O chema Ioana, iar povestea ei nu fusese, până la un punct, deloc complicată. Se născuse undeva, într-un sat de munte, la vreo 60 de kilometri de oraș. Unic copil al părinților ei, a fost înconjurată de dragoste ca de un scut, a fost ferită de tot răul din jur. Părinții ei nu erau foarte bogați, dar au reușit să-i ofere cam tot ce și-a dorit. Pe scurt, Ioana ar putea spune, dacă ar fi întrebată, că a avut o copilărie fericită. Este, de altfel, singura perioadă din viață de care își amintește cu plăcere. Și asta fiindcă, la vârsta de 10 ani și-a pierdut amândoi părinții. A fost vorba de un accident cumplit de mașină din care ea a fost singura supraviețuitoare. Așa cum avea să afle mai târziu, atunci când, la mult timp după ieșirea din comă, începuse să se obișnuiască cu pierderea suferită, în urma impactului violent, ea, care dormea pe bancheta din spate a automobilului, fusese aruncată în exteriorul mașinii. Acest lucru o salvase, căci automobilul, sau mai exact ceea ce mai rămăsese din el, explodase la puțin timp după impact.
A trebuit să stea mult timp în spital, la început în comă, apoi la recuperare, reînvățând să meargă și, mai ales, obișnuindu-se cu noua ei situație, aceea de copil singur, al nimănui. Și asta cu toate că medicii, asistentele, tot personalul spitalului o îndrăgise, pe de o parte pentru situația în care se găsea, dar, mai ales, pentru mutrița ei dulce de fetiță blondă și creață și a cărei veșnică tristețe îi îndemna pe toți să-i arate și mai multă afecțiune decât oricărui alt copil internat în spital. Dar toate astea nu erau de ajuns pentru a o consola pe micuța blondă, ea aproape că nici nu observa numărul mare al diminutivelor pe care ceilalți le foloseau când vorbeau cu ea, degetele lor jucăușe și mângâietoare ce i se jucau prin păr, săruturile depuse pe obrajii ei bucălați, faptul că ea singură primea bucata de carne cea mai bună și cea mai mare prăjitură, toate astea păreau că nu înseamnă nimic pentru ea. Căci era mai tot timpul tăcută, privind undeva în gol, refuzând cu încăpățânare să se joace cu ceilalți copii din salon. Zăcea ore întregi în patul ei privind un colț de fereastră, coborând din pat doar pentru a-și face exercițiile de mișcare pe care i le prescriseseră medicii. Ochii aceia mici și rotunzi care priveau în gol ore întregi impresionaseră tot spitalul. Se întâmpla ca, de multe ori, vizitatori ai altor bolnavi să se abată și prin salonul ei, pentru a o vedea, a o mângâia ușor pe creștet, a-i spune câteva cuvinte de îmbărbătare și, la sfârșit, nu de puține ori, pentru a plânge în hohote la ieșirea din salon.
Dar ea nu-și amintește toate astea. Dacă ar fi întrebată acum despre perioada aceea de convalescență pe care o petrecuse în spital, ți-ar spune că nu-și aduce aminte decât de copacul cel mare care se vedea de la fereastra ei, de fapt doar de o ramură a acestuia pe care, din când în când, ciorile se așezau atât de multe, aproape acoperind-o, făcând-o să-și schimbe culoarea, să devină brusc neagră. Un negru pe care nu l-a mai văzut însă niciodată după aceea: un negru care pulsa, care trepida și care, avea puterea ca, într-o secundă, să se pulverizeze într-o nesfârșită zbatere de aripi. Nu se simțise îndurerată, nu suferea, nu simțise nevoia să plângă. Nici chiar lipsa părinților nu o simțea neapărat ca pe o pierdere. Nu, tot ce simțea e că a trecut într-o altă stare, devenise, nu se știe cum, altfel. Așa cum, cu ceva timp în urmă, tatăl ei îi explicase că se întâmplă cu apa care, uneori, se putea transforma în gheață, iar alteori în nori. La fel, simțea, i se întâmplase și ei, trecuse într-o altă stare, iar acest lucru nu avea nici cum să o bucure și nici să o întristeze.
