Ștefan Basarabescu, alintat Fănel de prieteni, era originar din Soroca, de acolo unde malurile Nistrului se îndepărtează suficient pentru a forma un vad puțin adânc, până la genunchi, cu albia pardosită de pietricele late, din acelea bune de aruncat pentru a face cât mai multe salturi, străbătut de apă limpede, într-un relief, floră și aer caracteristice Podișului Basarabiei, vecin cu Obcinele Bucovinei de peste Prut. Locul este străjuit încă din 12 iulie 1499 de o cetate falnică, ridicată pe timpul lui Petru Rareș, fiul nelegitim – deh, mai au și oamenii de vază slăbiciuni - al lui Ștefan cel Mare cu Maria Rareș din Hârlău, unde, cum ne-a lăsat mărturie cronicarul Grigore Ureche, domnitorul «se odihnea» după războaie. Iar de pe 27 martie 2004, zona mai este supravegheată de o construcție falică, situată la cinci kilometri mai în aval, denumită «Lumânarea recunoștinței». Monumentul a fost închinat lui Badea Mior. Scriitorul Ion Druță așa l-a numit pe autorul necunoscut al baladei «Miorița», Badea Mior, care poate că și acum mai caută un colț de rai pentru mioarele lui.
Fănel, în acte înscris Ștefan Basarabescu, s-a născut în ziua de 5 martie 1954, exact după un an de când Stalin, cel care i-a spus lui Churchil că «moartea unui om este o tragedie, iar moartea a milioane de oameni este statistică», a încetat din viață.
Tatăl său, Alexandru, originar din comuna Dumbrăveni de lângă Soroca, avea piciorul drept atrofiat, ca urmare a poliomelitei din copilărie. Boala aceasta mutilase mulți copii prin această zonă. De aceea a fost receptiv la suferințele oamenilor. Ambiția lui era aceea să ajungă medic. S-a înscris la Școala de Felceri și Moașe din Soroca, pe care a absolvit-o în 1939. Apoi s-a angajat la spitalul din aceeași localitate. Ar fi vrut din toată inima să-și îndeplinească visul, să-și continue studiile la Chișinău. Ocuparea abuzivă a Basarabiei în urma ultimatumului din 28 iunie 1940 a pus capăt dorinței lui. Alexandru nu s-a refugiat la vest de Prut în zilele care au urmat, așa cum făcuseră mulți dintre tinerii generației lui. Handicapul său fizic a stat la baza acestei hotărâri. I s-a permis să lucreze la același spital, nefiind considerat periculos de sovietici. Tot datorită handicapului său a scăpat de valul de epurări din 13 iunie 1941, când peste 29000 români au fost deportați. Autoritățile bucureștene au revenit, după ce, pe 22 iunie 1941, «conducătorul» Antonescu a rostit celebrul îndemn: «Ostași, vă ordon: treceți Prutul, zdrobiți dușmanul de răsărit și miazănoapte, dezrobiți de jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți»! Alexandru a continuat să-și facă meseria de felcer, meserie altfel la foarte mare căutare în acei ani de război. Lucra până la extenuare, dormea pe apucate, de cele mai multe ori, în spital. Ziua de 23 august 1944, când Armata Roșie a străpuns linia Chișinău – Iași, l-a prins la același spital, îngrijind răniții de pe front. A cunoscut foametea din vara lui 1946 și multe alte necazuri din acea vreme. Nu a fost implicat în cele peste 30000 procese politice, în urma cărora, dintre cei condamnați, peste 8000 au murit în timpul interogatoriilor sau au fost executați. Cum necum, poate tot din cauza handicapului, a scăpat de valurile succesive de deportări din 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951, când peste 35000 locuitori din spațiul pruto-nistrean, din care, aproape 30000 români get-beget, au ajuns dincolo de Volga, în Siberia sau în Caucaz. Numele Basarabescu, având puternice rezonațe românești, îi aducea de fiecare dată neplăceri. Și peste toate astea nici nu vorbea bine rusește. Toată școala a făcut-o în limba română. Din aceste motive, nu i s-a admis dosarul pentru a se înscrie la facultatea de medicină.
