Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coș de nuiele și plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de șarpe, nu ne temeam de vremea ieșită de prin văgăuni; pironeam degetele în palma lui, știa că o să moară. De plăcere. Îl ajutam să-și ducă lumea creată; din când în când, ne opream să citim câmpul, cerul și tot ce ne înconjura. Îmi plăcea să-l conturez între mâinile mele. Aveam mereu pregătit un bloc de desen și creioane. Cum stătea așa, într-o lumină desăvârșită, de fiecare dată, pe hârtia albă, căpăta o alură de hristos. Ochii lui trădau suferința. Vedeam prin ei lumea de aproape, ca printr-o evanghelie... Îi ștergeam chipul și rămânea imprimat pe sufletul meu; dacă doriți să-l știți, despăturiți-l și aruncați o privire!...
Cât ai zice dor, ajungeam în vise cât grâul de verzi. Era locul în care el stăpânea totul. Il lăsam, că era bărbat.
Imi așezam bărbia pe pieptul lui. Printre firele mustind de viață, poveștile pe care mi le șoptea la ureche, erau de aur. Părea că totul e de aur, până și clipa pe care o trăiam. Dar nu era bine să prefaci orice în aur, nu sunete, nu sentimente, nu timp, nu...
Povestea mai bine decât șeherezada. Mă făcea înger și nu eram. Păcătuiam cu iubire. Mă făcea femeie și nu eram. Trădătoare frăgezime! Mă iubea așa cum numești o desfătare. Cuvintele lui mă atingeau molatec. Mă simțeam poezie sub degetele lui. Mă făcea zeie și nu eram. Aveam doar o frumusețe care din interior se ivea, într-un fel anume.
Nimic nu mai era al meu. Uitasem să dorm, uitasem să mănânc, uitasem să scriu. Uitasem să mă bucur pentru mine. Mă bucuram numai pentru el. Grijania mea de fiecare zi.
Schița din perete este tot el. Noaptea, nu pun capul pe pernă fără să-l rog. El este locul de unde îmi iau iertările, în care îmi pun destăinuirile. Și totdeauna, fruntea aceea zdrelită de gânduri putere se face pentru mine. Nu-l cheamă în vreun fel.
Eu îl numesc poet!

(5 ian. 2013)