De multe ori își imagina ca este o plantă, de exemplu un fir de iarbă. Își imagina legănarea în bătaia vântului, căldura soarelui ce o mângâia, apa ce urca prin capilare. Aceasta stare imaginară îi ocupa toată ziua.
La externarea din spital a fost înfiată de o mătușă îndepărtată de-a familiei. Era o mătușă pe care atunci o vedea pentru întâia dată. Această femeie nu putu deveni niciodată, pentru Ioana, mama ei. Nu o putu considera niciodată astfel, cu toate că biata femeie și-ar fi dorit foarte tare acest lucru și, Dumnezeu îi e martor că făcuse tot ce-i stătea în putință pentru acest lucru. Căci o crescu pe orfană înconjurând-o de toată dragostea ei de fată bătrână, de femeie trecută în care dragostea pe care nu o dăruise nimănui și pe care nimeni nu i-o acordase ei, se adunase în timp iar acum se revărsa întreagă asupra copilei. Dar această dragoste necondiționată și uneori chiar sufocantă nu o mișca deloc pe orfană. Ioana continua să trăiască în starea ei vegetativă, aproape minerală din perioada când fusese internată în spital. Din exterior, părea doar o copilă foarte retrasă, interiorizată, introvertită, iar acest lucru o făcea pe mătușa ei să-și dubleze dovezile de iubire fără să înțeleagă că Ioana era prea absorbită de propria ei creștere, de creșterea plantei care era, de mărirea numărului cristalelor mineralului ce devenise, incapabilă să mai reacționeze la stimulii exteriori, alții decât cei legați strict de fiziologie. Copii o ocoleau, nu se jucau și nu vorbeau cu ea. Iar ea creștea foarte repede, ca o plantă sălbatică ce nimerise, din întâmplare, într-o seră. La școală, notele nu erau dintre cele mai proaste dar, datorită firii ei mai mult decât liniștite, reuși să câștige, fără să-și fi propus asta, afecțiunea profesorilor care îi acordau note de trecere chiar și atunci când, întrebată fiind, Ioana nu răspundea nimic, preferând să privească undeva în gol cu o privire pierdută care-i înduioșa pe dascăli.
Anii treceau și, cu fiecare zi care trecea, frumusețea ei creștea tot mai mult: pletele blonde și cârlionțate ce-i acopereau umerii, năsucul cârn, fața rotundă și foarte albă și, mai ales ochii, ochii aceia care păreau să privească dincolo de lucruri și de oameni, ochii aceia atât de triști și care dădeau feței acelui copil un aer atât de vag și de misterios. În același timp, corpul copilei se rotunjea cu fiecare zi care trecea, sânii obraznici începeau să împungă prin tricourile subțiri de vară, șoldurile începură să se rotunjească, picioarele lungi atrăgeau privirile trecătorilor pe stradă. Această înflorire a ei nu o făcu însă să devină, așa cum se întâmplă îndeobște, o țintă pentru băieții mai mari care descoperiseră sexualitatea. Nu se întâmplă asta fiindcă, pe de o parte, frumusețea ei era atât de strălucitoare încât avea efectul de a-i descuraja, iar, pe de altă parte, aerul ei misterios și trist li se părea celorlalți o briză rece, înghețată ce avea darul de a le tăia orice elan de a încerca să o seducă. Așa se face că, deși trecuse de ceva vreme de ziua, foarte misterioasă pentru ea, când descoperise, între coapsele ei, lichidul acela clisos ce se dovedise a fi sânge, ea nu avu nici un prieten băiat, așa cum, din alte cauze, nu avu nici o prietenă de același sex cu ea. Căci fetele o priveau ca pe o concurentă care le surclasa, care le umilea chiar cu frumusețea ei, iar faptul că acest lucru nu părea a avea prea multe efecte asupra băieților nu se constitui nici măcar într-o circumstanță atenuantă. Astfel, fetele o urau, în timp ce băieții se simțeau timorați și, implicit, respinși de ea. Dar toate astea nu păreau să o afecteze deloc pe Ioana, ba din contră, căci ea avea tot timpul pentru a se putea observa pe ea, pentru a putea analiza toate schimbările ce se produceau în corpul ei, pentru a diseca fiecare etapă a împlinirii ei în trecerea de la copil la femeie.
