Poate că viața mea s-a sfârșit. Poate că de-abia începe. Cine știe.
Șocul a fost prea mare.
Voi afla, însă, sper, în curând, ce preț a avut totul. Îmi doresc să nu fie prea târziu...
Trebuie să vorbesc cu un medic.
Ședința 1.
Am intrat în cabinetul medicului psihiatru obosit, palid, extenuat. Îmi doream, cu adevărat, să mor. Am privit cu atenție pereții clădirii, care îmi păreau reci, ostili.
Nu știam ce să spun. Nu îmi mai aminteam de când mergeam la consultații, nici cum ajunsesem repartizat acolo. Dar aveam nevoie de ajutor.
Fragmente bizare mi se perindau prin fața ochilor, de parcă aș fi fost la o reconstituire.
”Ia loc, te rog”, îmi spuse psihiatrul pe un ton politicos.
M-am conformat, cu vădită dificultate, întrucât mă luase cu amețeală și îmi simțeam membrele grele.
”Despre ce vrei să vorbim astăzi?”, mă întrebă.
”Nu știu. Despre tot. Despre nimic. Mă simt foarte rău”.
”Te rog... Concentrează-te un pic și spune care este problema ta cea mai mare. Sunt aici doar pentru a te asculta”.
”Tocmai asta e, că nu știu unde e punctul nevralgic. Mă simt pierdut ca într-un labirint, lipsit de apărare ca aflat pe fundul unei prăpăstii. Totul e cețos în jurul meu... Nu știu nici măcar cine sunt cu adevărat”.
”Ei, vezi. Pune-ți puțină ordine în gânduri și zi”.
”Nu pot. Nu pot decât să redau fragmente... Sunt într-o cameră de hotel cu o fată. Nu mă pot apropia de ea, nu o pot atinge... O văd cum se dezbracă, apoi mă trezesc singur în încăpere, cu un ciob enorm de sticlă în mână. Vreau să ies din cameră, dar observ că sângerez”.
”Și? Mai departe?”.
”Scena se oprește aici. A doua zi, sunt undeva la un oficiu, parcă ar fi biroul pentru șomaj. Nu știu, nu mai am bani, nu mai am acte, nu mai am nimic. Parcă sunt în afara societății, parcă sunt un paria. Nu știu ce mi s-a întâmplat”.
”Înțeleg. Și apoi?”.
”Nu știu... Totul devine confuz. Mă privesc în oglindă și aproape că nu mă recunosc. Undeva, în partea de sus a oglinzii, lipsește o bucată mare de sticlă... exact de mărimea ciobului din prima amintire. Nu știu ce să mai spun”.
Psihiatrul oftă adânc, apoi luă o înghițitură de cafea.
”Bine, atunci oprește-te, deocamdată. Ia acest medicament, seara. Te va ajuta atât să dormi, cât și să fii un pic mai limpede în gândire. Continuăm data viitoare”.
”În regulă”, am răspuns. ”Mulțumesc, dle doctor”.
Și-a ațintit privirea asupra pardoselii, tăcut, de parcă ar fi putut vedea ceva interesant acolo.
”Cu plăcere, cu plăcere... te aștept peste o săptămână”, răspunse, în cele din urmă.
Am ieșit.


*


Zilele trec, egale. Nu pot să îmi dau seama când a început totul. De ce am ajuns azi, aici. De ce labirintul meu nu are ieșire.
Aș putea încerca să iau legătura cu vreunul dintre cunoscuți, poate știe el ceva... Îmi consult agenda telefonică din mobil. Era goală. Probabil, cândva, într-un acces de furie, o ștersesem complet.
Nu aveam, cel puțin pentru moment, altă soluție decât să continui vizitele la medic. Tratamentul îl luasem, așa cum mă sfătuise. De dormit, dormisem ceva mai ușor, dar în rest nu observasem nicio îmbunătățire.
Ședința 2.
Era foarte cald, ne aflam în plină vară.
În cabinet, aerul condiționat era în funcțiune, setat la o temperatură pe care o găseam într-adevăr plăcută, adecvată.
