Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, și făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage și câte un plici când vorbește întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenționat apăsat și tare ca s-o audă toți și să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, și se răzbună prin metode pe care crede că le deține. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creierașul ei sensibil și mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol.
Se reazemă de spătarul ergonomic, pornește pc-ul și după ce verifică apatic mailul, face o semirotație în aer și începe să-și pilească vârfurile piciorușelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită iar ea intră încălțată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaților, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât oamenii iar ea le târcolește locurile, cum bâz-bâz-bâz și iarăși bâz și totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu știați propria versiune, niște proști. Și mulți, mai ales. Însă ea are o nouă ocupație, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filozofii pe care le transpune, după mintea ei veșnic șifonată, veșnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-și mascheze identitatea și de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deșteptarea națiunii.
Adăstând pe vreo frunză ori petală își face siesta după ce mușcă în stânga și mușcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-și coapsele ispititor, ca și cum sub pielea trecută binișor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate.
Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond... de ten. Se vede că își vopsește extremitățile ba în negru abanos, ba în violet de gențiane, ba în nisipiul de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunțării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmărește, de ai impresia că se fac praf elicele, reprezintă dovada unei îmbătrâniri premature.
Biata de ea are și dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înțeleg că deține toate calitățile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Și, așa ca o demonstrație, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeții au intrat unii prin alții, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, amețită, își depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel.
A fi altfel nu este același lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuță în timp ce restul lumii, ascultați, toți ceilalți sunt niște trântori. Un fel de... a fi deplasat, exact ce știe ea mai bine să facă!
Musca, o țaică pe buza ferestrei, le vorbește altor surate: ascultați la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăți! Și în timpul acesta își pilește din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Și să spună apoi că e producția ei... Iart-o, Doamne, că nu știe ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare.
De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filozof și i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii... era să-și prindă aripioarele între coperți într-o dimineață când șeful a intrat brusc în încăpere.
S-ar fi numit sinucidere?!...