Am parcurs, cu mare greutate, sute de metri dintr-o pădure pustie, stranie, lipsită de viață. Îmi curgea sânge din piept, căpătasem o rană adâncă ce, în pofida bandajelor improvizate din plante, încă nu se închegase.
Cioturi uriașe răsăreau din pământ la tot pasul, trebuia să evit gropi pline de cenușă fumegândă și schelete de lilieci ce atârnau amenințătoare. Nu știam de cât timp mă rătăcisem acolo, în ce direcție s-ar fi putut afla mult dorita ieșire.
Am încercat să alerg, dar capcanele ce se iveau pretutindeni, precum și aerul înecăcios care îmi intra cu și mai mare putere în plămâni m-au făcut să abandonez această strategie. Măcar de aș găsi capătul drumului, fie și mergând la pas!
Era un ținut cu adevărat bizar, așa după cum în pădurile obișnuite, binecuvântate de verdeață, simțeai viața pulsând la fiecare pas, tot astfel acolo îți dădeai imediat seama că ai intrat, fără dubii, în întunecatul tărâm rezervat Morții.
După ce mi-am făcut loc printre numeroase liane ce păreau însă uscate, moarte, atârnând doar din inerție, aveam să conștientizez cu adevărat dimensiunile lumii grotești și fără speranță în care tocmai intrasem: când, în sfârșit, am ajuns la capătul Pădurii Moarte, am zărit câțiva leproși care își agitau cioturile în preajma unor tăblițe de lemn foarte vechi, roase, care de-abia se mai țineau în poziție verticală. Pe una dintre acestea am putut citi câteva cuvinte gravate inegal, cu caractere gri închis, care aveau să mă urmărească oribil pe tot parcursul bizarei mele aventuri: "Speranța a murit, călătorule, căci de aici începe Tărâmul Blestemat. De vei scăpa cu viață, îți vei dori moartea, iar de vei muri, sufletul tău nu-și va afla odihna în veci...".
Terifiat de ideea că aș putea, accidental, căpăta oribilul bacil al leprei, am luat-o la fugă cât am putut de tare și nu m-am oprit decât când m-am convins că pusesem suficient de multă distanță (poate chiar kilometri) între mine și granița fragilă ce despărțea Pădurea Moartă de Tărâmul Blestemat.
Inutil, însă... Chiar în fața mea a început să danseze un șarpe monstruos, extrem de veninos, care scotea flăcări pe gură, asemeni unui mitologic dragon.
"Numără... Câte secunde ți-au mai rămas până la propria moarte?", am auzit o voce ciudată, venită parcă de nicăieri.
Am privit îngrozit limba ascuțită, bifurcată a șarpelui îndreptându-se către gâtul meu.
"Aaahhh!!!", am strigat, împietrit de groază.
M-am trezit gâfâind, ud tot, strângând cu putere perna, ca și cum m-aș fi agățat de ceva care să mă poarte către viață. Tocmai începuse cel mai lung și cumplit șir de coșmaruri pe care este de crezut că le-ar putea îndura o ființă omenească...