Doctorul mi-a întins un pachet de Rothmans desfăcut.
”Servește-te, te rog”, zise pe un ton scăzut, de parcă s-ar fi ferit să mai fie auzit și de altcineva.
”Nu, mulțumesc, nu fumez”, i-am răspuns și mi-am așezat mâinile pe biroul său.
”Aha, e în regulă. Spune, te rog, cum te mai simți? Ai luat medicamentul?”.
”L-am luat, da. Am dormit un pic mai bine. Dar altfel, e la fel de rău. Sunt terminat, aproape că nu mai vreau să trăiesc”.
”Ai mai avut acele viziuni? Îți mai amintești ceva?”.
”La fel de vag... Sunt în aceeași cameră. Fata mă privește, de pe sofa, pe jumătate goală. «Nu vom fi niciodată împreună, niciodată», îmi spune. Încerc să mă deplasez către ea, dar văd cum din mâna stângă îmi curge sânge. Apoi ies din încăpere, mă duc într-un parc și mă întind pe o bancă; în scurt timp, adorm. Nu mai am casă, nu mai am job, nu mai am nimic, sunt ca unul dintre acei homeless care scormonesc prin coșurile de gunoi și nu se bărbieresc. Nu știu ce mai urmează”.
”E bine că îți amintești câte ceva, dar trebuie să faci o legătură între elemente, altfel nu va ieși niciodată nimic. Cine e fata? Reprezintă ceva deosebit pentru tine?”.
”Da, reprezintă. Este tot ceea ce îmi închipui despre adevărata dragoste, și nu știu de ce mă respinge tot timpul, sau mai bine zis de ce nu putem fi cu adevărat împreună. Dar nu știu cine e, habar n-am. Nu știu nici de ce sângerez. Și nici de ce nu am slujbă”.
”Este rudă cu cineva cunoscut? Ai întâlnit-o, cumva, la vreo petrecere?”.
Am stat să mă gândesc, să văd dacă îmi aduc aminte ceva. Privirea mi s-a oprit pentru o secundă asupra lămpii din încăpere, o lustră mov care se clătina puțin.
”Lustra asta...”, am rostit brusc, arătând-o cu degetul, ca un copil. ”O aveți de mult?”.
”De mai bine de cinci ani. De ce?”.
”Nu știu....”, am continuat tot mai nesigur.
”Nu mi-ai răspuns la întrebarea cu fata”.
”Nu știu cine e... De ce m-ați întrebat dacă am cunoscut-o la o petrecere? V-am mai spus vreodată așa ceva? Știți ceva despre asta?”.
”Uite, nu are importanță ceea ce știu eu. Important este că trebuie să-ți dai seama tu, s-o spui tu, indiferent cât de mult te costă. Altfel puzzle-ul din mintea ta nu va fi niciodată unul complet”.
”Simt și eu că e un puzzle... dar nu știu dacă va fi complet vreodată”.
”Va fi, crede-mă că va fi”, mă încurajă psihiatrul, bătându-mă ușor pe spate, într-un gest amical. ”Dar nu știu exact când”.
”Ne vedem tot miercuri la prânz?”, l-am întrebat.
”Da, da. Tot miercuri”, răspunse, apoi își aprinse o țigară.


*


Stau întins pe canapea, în propriul apartament.
Se pare că imaginea din parc e doar o viziune, fiindcă mai am încă locuința proprietate personală. De fapt, cred că am fost în parc și am dormit pe bancă, dar nu sunt chiar om al străzii. Nu sunt homeless.
Însă, în ceea ce privește serviciul, mă tem că a trecut cam mult timp de când n-am fost la vreunul. Mai am niște bani în cont, și pe câteva carduri, suficient cât să supraviețuiesc, dar se pare că nu am o sursă de venit constant și nici un loc unde să bifez condica. Ceea ce e rău.
Visez la ea, la noi... La o cameră de hotel.
Când privesc oglinda, e la fel. Ciobită.
