Neputând să influențez realitatea, concretul, evadez alături de Aesia într-o lume ireală, misterioasă și stranie. Simt în mine o încărcătură secretă din care se va arcui imprevizibilul, acum nu văd nici un accent rătăcit în enunțul situației mele tragice. Cu blândețe învăluitoare, ea trece peste sfidările tăinuirii; o privesc cu regret, păstrându-mi iubirea, părând pregătită pentru Judecata de Apoi, pentru un județ al sufletelor, vast cuprinzător, în care să triumfe neprihănirea. Mă uit la Aesia fără să mă satur de frumusețea ei. O văd împăcată cu moartea printr-o amiciție generoasă care o proiectează pe un cer creștin. Mă simt uluit și în această clipă de banalul ei deces, care a avut loc în urmă cu două ore, în timp ce făceam sex în camera asta de hotel de trei stele unde ne-am cazat în urmă cu trei zile. Ar fi trebuit să ne continuăm vacanța într-un itinerar prin țară, doream să ne căsătorim într-un viitor apropiat, dar nu a fost să fie așa. Soarta ne-a despărțit chiar în pragul iubirii, o bătaie de joc față de aspirațiile noastre. În aceste momente îi simt acut lipsa. Înzestrată cu o aprigă viziune a vieții, plină de vitalitate, mai mult decât comunicativă, mereu cu zâmbetul la purtător, a reușit ca, în timpul de când durează acel ceva frumos, să-mi influențeze pozitiv activitatea literară. Acum, de pe chipul împietrit, se proiectează fragmentul de absolut al marii lirici. Sunt gata să organizez un festival al vrăbiilor, să încolțească în jurul ei sâmburi de sensibilitate. Pentru mine, ea poate a existat încă înainte de a se naște. În aceste momente, prin mine circulă o ecuație magnetică, alunec spre un trecut care ne înscrie pe amândoi, angajant și fertil, predeterminându-ne ființa și destinul. Îmi îngădui să suspend imaginea în partea de sus a zilei, sugerându-i un drum al amintirilor. Îi privesc sânii rotunzi, cu sfârcurile împietrite, raportându-i la fragil și patetic; o privesc pe Aesia și văd în ea iubirea mea transformată într-o muză care doarme. Pântecul ei îmi pare a fi din ceară topită, întregul său corp plutește prin spațiul morții. Îmi simt trupul cuprins de un fior rece. Din luciul ochilor ei îmi zâmbește o mască care mă alungă ca pe un obiect uzat. Tresar, încerc să îi cer duioșiei să mă invadeze din toate părțile. Dar degeaba, Aesia rămâne în continuare cu privirea pironită pe tavan, de parcă ar încerca să recite. Cu o oarecare ezitare, mă aplec peste ea, sărutându-i sânii, pântecul și zona pubiană. Pronunț prin repetare cuvântul iubire, lăsându-l să cadă liber între picioarele ei. Cu cât o privesc mai mult, cu atât trăiesc impresia de a fi început să respire, trupul ei părându-mi un gen de instantaneu plin de viață, neavând timp să fugă, pulsează prin buzele reci. Nu mă simt în largul meu în fața provocării reprezentată de nobila frumusețe a trupului său. În aceste momente nu se stabilește nici o intimitate, nici o urmă de înțelegere, se păstrează o distanță reciprocă. Îmi amintesc de moartea Cleopatrei, de moartea Didonei, de Simon și Efigenia, de Macbeth și vrăjitoare, spiritul meu este puternic frapat de lipsa unității dintre ele. Sensibilitatea mea, de altminteri foarte vie, nu se lasă influențată prea mult de corpul ei rece, fără suflet, creându-mi o permanentă tensiune disprețuitoare, ostilă morții. Subiectul fiind moartea, aceasta devine propriul ei spectator. Revoltat, emit cu voce tare pentru Îngerul Negru judecăți sălbatice, fac eforturi de a nu o trata pe Aesia asemenea unui actor care interpretează un text dramatic. Descifrez în ochii ei împietriți o poveste pe care vrea să mi-o istorisească, povestea unei tinere distrusă în flăcările vieții. Simțindu-mă stingher, iau cearceaful alb și îi acopăr trupul, lăsându-i la vedere doar o mână și capul. Apuc paharul plin cu vin de pe noptiera de lângă patul în care ea se odihnește și încep să beau, în timp ce las mâna liberă să se piardă sub