*


Mi-am început ziua cu greutate, fără chef, încă marcat de teribilul vis din noaptea precedentă. Priveam soarele orbitor al verii reflectându-se peste tot, în parbrize, în suprafața lacurilor, pe chipurile perechilor de îndrăgostiți și mi se părea într-o totală, cumplită disonanță cu ceea ce se ascundea în sufletul meu, cu ceea ce eram capabil să simt în acele momente. Aproape că aș fi vrut să mor...
Cititorii - cui îi mai păsa de ei? Prietenii din alte orașe - mult prea îndepărtați pentru acele momente... Editorul? Un grăunte de nisip rătăcit într-un deșert...
Însă adevărata lovitură am primit-o doar spre după-amiază. Deea, iubita mea cu bucle blonde, cea care încă mai dădea un sens vieții mele pierdute, mă evita de aproape o lună. "Trebuie să se mai gândească", "ar vrea să fie, pentru o perioadă, singură", "are impresia că mai mult mă încurcă decât mă ajută" – erau motivele cel mai des invocate.
Cuvinte diplomatice, cuvinte feminine, cuvinte otrăvite... Cuvinte ce s-au răsucit în inima mea ca un pumnal. Din prima clipă în care le-a rostit am intuit că în spatele lor se ascunde altceva, din primul moment în care am reușit să-i înfrunt privirea am intuit că și le alesese cu grijă, cu o meticulozitate studiată... Dar n-am avut, vreodată, cu adevărat, o probă.
Până în acea după-masă de coșmar, când am zărit-o, întâmplător, în parc, la brațul unui tip musculos, bine făcut, iradiind de tinerețe și de bună-dispoziție. "Mircea, ești nebun, nu crezi că exagerezi?", îi spuse, mai mult în glumă, cuibărindu-se la pieptul lui.
Desigur. Mircea era tânăr, ca și ea, avântat, plin de idealuri și pulsând a viață, încă folosind skate-board-ul sau rolele. Eu - scriitorul trecut, retras, aflat la o vârstă mijlocie, dezabuzat, palid, care se retrage în fața net-ului și a televizorului. Nimic nu putea fi mai limpede decât atât.
Era atât de soare în acea zi... Dar în sufletul meu se derula o singură scenă - cea a ploii în cimitirul uitat care deschide filmul "A very long engagement". Cea mai sinistră, dezolantă, lipsită de viață și de speranță scenă pe care am văzut-o vreodată. Miracolul ploii se îneacă în țărână și în moarte, crucea cristică se prăbușește în noroi. Toată durerea lumii - în numai câteva cadre cenușii, ucigașe.
Atunci mi-am dorit, pentru prima oară, să-l omor. La propriu.
Desigur, o deloc originală atitudine, răzbunarea plină de sânge a iubitului înșelat - dar singura care putea să cadreze cu ceea ce se petrecea în interiorul meu în acele momente.
Voi fi destul de tare pentru a o face? Voi putea să-i tai gâtul cu lama ascuțită a cuțitului fără să clipesc? Voi avea tăria de a mai face dragoste cu Deea după aceea, cu mâinile (figurativ) încă pline de sânge?
Voi schimba în renume porecla de ucigaș al cartierului?
Pentru o clipă, mi s-a părut că un nor trecător acoperă soarele orbitor al acelei zile în care îmi părea că îmi joc destinul la ruletă.


*


Știam că pe Tărâmul Blestemat nu există dragoste, speranță, mântuire - și începeam să intuiesc că nici scăpare.
Dar încercam, cu disperare, să supraviețuiesc.
Înaintam prin noroi, încercam să nu mă uit la cadavrele desfigurate. Locul în care timpul a murit, în care istoria a fost arsă.
Cum să fugi, cum să găsești o cât de mică portiță de ieșire? Acest ținut a murit, în fapt, chiar înainte de a se naște. Acorduri bizare răsunau în atmosferă, păsări moarte cădeau în jurul meu ca secerate.
Un fum uscat, dens, plutea împrejur, și se puteau auzi stranii incantații, ca de magie neagră. Pentru o clipă am avut viziunea unui porumbel cu gâtul tăiat, umplând cu sânge un vas ritualic - dar deocamdată nu mă confruntam decât cu propria imaginație.
Am zărit în depărtare un grup de cerșetori îmbrăcați în zdrențe - însă, de teamă ca nu cumva să sufere și aceștia de cine știe ce maladie contagioasă, m-am îndreptat cu hotărâre într-o direcție opusă.
Am mers sute de metri printr-un nisip fierbinte, ce emana aburi care îmi păreau otrăviți. Voiam să fug, să scap, să nu mai știu. Să scap o dată pentru totdeauna.
În curând, am fost înconjurat de membrii unui trib uitat de vreme, care mi-au imobilizat repede mâinile la spate cu ajutorul unor frânghii și m-au aruncat pe jos, ca pe un prizonier aproape de a deveni un trofeu.
S-au sfătuit între ei, pentru un moment am crezut că aveau de gând să plece, dar apoi s-au apropiat de mine și m-au introdus într-un sicriu vechi, plin de cuie ruginite care îmi intrau în piele.
M-am zbătut inutil, nereușind să fac altceva decât să-mi adâncesc rănile. Presupunând aproape prin absurd că aș fi reușit să scap din mâinile lor, îmi era clar că oricum aveam să mor de tetanos.
Când liderul tribului s-a apropiat puțin de mine, am încercat totuși să cer o minimă explicație. Nu înțelegeam de ce mă tratau așa.
Spre surprinderea mea, acesta mi-a vorbit repede, într-o limbă cunoscută.
"Aici așa îi tratăm pe ucigași... Îi punem de vii în sicriu, apoi..."... și îmi arătă, cu subînțeles, conținutul unui vas care adăpostea un lichid dens, vâscos, aflat la temperatura de fierbere.
Am înțeles, pe loc, ce tip cumplit de moarte mă aștepta.
"Ce ucigași... Ce mama dracului tot spui acolo?", am întrebat, exasperat.
Șeful de trib nici nu m-a băgat în seamă și, protejându-se cu o cârpă, a ridicat vasul de la locul său, apropiindu-se de mine.
"Să nu omori... dacă nu vrei să fii omorât, iată care este deviza noastră", rosti, și primii stropi de lichid clocotit au început să-mi ardă pielea.
"Nuuu!!! Nuu!! Nu vreau să mor!!!!, am răcnit, zbătându-mă neputincios, imobilizat în acel sicriu al groazei. Cuiele îmi intrau tot mai adânc sub piele, iar, într-o ultimă zvârcolire, am apucat să văd conținutul fierbinte, ca o mostră de lavă, îndreptându-se spre trupul meu.
"Nuuu!!! Mooorrr!!", am strigat.
M-am trezit, din nou, în propriul apartament, livid, terifiat, tremurând. Cearceafurile din jurul meu erau rupte, ceea ce trăda faptul că mă zbătusem îngrozitor în somn.