Moartea mătușii ce-i devenise mamă nu o afectă aproape deloc. Ajutată de niște vecine săritoare îndeplini toate ritualurile de înmormântare, dar făcu toate acestea mecanic, fără să participe afectiv.
******************************************************************************
Aparent era una din zilele obișnuite. Nimic nu anunța ceea ce avea să se întâmple. Și, dacă nu ai ști ceea ce urma să se întâmple, nici nu te-ai fi gândit că aceea avea fie o zi deosebită în viața Ioanei. Era doar toamnă, sfârșit de toamnă, zile reci, rutina zilnică, trezirea de dimineață, toaleta, micul dejun care, întotdeauna la ea, fusese masa cea mai consistentă a zilei, apoi drumul până la magazinul de bijuterii din centrul orașului, oboseala de a zâmbi clienților toată ziua, apoi întoarcerea acasă, în garsoniera ei de la marginea orașului, clipele de singurătate până când somnul îi închidea pleoapele, visele liniștite din timpul somnului. Nimic deosebit, doar rutina zilnică. Dar cineva foarte, foarte atent sau, mai ales, cineva care putea citi viitorul, ar fi putut spune încă de atunci, că în acea zi se întâmplase ceva, se petrecuse o schimbare în interiorul ființei ei, mai mult chiar, viața ei urma să ia un alt curs. Ioana însă nu simți nimic deosebit, nu o impresionase defel tânărul care-i ceruse numărul de telefon. Îl întrebase, de parcă nu-l auzise, daca dorește să cumpere ceva. El îi răspunsese în glumă că da, pe ea. Calmă, ea reformulă întrebarea:
-Doriți să vă arăt o bijuterie din vitrină?
-Nu, îi răspunse tânărul. Doar tu mă interesezi.
Ea nu-i dădu apoi nici o atenție, îl lăsă acolo, în fața vitrinei cu broșe de jad și se îndreptă spre un alt client. Uită aproape instantaneu de el, astfel încât nu o deranjară privirile lui ce o urmăreau peste tot prin magazin și nici nu observă când, peste aproape o jumătate de oră, el ieși pe ușa rotundă de sticlă.
Mai mult, a doua zi, când el se înființă obraznic, cu zâmbetul acela în colțul gurii, în fața raftului de sticlă în care se aflau cerceii de argint și unde, întâmplător se afla și ea, Ioana nu-l recunoscu și-l întrebă ca și prima dată, dacă dorea să cumpere ceva. Și tot ca prima dată, el îi răspunse că pe ea, pe ea vrea să o cumpere. Apoi, lămurită de răspunsul lui, ea nu-i mai dădea nici o atenție, trecea de la un client la altul ignorându-l până când, într-un târziu, neobservat de ea, tânărul părăsea magazinul. Scena se repetă zile în șir, fără nici o schimbare și fără ca în mintea Ioanei să se producă ceva. Toate astea până când, într-o seară, tânărul o așteptă în fața magazinului. Nu-și spuseră nimic, dar, nici acum Ioana nu ar putea explica de ce, ea îl urmă de parcă se cunoșteau de mult, de parcă totul fusese stabilit dinainte. A fost soarta, ar spune ea acum, el era destinul meu. Și poate că nu se înșela prea mult în privința asta. S-au plimbat prin oraș, pe străzi neștiute de ea, se plimbau în tăcere, fără să-și vorbească, fără să se privească, fără să se țină de mână. Noaptea cobora peste oraș, iar ea, nu se știe de ce, îl urma pe bărbatul acesta necunoscut. L-a urmat și când el a intrat în scara unui bloc ținând ușa pentru a-i face și ei loc să intre, l-a urmat apoi în liftul ce scârțâia lugubru în timp ce urca alene etajele, l-a urmat în apartamentul cu ușa masivă pe care el se chinuise aproape un minut să o deschidă.
