Vă spun de la bun început, ca să fim înțeleși, am stat în picioare o bună bucată de timp înainte să se întâmple toate cele ce urmează. Am tras aer în piept, nu îmi e rușine să recunosc, am zâmbit chiar și în spatele buzelor. Apoi m-am așezat pe vine, am dat la o parte cu palma câteva gâze babane și am potrivit, fără poloboc, prima placă de gresie peste firele de iarbă, așa cum mă învățase meșteru’. Încurajat de reușită, am pus chit împrejur și am aranjat următoarea placă. Vântul bătea primăvăratic, știam că trebuie să ajung odată și-odată până la șinele de tren ce nu se vedeau încă în zare. Mi-am dat seama ce ne-au ascuns asiaticii (deși nu are nicio legătură, ba chiar se află la polul opus, atunci mi-aș fi dorit să mă învârt ca un derviș), anume, că primul pas durează o veșnicie. Þineam în preajmă sacii cu ciment, cutiile cu plăci de gresie. Înaintam ritmic, cu buzunarele pline de rosturi, aliniam pătratele de diferite culori, toate reci la atingere, încercam să fredonez un cântec de leagăn, și tot așa. Când ajungeam lângă pomi, construiam în jurul lor un turn din cărămidă. Peste frunze puneam plăci subțiri de faianță (o să dai peste frunze și trebuie acoperite și alea, zicea meșterul, și uite că a avut dreptate). Avansam migălos având în minte poza dintr-un pliant, în care era surprinsă ea cum mergea cu tălpile goale. Când păsările se apropiau prea mult, le prindeam cu bețele chinezești cu desene florale pe care le țineam în buzunarul cămășii. Înțelepții veneau călare pe măgăruși să îmi aducă mâncare. Discutam la un foc de tabără, nu se supărau când, cu o dexteritate dobândită, în timpul conversației, prindeam câte un cintezoi sau pui de vultur între bețele cu care v-am împuiat capul. Într-o seară, stăteam la intrarea în cort, aveam carnea transparentă și mă linișteau sacii cu materiale de construcție ce se întindeau în spate, peste plăcile care luceau în întuneric. Când primul fulg și-a făcut apariția, am crezut că este o pasăre. Reflexul meu de a apuca bețele ca să o înhaț întârziase, întârzierea aceasta trebuia să îmi dea prima de gândit. M-am ridicat încet, deja ningea des, mi-am pus mănușile cu un deget și am încercat să fluier. Vedeam întinderea de alb care avea să urmeze. Asta e, mi-am zis, nu putea dura la nesfârșit, de aia am și luat atâtea materiale. Îmi părea rău doar de aranjarea perfectă care l-ar fi făcut gelos până și pe meșter. Asta e, a doua zi aveam să mă aflu iar în fața primei plăci de gresie, înainte de a trage aer în piept. Ce era mai rău era că aveam să uit totul. Am scris toate astea pe unul dintre sacii cu ciment, înainte de zorii zilei, când urma să privesc literele astea ca pe niște fire de iarbă.