Îmi privesc încheietura mâinilor, și văd o cicatrice mare de tot. Această imagine îmi pare a fi absolut reală, și nu vreo altă viziune sau halucinație. Am să verific.
Când a sosit ziua de miercuri, tremurând ușor, m-am urcat în metrou. Duduitul vagoanelor pe șine și privirile inexpresive ale celorlalți călători îmi dădeau o stare de disconfort. Doi îndrăgostiți se țineau de mână, alături, o bătrână dezlega cuvinte încrucișate.
Am simțit iar că amețesc.
Ajung, într-un târziu, în fața cabinetului și mă sprijin de zid, ca pentru a nu cădea.
Apăs pe butonul soneriei.
Ședința 3.
M-am făcut comod pe același scaun, în fața aceluiași birou elegant.
”Nu mă simt deloc bine”, i-am spus medicului. ”Aproape că mă ia cu leșin. Aș vrea să vă rog să nu fumați cât sunt eu aici, mă îneacă fumul de țigară”.
”În regulă”, rosti psihiatrul și aruncă pachetul într-un sertar. ”Te ascult”.
”E tot mai rău... Azi-noapte am visat că ne aflam din nou în acel hotel, eu și necunoscuta... Ne-am apropiat, ca pentru a face dragoste, dar atunci am luat în mâna dreaptă ciobul și am tăiat-o adânc pe spate... Nu i-am provocat vreo rană care să-i pună viața în pericol, dar suficient cât să o umplu de sânge. Am gustat un pic din sângele de pe spatele ei, apoi m-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Oglinda avea dâre de sânge, iar eu aveam pe umărul drept un tatuaj vechi chinezesc, cu însemnele yin și yang, pe care nu îl am în viața reală. Când m-am trezit, eram aproape rece”.
”Deci sigur acesta a fost un vis? Nu vreo viziune de-a ta?”.
”Nu, acesta a fost vis. Dar nu mi s-a părut normal să visez așa ceva”.
”Ai asemenea fantezii? Să îți tai partenerul cu ceva ascuțit, sau să faci ceva de domeniul sado-maso? Mă refer, nu neapărat să vrei să faci asta, dar eu știu, ceva ascuns, ceva care încearcă să iasă la suprafață...”.
”Din câte știu, nu. Nu mi-am dat seama de așa ceva”.
”Înțeleg. Nu poți construi nimic plauzibil din aceste elemente, nu? Te întreb, fiindcă eu personal am o teorie, dar, repet, am nevoie de concursul tău... Important e ca lucrurile să-ți fie clare ție, nu mie”.
”Nu, nu pot construi”. Am privit din nou cu atenție lustra de culoare mov. Aerul condiționat îmi bătea direct în față. ”Deci aveți o teorie? Cam care ar fi aceea?”, am insistat, nedezlipindu-mi privirea de lampă.
”Vei afla la momentul potrivit, acum nu e cazul”, îmi răspunse, pe un ton destul de laconic.
”Am și eu una”, i-am răspuns, privindu-l direct în ochi. ”Puzzle-ul meu e atât de criptic, fiindcă e unul ucigaș... Când va fi complet, cineva va muri”.
Doctorul avu o ușoară tresărire. Și-a mascat gestul în tamponarea cu o batistă umedă.
”Așa crezi? Că va muri cineva?”.
”Da”, am confirmat. ”Sunt sigur de aceasta”, am adăugat, îndreptându-mă către ieșirea din cabinet.
”Pe miercurea viitoare”, îmi transmise medicul, în timp ce deschidea sertarul în care se afla pachetul cu țigări.
”Pe miercurea viitoare”, i-am răspuns, închizând ușa încet, fără zgomot.


*


Pentru ce tot acest thriller? Cine e fata? Cine sunt chiar eu?
De ce curge sânge tot timpul, de ce oglinda e mereu ciobită?
De ce am impresia că am mai văzut, cu mult timp înainte, lustra mov din cabinetul medicului psihiatru?