S-a lăsat apoi dezbrăcată de el, întâi paltonul, mirându-se că nu simțea nimic, nici pasiune, dar nici teamă, sau dezgust, apoi cizmele, privindu-l îngenuncheat la picioarele ei, apoi puloverul de mohair roșu, căutându-i ochii, încercând să înțeleagă, apoi fusta de stofă care căzu la picioarele ei, mâinile lui fierbinți ce-i atinseseră talia, apoi ciorapii negri de mătase, buzele lui sărutându-i călcâiul, apoi sutienul, și sfârcurile se ridicară precum boturile unor pui de lup, simțind aerul rece, apoi chiloții și buzele lui sărutându-i coapsele. Nu știe cât a durat acest ritual, căci e convinsă că un ritual a fost, știe doar că, treptat, a simțit că în interiorul ei se întâmplă ceva. Mai târziu va defini acest lucru ca pe o înflorire. Atunci însă nu știa ce este, simțea doar că natura ei minerală se transforma din nou, așa cum gheața se dezgheață primăvară dând naștere torenților. O floare mare se deschidea brusc în interiorul ei, un trandafir mare și roșu ai cărui spini fură cele câteva picături de sânge ce pătară cearșaful patului pe care adormiră amândoi goi, îmbrățișați.
Ceva mai târziu, tot în aceeași noapte, se trezise sub sărutările lui și, fără grabă, se iubiră din nou. Apoi el se îmbrăcă și o rugă și pe ea să se îmbrace. Abia atunci realiză ea că, din clipa în care se văzuseră la ieșirea din magazin și până acum, ei nu-și spuseseră nici un cuvânt. Doar corpurile lor vorbiseră și fusese de ajuns. Se îmbrăcă tăcută lângă el, fără rușine, fără teamă. I se părea că știe dintotdeauna trupul acela care nu era al ei, trupul acela de mascul ce o făcuse femeie, trupul acela bărbătesc dar fragil și pe care știa, ea urma să-l ocrotească. Căci ea știa încă de atunci, din acea primă clipă a împreunării lor, că ea, deși mai tânără și mai fără experiență decât el, e mai matură, mai sigură pe ea și, la nevoie, îl va putea ocroti.
Pe de alta parte nu știa nimic despre el, așa cum nu știa că dormiseră în apartamentul unui necunoscut a cărei ușă el o forțase, așa cum nu știa că el e dependent de jocurile mecanice, așa cum nu știa că ea nu e singura lui femeie. Dar atunci, în acea magică clipă a primei lor întâlniri, toate lucrurile pe care nu le știa despre el i se păreau nesemnificative. Singurul lucru care conta era simetria corpurilor lor, complementaritatea lor. Mai târziu avea să plătească această superficialitate a ei, dar, ca întotdeauna în viața ei, va primi acest lucru fără împotrivire. Va spune, ca întotdeauna, ca asta e soarta ei, ca așa i-a fost dat ei și că, în ciuda tuturor evidențelor, acesta era bărbatul ei, jumătatea ei, perechea.
Între timp, dragostea lor le pârjolea inimile. Nu mai puteau să stea departe unul de altul, el o căuta de mai multe ori la magazin, îi fura sărutări fără teama că vor fi văzuți pe camerele de supraveghere, se mângâiau pe ascuns în timp ce ea servea un alt client, se devorau apoi, seara, în patul unuia din apartamentele necunoscute în care intrau după ce el forța broasca ușii de la intrare.
......................................................................................................................................................