În speranța că va învăța mai bine limba rusă și că va evita prigoana și teroarea comunistă, Alexandru s-a căsătorit cu Bejeneța (Refugiata), o rusoaică frumoasă, venită cu părinții din Kazan, de pe malul Volgăi, ca să scape de teroarea tătarilor majoritari. Tatăl ei, venit ca specialist în cazane, a fost angajat, până la urmă, la o centrală termică de cartier. Așa veneau rușii în Basarabia, ca mari «specialiști», când, de fapt, erau cu studii medii sau, chiar, portari, femei de serviciu etc. După logodnă, Alexandru a devenit Sașa, că așa îl striga Bejeneța. Nunta au făcut-o la un restaurant din Soroca, iar după oficierea civilă, au mers, în ținută de miri, la cetatea medievală. Au intrat prin turnul paralelipipedic de acces. S-au oprit la fântâna din mijlocul cetății, unde împreună au scos apă cu găleata. Tradiția spune că cine bea apă de acolo, va avea noroc în căsnicie. Se dădeau, uneori, și rușii cu tradițiile locale. Poate că din curiozitate sau chiar unele le plăceau. Au străbătut aleea circulară cu diametrul exterior de 37,5 metri, de la nivelul de 18 metri al meterezelor. S-au oprit la fiecare din cele patru turnuri cilindrice. Au făcut multe fotografii...
La scurt timp după nuntă a apărut Ștefan. În ciuda presiunilor soției și ale «oamenilor de bine», Alexandru și-a botezat copilul cu numele marelui domnitor pe românește, și nu Stepan, pe rusește. Pentru a nu fi văzut de vecini și turnat la KGB, botezul l-au făcut la o biserică din Bălți. Așa se trăia în Basarabia până în a doua jumătate a anilor '50. Botezurile nu erau văzute cu ochi buni de autorități, religia fiind considerată «opiumul popoarelor», de la Marx citire. Alexandru a ales numele Ștefan pentru fiul său din marele respect pentru «cavalerul creștinătății», despre a cărui domnie a avut ocazia să discute cu un istoric din Chișinău, care s-a internat la spitalul din Soroca în urma unui atac de cord:
- Fragmentarea Moldovei a început chiar în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în 1484, prin pierderea cetăților Chilia și Ackerman. Marele domnitor a avut numeroși copii legitimi și unii nelegitimi, pe care i-a recunoscut. Dar, să nu se creadă că lupta pentru tron dintre fiii sau nepoții lui Ștefan cel Mare și Sfânt a dus la «sfârtecarea» Moldovei. Pierderile teritoriale cele mai mari au fost mult mai târziu. Bucovina, pe 7 mai 1775, a fost răpită de Imperiul Habsburgic și, apoi, pe 28 mai 1812, Basarabia a fost integrată între granițele Imperiului Rus.
Fănel a fost școlit în limba rusă, cu abecedar rusesc, în care a învățat că Vladimir Ilici Lenin și-a dedicat întreaga forță luptei pentru fericirea poporului («Vladimir Ilici Lenin otdal svoi silî boribe za sciastie naroda»). Mult mai târziu, în 1979 a apărut abecedarul «Albinuța», în limba română, dar cu litere chirilice, avându-l ca autor pe Grigore Vieru. Limba română a învățat-o acasă, mai ales seara, de la tatăl lui. Mama lui vorbea stâlcit românește, cum spunea ea, «moldovenește». Tatăl lui numea limba «moldovenească» armata a XV – a, care s-a alăturat armatei a XIV - a, staționată pe malurile Nistrului. Perioada interbelică românească a fost prezentată de manualele sovietice ca fiind monstruoasă, căci jandarmul regatului bătea fără discernământ oameni vinovați sau nevinovați. Ominciună grosolană! În articolul 71 al Codului Penal, simpla declarare a identității românești era etichetată ca naționalism și pedepsită, de regulă, cu deportarea în Siberia.