*


Din nou, în fața aceleiași realități covârșitoare, confruntat cu aceleași probleme lipsite de răspuns.
Ce disonanță uluitoare! Era atât de soare în vara aceea - un soare uriaș, binefăcător, dogoritor, orbitor...
Pentru Dumnezeu, trebuie să fiu extrem de atent ce fac! Nu care cumva să-l omor pe Mircea, acum eram sigur că între coșmarurile mele și realitate exista o legătură, pe undeva. De aceea făcuse referire căpetenia tribului la "ucigași". Era un avertisment.
Dar ce altceva aș putea să fac? Să sufăr ca un câine în singurătate, în timp ce el se desfată în brațele Deei? Să îl privesc cum toarnă șampania victoriei în capul meu? Să ating pragul cel mai de sus al durerii spirituale, al suferinței din dragoste?
Eu - mutilat, distrus, strivit. El - triumfător, viril, simbol al seducției și prospețimii. Nu ar fi acest tablou la fel de cumplit ca acela din coșmarurile mele, deși acelea vizau mai curând durerea fizică?
Pe de altă parte, presupunând că mi-aș duce sinistrul gest la bun sfârșit, aș mai fi oare vreodată același? Aș mai putea să mă bucur, să scriu, chiar să fac dragoste cu Deea știind că sunt un monstru? Un ucigaș?
Ce model le voi da cititorilor mei, ce fel de om voi deveni, ce victorie va fi aceasta?
Oare Mircea nu s-ar răzbuna, de dincolo de mormânt, într-un mod cumplit?
Ce stigmat oribil - îl voi vedea peste tot. Dimineața, în imaginea din oglindă. La prânz, pe fundul ceștii golite în cafeneaua literară. Seara, în unduirea formelor perfecte, dezgolite, ale Deei. Mă voi prăbuși între cearceafuri mărunt, impotent.
Ce voi simți când voi intra pentru prima oară în biserică după teribilul gest? Cum voi încerca să-L privesc în ochi pe blândul și bunul Iisus?
Nu. Trebuie să fiu rațional. Am să construiesc acest tablou al damnării și al vinovăției perpetue și am să-l port, în imaginație, pretutindeni - pentru a fi sigur că lucrurile nu-mi vor scăpa de sub control. Că nu voi comite crima niciodată.
Nu vreau să cunosc fiorii plăcerii de a ucide - dar în același timp îmi este imposibil să înțeleg cum o voi mai recuceri vreodată pe Deea.
Eu, scriitorul devorat de propriile fantasme.
Ucis de o posibilitate. De o probabilitate. De imaginație.