Acea seară și noaptea ce urmase și-o amintea, o vedea aproape, ca pe un film la cinematograf, Doar că imaginile se derulau dureros și, privind înăuntrul ei toate câte se întâmplaseră le vedea ca pe un film, le și trăia din nou, fiecare emoție, fiecare tresărire, fiecare nehotărâre. Mai ales durerea amestecată cu scârba și cu sentimentul dezagregării. De cele mai multe ori încerca să nu se gândească, să nu-și mai aducă aminte, să uite. Și dacă uneori se întâmpla ca o imagine să-i revină din memorie pe retina ochilor din interiorul ei, ea o alunga, chema o altă imagine mai veselă care să o estompeze pe cealaltă, încerca să se ascundă de propriile amintiri. Alteori dimpotrivă, e adevărat foarte rar, mai ales nopțile când nu reușea să adoarmă nici după ce luase un pumn de medicamente, în tăcerea nopții rememora totul, de la început. De la momentul când el îi ceruse să fure, de la momentul când aflase suma de care el trebuia să facă rost în câteva ore dacă nu voia să fie tăiat de cămătari.
Știuse de la început că această pasiune bolnavă a lui pentru jocurile de noroc îi va face să plătească foarte scump fericirea lor de la început. Știuse dar nu putuse face nimic. El nu mai putea fi schimbat, nu de către ea. Și poate că nimeni nu mai putea să-l schimbe. Nici măcar nu încercase, dar nu-și reproșa asta. Știa că ar fi fost inutil. Nu ar fi ascultat-o și, în cel mai bun caz, ar fi părăsit-o, ar fi renunțat la ea și asta, i se părea ei, era lucrul cel mai grav, mai grav decât toate, care i s-ar fi putut întâmpla.
Tresări când ușa se deschise și un nou client apăru în pragul ei. Se relaxă imediat căci îl recunoscu. Era unul din locotenenții șefului cel mare. Venea uneori la ea, dar nu voia nimic. Se așeza pe un fotoliul de lângă pat și o privea. Atât. Nu scotea nici o vorbă, nu se mica, aproape că nici nu respira. Doar ochii lui care o țintuiau pe pat. De fapt nu, se obișnuise treptat cu privirea lui fixă, devenise aproape liniștitor să îl știe acolo. Prima dată când venise la ea i se păruse destul de ciudat. Îl întrebase ce vrea, adică în ce fel vrea să o f…. El însă tăcea și, în muțenia lui, părea destul de amenințător. A încercat apoi să-l ațâțe lipindu-și corpul fierbinte de al lui. El s-a depărtat de ea și s-a așezat în singurul fotoliu din cameră. Fotoliul a trosnit sub greutatea lui, iar ea a încercat altceva. S-a suit în pat, în picioare și, cu mișcări lascive, a început să se dezbrace. Un gest al lui a oprit-o. Apoi, neștiind ce să mai facă, s-a lăsat să alunece pe pat și a rămas așa, sub privirea lui arzătoare, mai bine de o oră. A fost ciudat la început, dar la câte ciudățenii a văzut de atunci, aceasta, inofensivă, aproape că-i făcea plăcere. Era și, în mod bizar, un sentiment de siguranță pe care bărbatul acesta temut de toată lumea, i-l inspira ei. Avea la dispoziție mai mult de o oră de siguranță. Și asta nu însemna doar mai mult de o oră de pauză în care nu trebuia să satisfacă poftele niciunui client ci mai mult, era mai mult de o oră în care se simțea protejată, apărată, iar acest sentiment bizar ce se născuse în sufletul ei nu avea nici o explicație, nici o logică, și nici ea nu căuta una. Se mulțumea doar să trăiască acest sentiment, să se destindă ca un arc prea tare întins. Se obișnuise treptat și cu privirea lui fixă, aproape fără să clipească și cu monotonia acestei ore în care nu trebuie să facă nimic decât să stea sub povara celor doi ochi negri ai bărbatului. Treptat, treptat, nici nu se mai gândea la el ca la un bărbat, ci i se părea că între ei se stabilește pe nesimțite o punte, o punte durabilă ce poate exista doar între persoane de același sânge. Visase într-o noapte și, așa cum se întâmplă uneori când rememorăm de prea multe ori un vis, începuse treptat să creadă că era un lucru real, visase că el și ea sunt frați. De atunci, sentimentul acesta căpătase contur, prinsese formă și, dacă într-o zi, cineva i-ar fi spus că el era pentru ea mai mult decât un simplu client, ea nu s-ar fi mirat deloc. Această filiație neașteptată nu ar fi uimit-o deloc, nu ar fi făcut-o să se gândească la o melodramă ieftină în genul celor din telenovelele de doi bani de la televizor. Din contră, acest lucru i se părea acum aproape firesc să se afle la un moment dat, căci ea era aproape convinsă de existența acestei legături sanguine dintre ei. Dacă nu ar fi fost acel zid al muțeniei și a privirii fixe cu care o studia el, probabil că ea ar fi îndrăznit și l-ar fi întrebat despre existența sau nu a acestei relații. Dar muțenia lui o oprea să facă acest gest și, în definitiv, era destul de puțin importantă confirmarea lui atâta timp cât ea simțea asta cu atâta putere.
