnituri dentare și am început o nouă partidă. A câștigat Dragoș. Și tot așa până la 11 seara. Între timp parcă îmi amintesc că au apărut Csongor și Mitruț, dar nu sunt convins, deși Pușa pretinde și azi că ei ne-au mâncat clătitele. Mi-aduc aminte totuși că am comandat mâncare la cină pentru noi și copii, cheltuind bugetul de concediu pe trei zile. Părinții lor nu ne-au deranjat deloc, oameni fini. Patroana a plecat pe la 10 uitând să ne mai aducă restul, și a stins lumina, dar eu am scos frontalele din buzunar și am continuat. În final, am răzbit. Eu am câștigat, la un punct diferență. E adevărat că Bogdan adormise, iar Dragoș nu mai vedea bine zarurile din cauza lipsei de rezistență juvenile combinată cu berea pe care i-am turnat-o pe furiș în suc cât s-a dus la baie, dar asta nu scade cu nimic valoarea performanței. Ne-am ridicat satisfăcuți, prima noastră victorie la Catan. Am părăsit sala de mese după ce le-am pus copiilor două farfurii sub cap și i-am învelit cu o față de masă. Sigur că n-am uitat să-mi recuperez ceasul, pariul e pariu.
Printre picurii de ploaie ne-am îndreptat domol spre culcușul nostru. Pe când urcam treptele am fost surprinși de un mini-cutremur. Când am intrat în cameră i-am depistat și epicentrul – nasul lui Mitruț care adormise îmbrăcat în patul nostru, pesemne greu încercat de berile băute pe la toți cabanierii din Padiș. L-am rostogolit pe podea, i-am aplicat pe nas o pringătoare de rufe și ne-am întins pe pat. Nu am adormit decât peste câteva ore, bucuria era prea mare. Ne-am ținut de mână și am zâmbit tandru tavanului, savurând în tihnă prima...noastră...victorie...la... Catan. De când am învățat jocul.
Dragoș și Bogdan, bieți inconștienți...așa e când adormi pe șinele de tren.