*


Trupul meu plutea, aproape inert, pe un râu. Treceam printre trupuri aflate în putrefacție, printre dâre de sânge ce anunțau trezirea la viață a unor molime demult uitate. Membrele îmi erau cvasi-paralizate, ochii aproape sticloși - și totuși, mai aveam încă viață în mine.
Deasupra nu puteam zări decât corbii Morții cum îmi dau târcoale, așteptând momentul, pândindu-mă ca pe o pradă neajutorată.
"Aici așa îi tratăm pe ucigași", îmi răsunau, în continuare, în urechi cuvintele șefului de trib.
Voi pluti, imobil, zeci, sute de metri... Poate chiar kilometri. Dar nu voi mai ieși vreodată din Tărâmul Blestemat, nici măcar plutind pe fluviul ce desparte cele două lumi... Nici mort, nici în viață. Nicicum.
Pe ambele maluri, au apărut lupi cruzi, sălbatici, cu urlete înfiorătoare, ce făceau să nu se mai audă nimic altceva. Îmi voiau, înainte de a se înfrupta din carnea mea, sufletul... ceva ce era mult mai de preț.
Am încercat să-mi mențin trupul cât mai drept, pentru a nu cădea în boturile lor hămesite, dar semiparalizia îmi făcea gesturile destul de imprecise. Am încercat să-i alung rostind o rugăciune în gând, dar nici aceasta nu părea a avea efect pe acest tărâm al diavolului.
Din Cer a început să plouă, brusc, cu sânge. Lichidul rubiniu îmi intra în ochi, în gură, îmi acoperea îmbrăcămintea, îmi punea o pecete pe care n-ar fi trebuit să o port vreodată.
Nu se poate, e monstruos! Vreau să mă trezesc odată din acest coșmar negru, înfiorător, să scap pentru totdeauna de aceste viziuni care l-ar fi înfiorat până și pe Poe!
Nu știu cum. Să mă trezesc - acasă, pe un pat de spital, oriunde. Dar nu aici. Să scap, să nu mai fiu urmărit de leproși, de lupi, de corbi, de triburi care își ard de vii prizonierii!
Să nu se mai repete aceasta niciodată. Să nu mai fiu damnat.
Cum, cum, cum.
Cum?
Lupii au adulmecat sângele proaspăt. Și-au aruncat boturile peste apa râului, amenințători.
Am încercat să mă feresc, dar - din nou - membrele nu m-au ascultat. Unul dintre ei mi-a sfârtecat coapsa stângă, plecând către mal cu o bucată mare de carne între dinți.
E clar. Voi muri.
Deea, te-am iubit!!! Îmi voi da duhul aici, pe acest tărâm străin, hain, rece, blestemat, cu numele tău pe buze.
Iată, pentru prima oară, mi-am amintit, pe acest tărâm, numele iubitei.
Deea. Unica.
Am văzut cum corbii se reped asupra mea.
"Vreau să mă trezesc odată!!! Să mă reîntorc la viață!!!", am strigat, cu toată puterea.
În mijlocul nopții, în propriul apartament, lumina de întreținere pe timpul nopții pâlpâia slab.
Lunga serie de coșmaruri neomenești urma să se întrerupă doar pentru o zi.