cearceaful alb pentru a-i pipăi trupul rece. Văd în dreapta mea un tunel în care moartea este cufundată în bere, lângă ea siluete prăbușite sau muribunde. Ceva mai încolo, un spânzurat atârnă deasupra unui butoi cu smoală, lângă el un schelet vinde whisky, în stânga mea văd ruinele unei biserici, iar printre ele o tânără vinde raci. În față mi se deschide un alt tunel, luminos, ce duce spre necunoscut și prin care defilează mame bătrâne ce au în urma lor generații de madone. Din spatele meu vin femei îmbrăcate în alb, trec pe lângă mine cu o grație perfectă. Din înalt coboară baloane imense de săpun pe care le sparg rând pe rând cu limba. Picioarele mele stau înțepenite printre cochilii goale de timp. Sorb din paharul cu vin și trag cu coada ochiului la chipul ei împietrit, rece, frumos ca un briliant. Încep să mă plimb prin cameră cu pași leneși întrebându-L în șoaptă pe Dumnezeu, în mod repetat, dacă îmi este interzis să o iubesc pe Aesia, să fac dragoste cu ea. În timp ce fac câțiva pași prin camera de hotel, privirea mi se agață de tabloul atârnat pe unul din pereți, ilustrând, prin culori vii și linii simple, sâni storși de vlagă, coapse deformate de celulită și chipul unei femei bătrâne. Toată ființa mea se revoltă, în timp ce din înalt aud strigându-mi-se: Întinde-te lângă Aesia, nu o lăsa să plece singură. Imaginea ei îmi pipăie retina, mă simt cuprins de o puternică frustrare, vreau să devin sentențios ca un judecător față de amintirile ce mă apasă ca niște haltere. Mă simt singur cu disperarea și cu regretul de a nu o avea pe Aesia în viață lângă mine. Mâna mea dreaptă pornește prin aer făcând gestul de a da cu disperarea și regretul de pământ. Termin de băut paharul cu vin, în jurul meu halate albe, fără trupuri în ele, încep să îmi vorbească cu voce ridicată. În buzunare au seringi, stetoscoape, garouri, pungi pentru perfuzii. Un pitic bătrân iese de sub patul în care Aesia stă nemișcată. Se apropie de mine, zâmbindu-mi sarcastic. Începe să vorbească: Vin dintr-o lume artificială unde alcoolul, hașișul, violul și crima, dezmățul și prostituția sunt la ele acasă. Dintr-o dată devine un chip învechit, pe o pânză pictată, montată într-o ramă decojită. Sub o ușoară stare nevrotică, întind mâna și încep să sparg cu degetul arătător sfere lucitoare și baloane imense de săpun. Brusc, aprind televizorul, urmăresc pe sticlă timp de câteva secunde raliul de Formula 1 de la Monte Carlo, în timp ce în jurul meu continuă să plutească halate albe care încep să dispară, unele în liniște, altele cu zarvă. Îmi întorc privirea spre patul unde trupul ei gol a rămas înțepenit pe suprafața albă a cearceafului. Caut să receptez atitudinea sa față de realitatea în care se află. Descifrez pe chipul ei cum refuză incidentalul, începând să își contureze un stil propriu. Pare mulțumită descoperind un univers nou, nu însă fără sprijinul lui Dumnezeu. Mă cufund alături de ea în ceva invizibil, un ceva legat exclusiv de taină, de amintiri, de senzația vagă a cunoașterii. Încerc să înțeleg universul în care Aesia se află, un univers lipsit de prozaicul lumii acesteia, pe care eu trebuie să îl filtrez prin suflet. Văd lângă ea personaje aplecate asupra sa, îmbrăcate în alb, în negru. Aesia, nefiind atentă la ceea ce o înconjoară, nu se ferește de zgomotele lor. Păstrează aerul unui simbolism visător. Sunt ușor revoltat fiindcă nu îmi primește cu generozitate privirile pline de iubire, nu clipește, nu mi se adresează. S-a izolat, nedorind să reia contactul cu vechea ei lume, căutând parcă o cale de acces între vechi și nou. Însă nu vreau să îi dau prilejul unui protest împotriva prozei cenușii, ori a unei izbăviri miraculoase pentru un suflet obosit. Nu de mult, nici eu, nici ea, nu aveam nevoie de realitate, noi nu intenționam să trăim viața pe care o vedeam, aspiram să ne asimilăm unui univers nou, ceva irezistibil, biruind timpul.