În rest, e greu să spunem că se obișnuise cu noua sa viață. Șocul inițial fusese deosebit de puternic, dar acum se reîntorsese la starea ei vegetativă, minerală, de dinainte de a-l fi cunoscut pe el, bărbatul ei, unicul ei bărbat, cel care, doar cu un gest o făcuse să înflorească și, tot atât de simplu, o părăsise și o aruncase în lumea de acum. Se gândea mult la el, la bărbatul vieții ei, la cele câteva luni pe care le-au trăit cu intensitate, consumându-și dragostea prin apartamentele unor necunoscuți, răspândindu-și dragostea prin tot orașul, așa i se părea ei, era o lungă fugă și un lung șir de îmbrățișări, Nu plângea și nici măcar nu suferea aducându-și aminte, își privea amintirile ca pe un film, sau, mai exact, avea ceva de contabil ce face un inventar, încerca să le strângă pe toate, să nu se piardă vreuna, le sorta, le tria, pe cele bune de-o parte, pe cele rele de alta, pe cele pe care vreau să mi le mai amintesc și mâine aici, pe cele pe care mi le voi aminti din nou săptămâna cealaltă dincolo, uneori își amintea și de noaptea aceea, ultima, cea în care viața ei din nou se rupsese. Își amintea perfect cum intraseră peste ea în garsoniera micuță în care locuia de când se angajase la magazin, bătuseră la ușă întâi, cine e, eu sunt, nu te speria, era vocea patronului ei și chiar dacă acesta făcea eforturi să dea vocii o notă calmă, ca de obicei, ea înțelesese că lucrul de care se temea se produsese și că, odată cu el, tot ceea ce se afla în jurul ei încă o dată se va prăbuși. Au intrat peste ea în cameră, erau alți trei bărbați pe care nu-i cunoștea în afară de patronul ei, urlau și gesticulau și dacă ea nu ar fi știut despre ce e vorba aproape că nu ar fi putut să afle din vorbele lor pline de ură și violență. Au lovit-o, au umilit-o, au întors toată casa cu susul în jos, dar pentru ea nu mai conta. Știa că, din nou, pentru ea murea cineva drag, rămânea din nou singură și, din nou, ființa ei refuza să sufere, să plângă, se închidea în ea, se acoperea cu o carapace impenetrabilă, se ascundea înăuntru. Nu aveau cum să găsească ceea ce căutau, oricât ar fi răscolit prin lucrurile ei, nu puteau găsi nimic, căci lucrul pe care ei îl căutau, bijuteriile, nu mai erau demult la ea și probabil, aproape sigur nici la el nu mai puteau fi găsite. În plus, oricum ea nu avea să le spună nimic despre el, despre faptul că pentru el furase din magazin, pentru ca el să-și poată plăti datoriile făcute la poker sau cine mai știe la ce, pentru a-i salva viața lui, bărbatului ei, bărbatului vieții ei, pentru a-l feri de răzbunarea cămătarilor