*


I-am văzut afișându-se împreună, ieșind prin baruri, discoteci, parcuri - dar, ceea ce a fost cel mai greu de suportat pentru mine, apărând într-un fel de reclamă sexy la lenjeria albă de pat - Mircea o cuprindea pe Deea, care zâmbea și era doar într-un bikini, cu brațele lui musculoase, și se lăsa cuprins de o stare extatică, fericită, ce i se întipărea pe chipul sportiv.
Poate părea absurd, dar acea imagine mi-a dat lovitura de grație. Nu puteam suporta să-i văd astfel, nu puteam îndura gândul că mii de familii, de cupluri, de tineri le vor vedea imaginea la televizor, își vor cumpăra produsul, se vor pierde în nopți toride de amor numai datorită acelui clip publicitar.
E mai mult decât pot să duc - și se pare că îmi voi vinde sufletul diavolului pentru aceasta.
În cele din urmă, m-am hotărât - îmi voi asuma tot coșmarul care mă bântuie de când Deea m-a părăsit, toată oroarea. Îmi voi asuma sentimentul de vinovăție, pe cel de a păși ca un monstru printre semeni cu suflete imaculate, care mai cred încă în idealuri. Voi lăsa la o parte suferința cristică, ce m-ar fi dus, probabil, în cele din urmă, la mântuire, doar pentru a simți gustul dulce al răzbunării.
Da, am să-l ucid pe Mircea - cu toate consecințele ce decurg de aici. Am să-l înjunghii ca pe o vită la abator, pentru a fi sigur că nu va mai ajunge în brațele ei niciodată. NICIODATÃ.
Apoi, până și gustul Infernului îmi va părea mai dulce. Știu că am fost prevenit de sute de ori - dar mă tem că este, totuși, singurul sfârșit plauzibil.
Și când mă gândesc cum a început totul, întreaga poveste cu Deea, cu naivitatea specifică tinereții, cu jurăminte de iubire eternă, cu bulgări de zăpadă aruncați printre hohote de râs, cu roșeața din obrajii albi și tineri!!! Cu sentimentul că îl descoperim pe Dumnezeu, că înviem un miracol!!!
Ce dureros, ce tragic ca acest story să se sfârșească într-o baltă de sânge!
Îmi pare rău, dar n-am mai putut îndura. Nu știu cine va suferi mai tare - Deea sau eu însumi.
Am plecat către locuința lui, cu pumnalul ascuns bine sub haină.
Peste puțin timp, în vreme ce băteam la ușa lui Mircea, inima mi-o luase razna, aș fi jurat că îmi va sparge pieptul.
Am pretextat o mică discuție despre un proiect literar (Mircea se ocupa cu multe reclame, și o putea face și pentru cărți care s-ar putea, ulterior, vinde pe bani frumoși) și alte lucruri care s-ar fi putut dezvolta de aici.
Cam fără chef, dar, pentru a salva aparențele, m-a poftit înăuntru. A pus pe foc ibricul de cafea și și-a aprins o țigară.
I-am expus toate cele ce îmi păreau necesare, apoi m-am întins în fotoliu, ca pregătit pentru o îndelungă relaxare.
"A, și în ceea ce privește povestea ta cu Deea, vă urez să fiți fericiți. Ai câștigat-o, e dreptul tău", i-am spus și am sorbit ușor din cafeaua fierbinte ce tocmai fusese preparată.
Nu știu de ce i-am spus tocmai cuvintele acestea în timp ce strângeam pe sub sacou cuțitul ucigaș, dar cert este că ele mi-au ieșit din gură. În loc de alte vorbe de răzbunare sau de ură.
"Oricum, decât s-o freci pe la miezul nopții prin casă holbându-te la video, e mult mai bine să o faci cu Deea", nu m-am putut abține de la a-i arunca o ironie de cartier.
"Gata. Acum. Acum îl omor", am gândit, aproape în același moment. Mi-am încleștat mâna pe arma albă.
L-am văzut însă cum se transfigurează, cum se albește la față.
"Poftim??? Ce te bagi tu? Ce mama naibii știi tu despre mine și Deea?".
Am slăbit pentru câteva momente strânsoarea pumnalului și l-am ascultat.
"Află că nu mai suport să îmi vorbească despre tine. Ce mai faci tu, cum te simți tu, cum vei suporta tu. Tot timpul, de dimineață până seara. Am ajuns să mă tem că va face dragoste cu mine și apoi mă va întreba cum ți s-ar fi părut ție!! Nu mai rezist!".
"Chiar așa?", l-am chestionat, ironic.
"Prietene, știi ce ești tu pentru mine? Cel mai negru coșmar al meu!!! Dar nu va mai fi multă vreme așa... Nu vei mai sta pentru multă vreme în calea noastră", rosti, și l-am văzut cum strânge în pumnul lui sportiv un presse-papier foarte greu, din metal.
Mi-am dat seama că se pregătea, la rându-i, să mă omoare. Pus în fața acestei situații, inedite, am avut o revelație. Mi-am dat, în sfârșit, seama ce trebuia să fac pentru a câștiga partida - deși jur că nu premeditasem nimic și fusesem luat total prin surprindere.
Dar a fost ca un as pe care îl avusesem mereu în mânecă și nu știusem de el.
L-am întărâtat în continuare printr-o tăcere grea și o privire ușor ironică, apoi, în timp ce vedeam presse-papier-ul cum se îndreaptă către capul meu, am rostit cele din urmă cuvinte:
"Mulțumesc, Mircea. În sfârșit, am scăpat".


*


A doua zi, Mircea a ascuns cadavrul scriitorului undeva în fundul grădinii, într-un loc foarte bine ascuns, sub o trapă, despre a cărei existență numai el știa. A șters toate amprentele și a desfăcut o bere rece.
L-a ucis cu ură și l-a îngropat cu ură... Bine că totul s-a terminat aici.
Peste puțin timp însă, s-a simțit vinovat, ciudat, așa cum nu se simțise niciodată în viață, și s-a hotărât să nu se vadă cu Deea în acea zi.
S-a întrebat cum va intra prima oară după crimă într-o biserică, cum va îndrăzni să-I vorbească blândului Iisus, cum se va strecura printre semeni ca un paria, ca un monstru...
A încercat să nu se mai gândească, dar totul dădea năvală asupra sa.
Către seară, a adormit, epuizat, în apartamentul propriu, strângând cu putere perna.
A visat că se afla într-un tărâm straniu, traversând o pădure ciudată, uscată, moartă... Încerca să găsească o ieșire, dar se încurca în lianele moarte, putrezite.
Când, în sfârșit, a reușit să iasă din acel loc, a zărit câțiva leproși care își agitau cioturile în preajma unor tăblițe de lemn foarte vechi, roase, care de-abia se mai țineau în poziție verticală. Pe una dintre acestea a putut citi câteva cuvinte gravate inegal, cu caractere gri închis, care aveau să îl urmărească oribil pe tot parcursul bizarei sale aventuri: "Speranța a murit, călătorule, căci de aici începe Tărâmul Blestemat. De vei scăpa cu viață, îți vei dori moartea, iar de vei muri, sufletul tău nu-și va afla odihna în veci...".