La vârsta de 14 ani Fănel a rămas orfan de tată. Alexandru Basarabescu s-a prăpădit, luând cu el în mormânt și acel handicap care-l ajutase de atâtea ori să treacă peste multele necazuri ivite de unde nici nu te așteptai. Mama lui l-a orientat spre o carieră militară, care aducea un venit mai mult decât satisfăcător și stabil. A plecat la Școala de ofițeri din Kiev, unde a cunoscut tineri din întreaga Uniune Sovietică. A avut ocazia să descopere că nu numai basarabenii îi urăsc pe ocupanții ruși, dar și ucrainienii, nemaivorbind de armeni, georgieni sau de cei din țările baltice: estonienii, letonienii, lituanienii. După absolvire a fost repartizat la o unitate militară din Kamciatka, pentru «călire», unde temperatura cobora frecvent sub 30 de grade Celsius. Cel mai greu de suportat i se părea perioada de gardă («karaul»), în întunericul nopții cu cer de gheață. Acasă,mai ales la un pahar de vodcă, obișnuia să se destăinuie stereotipic amicilor despre perioada aceea: «Mă refugiam într-o gheretă să nu-mi îngheța picioarele. Acolo îmi uscam obielele deasupra unei sobe din tuci, alături de cele ale colegilor mei. Știți cum put obielele soldățești din lână? întreba el și râdea scabros, un râs în care părea că se ascunde. Ei bine, duhoarea, prelungea el răspunsul, îmi stăruie și acum în nări. aceea îmi stăruie și acum în nări». Dar, ceea ce nu-i plăcea să povestească despre acea perioadă era faptul că, de plictiseală, majoritatea soldaților, chiar și cei basarabeni, își făceau tatuaje pe umăr, pe care se scria cu litere rusești: «Maia rodina» (Patria mea). Și mai marii lor din armată îi lăudau pentru acest tip de tatuaj. Așa se devenea, de tânăr, după efectuarea serviciului militar, ceea ce se numea «omul de tip nou, sovietic»: cu miros remanent iute, de obiele soldățești în nări și cu înscripții rusești pe piele. El a rezistat acestei tentații. Pentru el, «patria mea» trebuie scrisă în românește. Apoi, după ce s-a «călit» în frigul siberian, a fost mutatat la o garnizoană de lângă Tiraspol. Și acolo, în armată, se vorbea numai rusește. Numele lui de român nu le plăcea șefilor, care au făcut ce au făcut și Fănel s-a văzut transferat la o unitate militară din Chișinău.
La intrarea în Grădina Publică a văzut, pentru prima oară, statuia lui Ștefan cel Mare realizată în 1932 de Alexandru Plămădeală. Domnitorul este înfățișat trist, parcă presimțind fragmentarea Moldovei. A citit cu interes inscripțiile cioplite în piatră, dispuse în jurul soclului cilindric. A numărat șapte victorii: Lipnic, Baia, Vaslui, Valea Albă, Cit la Bug, Scheia, Pădurea Roșie. Se simțea mândru că purta numele domnitorului. O întrebare stăruia în mintea lui Fănel: «De ce nu a fost menționată bătălia de la Codrii Cosminului contra polonezilor? Poate datorită faptului că armata moldoveană a fost ajutată, după unele izvoare istorice, de armata turcească?» La o altă intrare în parc, străjuită de o parte și de alta de câte un leu din marmură, a descoperit Aleea Clasicilor, care se termina în mijlocul perimetrului verde, la o fântână arteziană, lângă care se găsește, încă din 1885, statuia lui Alexandr Sergheevici Pușkin. Aleea cuprindea 12 scriitori originari din teritoriul carpato – nistrean: Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Alexandru Donici, Mihai Eminescu, Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Alexandru Hâjdeu, Nicolae Milescu Spătaru, Costache Negruzzi, Alecu Russo și Costachi Stamati, în casa căruia, s-a oferit un trecător să-l informeze, «a venit, adeseori, în vizită Pușkin pentru a se distra în pas de dans sau antrenându-se la scrimă în perioada cuprinsă între anii 1821 și 1823, când a fost surghiunit de la Moscova». «Frumos surghiun, de la frigul subpolar al Moscovei, la climatul dulce, unde rezistă platanii, al Chișinăului!» a exclamat în sinea lui Fănel. Apoi, un alt gând nu i-a dat pace: «Unde este statuia lui Mihail Sadoveanu?» El nu avea cum să știe că după 1989, Aleea Clasicilor s-a completat cu scriitorii: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, George Coșbuc, Mircea Eliade, Octavian Goga, Mihail Kogălniceanu, Alexei Mateevici, Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga și George Bacovia.
