„Ei gata, s-a isprăvit, așa nu se mai poate. De două luni n-ai scris un rând, e strigător la cer. Ditamai mormanul de talent lăsat să zacă așa, să se scorojească sub soarele trândăviei. În final tot învățătoarea din clasa întâi a câștigat, ești o lepră. Azi-mâine se împlinește termenul, trebuie să trimiți trei schițe la concursul de umor și tu n-ai scris nici două propoziții. Ce vor zice miile de fani, oameni în toată firea care-ți așteaptă slova ca pruncii, sânul mamei, sau ca adolescenții, banii de la părinți? În fiecare secundă, un cititor îți accesează pagina web plin de speranță și tu ce-i oferi? Ultimul text e de acum două luni. Ultimul text acceptabil, de acum un an. Cititorul își ridică pumnișorii strânși să-și îndepărteze o lacrimă. O lacrimă pe secundă, îți dai seama ce deshidratare produci în popor? Treci la treabă, putoare. Dacă umor de calitate nu ești în stare, batăr scrie niște bancuri mai vechi, sunt atâția aiuriți care uită și ce-au citit azi-dimineață.”
Așa mă încurajează buna mea conștiință de vreo două săptămâni încoace. Treaz, orice rezistență este zadarnică, iar ca să birui cu conștiința sau cu soacra trebuie să bei foarte mult. Decât să-mi distrug definitiv ficatul, hai mai bine să mă apuc de lucru, azi am să scriu minim două schițe, dacă lovește și inspirația, toate trei. Merg cu ele la concurs și sparg piața. Peste două luni sunt la televizor, peste un an public primul volum, peste cinci ani am bust în fața blocului. Îmi frec mâinile și apăs cu degetul mare de la picior butonul calculatorului. Acesta hârâie din cele trei ventilatoare, ecranul prinde viață, îmi scrie câți RAM am, nu-s mai mulți ca ieri, dar e bine de știut, apoi un ecran albastru, elegant, îmi pune în vedere că aparatul n-a fost închis cum trebuie, așa că se verifică hard-disk-ul. De unde știe ăsta că aseară l-am scos din priză ca să mă pot culca? Și cine-i de vină că tot într-un Windows Update mă ținea, io dacă vreau update cer politicos, trimit o scrisoare, dau un telefon...Trec două minute până apare ecranul obișnuit, cu poza unei țestoase verzi zgâindu-se la mine. Fotomodelul în carne și oase se bălăcește fără rușine în acvariul din sufragerie cu capul în carapace, insensibilă la problemele mele și ale universului în general. Deschid Word-ul și pagina albă, format A4, așteaptă o nouă capodoperă națională. Ce-ar fi scriu ceva despre copilărie? În general lumea se bucură de copii, sunt plini de viață, foarte isteți pentru vârsta lor și se țin de năzdrăvănii. Păcat că după prima zi de școală devin agasanți, cam grei de cap și se țin numai de prostii.
Încep: „Nu aveam nici cinci anișori...” Dar bineînțeles, vecinul de deasupra se pornește să dea găuri în pereți. Mă uit la ceas, e într-adevăr trecut de șapte dimineața, are tot dreptul, în plus e un hobby care-l ține în formă. Nu știu cât mai ține blocul și nervii mei, dar mă pot pune cu pasiunea și rotopercutorul omului? „Nu aveam nici cinci anișori...” Mă duc să-mi caut dopurile de urechi, am dopuri speciale din silicon, 20 lei bucata. Am avut și de 5 dar au dispărut, sper că le-am pierdut la duș, altfel zice doctorul că sunt în pericol. Ei pericol, siliconul e un material foarte bun, izolează perfect și e plăcut la vedere... Dar parcă scriam umor. Nu-mi găsesc dopurile, mi le ascunde soția pentru binele meu, că cică creează dependență. Asta e varianta scurtă, în realitate mi-a oferit mult mai multe explicații pe care nu le-am auzit din cauza dopurilor. Îmi înfund urechile cu vată și „Nu aveam nici cinci anișori când plin de gălăgie...”. Auzi ce scriu! Corectez, „când plin de energie...”. Cea mai bună apărare este atacul. Am să pun volumul la maxim și îi trag istericului un Beethoven, Oda Bucuriei, de să mă țină minte! Bag CD-ul, winamp, track, track, care track?, track-ul cui te-a făcut de dement, îmi dărâmi tavanul în cap, play! S-a oprit. Ah, ce bine, poate am scăpat. Aștept câteva secunde, e tot liniște...se aude o mierlă din copacul din fața geamului, ce plăcut, parcă îmi picură balsam în creier. Pesemne vecinicul a băgat cuiul și s-a potolit. Cu toții avem probleme, poate l-a pus soția, om e și el. Îmi scot vata din urechi. „Nu aveam nici cinci anișori...”
„FREUDE!” Ai, fi-ți-ar capul ce m-ai speriat, mi-au trebuit boxe de 200 de wati, mi-au spart timpanul. Winamp, pause, liniște, au!, urechea mea, liniște...”Nu aveam nici cinci anișori când plin de energie...” Bârrr! Nebunul! A schimbat burghiul sau turația, e și mai tare. No stai tu numa’! Crezi că n-am nici cinci anișori? Winamp, volum maxim, Play. „FREUDE SCHÖNER GÖTTERFUNKEN”, bâârrrrr, „TOCHTER AUS ELYSIUM”, bâârrrrr, dă-i cu capodopera! „...cinci anișori când plin de energie, alergam și strigam prin casă când a venit tata de la lucru, mi-a tras două după ceafă și mi-a spus să tac dracului că nu sunt în pădure. Și că are și el dreptul la liniște după o zi de muncă și stres. Mă ustura ceafa rău și m-a trimis la culcare unde am plâns până am adormit, că nu înțelegeam cu ce-am greșit și era prima bătaie de la tata.” Mi-au dat lacrimile și plâng ca un prost la calculator. „WO DEIN SANFTER FLÜGEL WEILT!” Opresc muzica. S-a oprit și maniacul. A fost așa o tragedie pentru un biet copil nevinovat și să mi-o amintesc acum, după treizeci de ani... Nici un concurs nu merită atâta suferință, nici unul. Nu vă mai trimit nimic, rușine! Asta numiți voi umor, să vă puneți mintea cu un copil...de nici cinci anișori?