Stau și navighez pe Internet, în neștire. Îmi iau tratamentul prescris, pentru a nu mă confrunta și cu efectele teribile ale insomniei. Dar mai e ceva... doctorul a zis că mă va ajuta să mă clarific. Or, eu tocmai aici nu am avansat nici cu un centimetru.
Nu simt nevoia să beau, să mă droghez, să mă afișez prin cine știe ce bar deocheat. Nimic de genul acesta.
Dar aproape că îmi doresc să mor. Să nu mai exist, să îngrop puzzle-ul înainte de a mi se revela. Să evit, astfel, să iau cunoștință asupra conținutului acestuia. Poate că aici este adevărata cheie.
Într-un târziu, când calendarul a arătat din nou ziua de miercuri, am coborât, cu ultimele puteri, scările ce duceau la metrou.
Am ajuns pe peron și, în timp ce așteptam, am simțit o nevoie aproape irezistibilă de a sări în fața trenului ce tocmai venea, de a termina, brusc, cu tot.
”Vei afla la momentul potrivit, acum nu e cazul”, mi-am amintit cuvintele lui. Și am văzut din nou lustra din cabinet, cu ochii minții.
M-am urcat în vagon.
Mă clătinam odată cu el, într-un ritm sacadat. Călătorii citeau presa, un băiat săruta o fată.
Am amețit din nou.
Peste o jumătate de oră, mă aflam din nou la cabinet.
Ședința 4.
”Nu știu de unde să încep, fiindcă nu am făcut niciun progres... Totul se rezumă la fragmente... Atât, fragmente. Care nici măcar nu știu dacă sunt reale”.
”Trebuie să mai ai un pic de răbdare...”.
”Tocmai, că nu mai am răbdare. Când veneam încoace, am vrut să mă arunc în fața metroului”.
”O, nu!”, exclamă psihiatrul. ”Trebuia să mă suni imediat”.
”N-a fost, în cele din urmă, nevoie. Am coborât la stația la care trebuia... și iată-mă aici”.
”Înțeleg. Închide puțin ochii și spune-mi ce vezi”.
”O cameră de hotel, o oglindă ciobită și mult sânge... aceleași elemente. Apoi mă aflu aici, în cabinet, și cer să mi se instaleze o lustră... Eu cer asta, nu tu... Vin niște lucrători cu o lustră mov... Apoi mi se aduce o hârtie pe care scrie ceva... Încerc să deslușesc cuvintele, dar nu pot...”.
”Continuă, continuă... Ești mai aproape ca niciodată”, rosti medicul.
L-am privit pentru câteva secunde. Avea o mină febrilă și privirea sa parcă trecea prin mine.
”Cred că... Cred...”, am rostit, nesigur.
”NU te gândi! NU elabora!”, aproape că strigă psihiatrul. ”Spune ce îți vine în minte, lasă-te ghidat de primul impuls!!”.
Am șovăit.
În acel moment, s-a auzit soneria de la intrare. Ușa s-a întredeschis și înăuntru a pășit o fată...
...Îmi era atât de cunoscută! Ne întâlneam veșnic, în fantasmele mele, într-o cameră de hotel, în care nu puteam fi niciodată împreună...
Mi-am privit mâna și am văzut cicatricea. Înseamnă că era reală.
”Nu acum, te rog, revino peste o jumătate de oră”, îi spuse psihiatrul fetei.
Ușa s-a închis.
”Cred că era o notă de concediere...”, am continuat, în cele din urmă. ”Iar fata de afară este...”.
”Fiica mea”, rosti medicul și își aprinse o țigară. ”Mai crezi că puzzle-ul tău este unul ucigaș?”.
”O, sunt convins de asta!”, i-am răspuns, uluit că lucrurile începeau să se lege, dar încă neînțelegând ansamblul.
”Prea bine, atunci”. Formă repede două numere de telefon, al poliției și al pazei spitalului, cu care schimbă câteva propoziții scurte, apoi mi se adresă din nou.