Cu tenul alb, părul blond-roșcat, ochii verzi, de înălțime medie, proaspătului ofițer îi stătea bine în uniformă. Era tânăr, bani avea... În primul lui concediu a avut de ales să meargă la un hotel pentru militari («voiennaia gostinița»), unde cazarea este gratis, de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. A preferat Leningradul, deoarece nu fusese niciodată la mare și auzise că acolo sunt multe femei frumoase, venite din toată Rusia, încă de pe timpul lui Petru I, atrase fiind de salariile mari ale ofițerilor de marină. În fiecare zi se organizau seri dansante la hotel, unde aveau acces numai femei și, bineînțeles, clienții hotelului. Când a intrat în sala de festivități, a văzut mai multe femei decât bărbați. La un moment dat s-a stins lumina și cineva a venit pe la spate și i-a acoperit ochii cu mâinile, după care i-a șoptit: «Eu stau pe insula Vasilievski. Mă conduci până acasă?». Când s-a reaprins lumina, a făcut cunoștință cu o comsomolistă după gustul lui, cu șolduri îmbietoare, sânii mari, buze senzuale, ochii verzi spălăciți. S-a prezentat: «Liubiașciaia (Iubitoarea) sau, mai scurt, Liuba». De la început au dansat lipiți, fără rezerve, cu disperare. A sărutat-o abia perceptibil pe gât. Mirosea a transpirație, apă de colonie («odekolon») și feromoni. Nu mai auzeau muzica. Erau concentrați să descopere fiecare cută a corpului celuilalt. Corpul unduitor, moale, cald, primitor al partenerei îi învăluia amețitor. A fost nevoit să se scuze pentru cinci minute ca să meargă la toaletă... Grăbit, a aplicat o procedură eficientă, învățată încă din timpul liceului militar. S-a întors cu pas mai ușor, mai destins, dar concentrat să continue explorarea tactilă. Aproape de miezul nopții, s-au desprins din îmbrățișare și au plecat împreună, pe jos, la casa ei. În luna august, la Leningrad nopțile sunt albe până la ora 1,00. Era feeric, romantic, doar țânțarii, adevărate bestii, îi deranjau cu acele lor ca de seringă. A ajuns la locul unde Neva se despică în două, îmbrățișând insula cea mai mare din cele 101 de insule ale deltei. Când au ajuns la blocul unde stătea Zoia, podurile mobile de pe Neva erau deja ridicate pentru a permite trecerea vapoarelor, făcând imposibilă întoarcerea la hotel; motiv în plus, dacă mai era nevoie, de a înnopta la ea...
Concediul a trecut, ca întotdeauna, repede. Cei doi îndrăgostiți s-au despărțit cu greu, jurându-și dragoste eternă. Dar totul s-a năruit pe neașteptate. Fănel a plecat cu plutonul lui de infanteriști la un poligon de tragere în Bugeac, unde se făcea instrucție cu recruții în condiții reale de război. Obuzele cădeau la 500 metri depărtare de ei. Dar, din graba întrecerii socialiste, tubul unui obuz a avut mai multă pudră explozivă decât trebuia... traiectoria a fost mai lungă. Buum! Fănel a fost dus la spital cât s-a putut de repede.
Când și-a revenit din comoție, fusese deja operat: pierduse un ochi și, mai grav, toată bărbăția. Urina printr-un tub de cauciuc. Îi era scârbă de el. I-a scris iubitei că a fost rănit de un obuz, fără a da amănunte, de frică. Liubiașciaia a venit cu avionul la Chișinău. Când l-a văzut fără un ochi, a crezut că aceasta este toată mutilarea produsă de obuz și a acceptat în sinea ei situația. Dar, când a văzut ciotul din cauciuc, nu a mai suportat. Fănel a înțeles-o; de fapt, se aștepta la această reacție din partea ei. S-au despărțit în lacrimi, definitiv. Apoi, ca din senin, o altă năpastă a dat peste el. În aceeași zi a aflat că mama lui, de supărare, a făcut un atac de cord și a murit. O nenorocire nu vine niciodată singură!
Fănel a căpătat o garsonieră în Chișinău și a primit o pensie militară normală și una de invaliditate, care îi permiteau să trăiască decent. Militarii erau cei mai bine plătiți de regimul sovietic. S-a obișnuit cu situația de mare mutilat. Timp liber avea destul. Era prezent la orice activitate care avea loc pe bulevardul Ștefan cel Mare. A avut marea bucurie să asiste la manifestația din 31 august 1989, când, la presiunea celor prezenți în număr impresionant, Sovietul Suprem al Republicii Unionale Socialiste Moldovenești a aprobat instituirea limbii române ca limbă de stat și trecerea la grafia latină. Atunci i-a renăscut conștiința de neam și de țară. A simțit, cu adevărat, mândria de a fi român. A fost ultima lui bucurie. A doua zi, o infecție în zona uretrei a dat în septicemie.
A fost îngropat la cimitirul Buicanii Vechi din Chișinău, în prezența câtorva vecini de bloc. Pe latura vestică a mormântului s-a înfipt o cruce simplă, din lemn de brad, din cel care crește în Munții Carpați, pe care s-a consemnat: Ștefan Basarabescu / 1954 – 1989. A fost primul epitaf, din 1944 încoace, cu grafie latină...