”Trebuia să-mi iau măsurile acestea”, se scuză. ”Acum să-ți explic totul. Ai lucrat ca stagiar aici, în acest spital. Ne-am cunoscut atunci. Te-am invitat într-o vară la party-ul de ziua mea. Acolo ai cunoscut-o și pe fiica mea, de care te-ai îndrăgostit nebunește. Într-o după-amiază, într-o cameră de hotel, ai încercat să deveniți mai apropiați, apoi ai tăiat-o adânc pe spate cu o lamă. Ea a fugit și mi-a povestit totul”.
”Ceeee?”, am strigat, uluit. ”Ce spui acolo?”.
”Stai puțin, că acesta este doar începutul. Nu am știut ce se întâmplă în mintea ta, dacă ești normal sau maniac, și a trebuit să iau toate măsurile de protecție pentru fiica mea. Ai primit restricție de la poliție de a te afla în vecinătatea ei, iar eu m-am asigurat că într-adevăr n-o vei face. Te-am concediat și de la spital, vestea ai primit-o chiar când lucrătorii îți instalau lustra mov. Acesta a devenit, ulterior, cabinetul meu”.
”Acum știu... Te omor!!!”, am răcnit.
”Șocul pierderii job-ului și al fetei, simultan, te-au determinat să încerci să-ți iei viața. Ai spart oglinda de acasă cu pumnul și apoi ai cules, de jos, un ciob imens... care apare în aproape toate viziunile tale. Ai încercat să-ți tai venele, dar un vecin a chemat Salvarea și, până la urmă, ai scăpat cu viață. Însă ai suferit un șoc prea mare și nu ți-ai mai amintit nimic din toate acestea... decât fragmentele pe care mi le povesteai. Am acceptat să te tratez, dar nu trebuia să-ți spun eu povestea, ci s-o descoperi tu... Cum evenimentele s-au precipitat, iată-ne ajunși aici. Crede-mă că n-am vrut să-ți fac niciun rău, dar aproape am fost silit să recurg la măsurile amintite...”.
”Idiotule!!! Mi-ai distrus viața!”, am țipat, în continuare. ”De unde știi tu ce simțeam cu adevărat pentru ea? Cum ai putut să mă lași fără loc de muncă? Cine ți-a dat dreptul să faci asta?”.
La ușă am auzit bătăile în lemn care nu puteau fi decât ale pazei spitalului sau chiar ale poliției, cu care vorbise mai devreme.
Atunci am luat de pe birou presse-papier-ul imens, de bronz, care se afla chiar pe margine, și i l-am aruncat cu toată puterea în cap.
Teoretic, puteam să-l ratez, dar practic, întorcându-se puțin către ușă, l-am lovit direct în tâmplă. S-a prăbușit, pradă spasmelor, la podea, apoi, în câteva secunde, a rămas inert pe parchet.
Când a intrat poliția, m-am predat fără alte comentarii, însă adevărata pedeapsă mi-am primit-o atunci când am trecut pe lângă unica, adorata, neprețuita sa fiică... Pe care o iubeam atât de mult!
Devenit asasinul tatălui ei, mi-am plecat privirea și am trecut grăbit mai departe, șoptind doar un ”Iartă-mă!” pe care sunt convins că nici nu l-a auzit.


*


Epilog. Stau singur în celula rece, neprietenoasă, uitând ce înseamnă să fii liber, aproape nemaiștiind cum arată razele soarelui.
Dorm pe un pat de metal, într-o încăpere plină de igrasie, mănânc resturi și îmi doresc, mai mult ca niciodată, nu atât să mor, cât mai ales ca toate aceste lucruri să nu se fi întâmplat niciodată aievea, să nu fiu silit să port cu mine atât consecințele ireparabilului gest, cât și durerile atroce ale remușcării...
Separat de iubită, de lume, de tot, confruntat cu monștrii pe care tot eu i-am creat, în bună parte, am reușit doar să împrumut de la biblioteca închisorii câteva cărți de Kafka și Dostoievski.
Acolo unde trupul va muri, trebuie ca măcar spiritul, deși damnat, să supraviețuiască... Să aspire ca măcar în viața viitoare să revadă Soarele.
Acum sunt sigur că puzzle-ul a fost cu adevărat ucigaș...