I
Striga din bucătărie, având capul pe jumătate intrat sub chiuvetă. Nu tac, mă, nu tac! Apa curgea dintr-o singură bucată, prin țeava spartă de un cot, prin care puteai zări și resturi de mâncare. El își aprinsese o țigară din foi, stătea picior peste picior pe o margine de scaun. Fuma. O privea din sprâncene, puțin încruntat, așa cum era din naștere. Tăcea. Mutul perfect al dimineților ei.
El era pictor de suflete, ea balerină pe sârmă de lumină. Acasă erau căsătoriți.
Se iubeau foarte mult. Ea țipa tot timpul. El păstra echilibrul prin zâmbete pline de subînțelesuri. Trăiau în înțelegere deplină.
Se cunoscuseră într-un bâlci, cu șapte ani în urmă.
Ea, zicea el, era deosebită. Avea privirea, aia, de nebună, ochi frumoși ca de bou, mers înțepat, comportament ideal pentru a-și petrece o singură viață alături de o singură femeie.
El, zicea ea, era puțin misogin, atrăgător și nesuferit. Perfect pentru a-și duce zilele la bun sfârșit alături de bărbatul ales.
Se cunoscuseră la un bâlci. Ea vindea pe vremea aceea, la un chioșc, cârnați și mici.
El se plimba zilnic prin oraș, în special prin bâlci. Căuta suflete. Îl chema Toma și picta de mic copil. Prima dată începuse cu creta pe șosele. Rămas orfan, la o vârstă destul de fragedă, apucase să doarmă pe străzi. Era curajos și firește mut.
Șansa vieții lui fusese însăși viața. Îl adoptaseră doi oameni cumsecade. Doi bărbați celibatari. Micuțul Toma descoperise dorul de părinți alături de ei. Nu devenise criminal și acesta era primul său merit. Alesese arta ca dar divin, coborât din ceruri, cum spunea el.
Nu înțelesese niciodată de ce dormea, la ora actuală, cu călimara de cerneluri la cap și cu tuburile de vopsele sub pernă. E drept, dimineața, Maria se emoționa foarte tare când găsea lângă ea tablouri vii colorate, fuziuni ale naturii așternute pe cearceafuri și perne. Atunci, o apuca un soi de fericire și o vedeai cum se ridică în vârful piciorelor ca să danseze. Baletul era viața ei. Toma era, în schimb, chiar balerinul vieții, în adevăratul sens al cuvântului. Dormea lângă Maria, noapte de noapte, își auzea culorile cum se împerecheau sub așternuturi, două câte două, și mereu tresărea când roșul se îmbina cu albastrul. Șase culori și cu Toma șapte, șapte dealuri de lumină ducea Maria pe umăr, zilnic, către teatrul de păpuși, acolo unde lucra.

II
Prima dată cumpărase doi mici de la Maria și i se păruse zâmbetul ei atât de delicat și de cinic în același timp, încât s-a simțit lovit ca de tren, cu picioarele retezate de la genunchi, cerșind îndurarea din privirea ei semeață. O vedea o mare înspumată, o vedea în valuri. Nu era de acord cu mirosul de cârnați, dar ce conta. Băuse între timp două beri reci iar mai târziu o conducea acasă.
Maria locuia în centrul orașului, lângă biserica greacă. În spatele ei se zărea teatrul de păpuși. Ar fi vrut să se angajeze acolo ca păpușar, însă, nu i se oferise decât un rol vacant, de balerină pe sârmă. La acel moment refuzase oferta.
Au urcat scările unei clădiri vechi, ajungând în mansardă. El o fixa de ceva vreme mut, iar ea vorbea într-una fără să realizeze că în tot acest timp Toma tăcuse.
Când au ajuns în dreptul apartamentului, și-au luat rămas bun. Ba, chiar ea, a zis adio, rămâi cu bine. De atâta uimire din partea-i, Toma s-a trezit cu ușa metalică închisă drept în nas.
Nu a comentat. Deja o iubea. Nici măcar nu se gândea dacă o s-o mai vadă vreodată. Știa că o va găsi la bâlci, frigând cârnați.

III
Maria avusese o viață grea, amară. Părinții ei se despărțiseră când ea avea nouă ani. Maică-sa plecase, atunci, de nebună pe străzi cântând imnul Franței, dansând ca o balerină pe șosea. Îi striga, fără să se uite în urmă: Fata mea, tu să fii o balerină pe o sârmă de lumină! Te iubesc. Atât apucase să-i spună. Un tir dăduse peste balerină și Maria o văzuse zburând spre cer. Făcea niște piruete atât de încântătoare în aer. La un moment dat a râs, ducându-și palmele la gură, a exclamat, ca un vaiet, pentru prima dată în viața ei, mirarea.
Așa s-au despărțit părinții ei. La zece ani, povestea colegilor ei de clasă, despre cum și-au ales părinții ei viața, fiecare sfârșind altfel, neținând seama și de viața ei.
„Tatăl era privitor de stele, îi plăcea să doarmă prin șanțuri și să-și bea viața. De mama, știți, a fost balerină... „
Crescuse printre flori și răsaduri. Crescuse alături de două mătuși văduve. Educația și-o formase singură, citind foarte multe cărți pe care le împrumuta de la colegii săi de clasă. Mai târziu, terminase facultatea de teatru, ca specializare, păpușar. Ideea îi venise cârpind șosete în fiecare zi pentru ea și mătușile ei. Banii pe care îi câștiga din răsaduri de roșie, ardei capia, ș.a.m.d, erau puși deoparte pentru școală. După ce terminase școala, se angajase într-un parc de copii, ca privitor, la început. Îi trebuia experiență pentru angajare în teatru, așa că se gândise să facă practică pe stradă, să vadă ce-și dorește un copil doar dintr-o singură privire, să înțeleagă ce rol ar putea să joace ea, să impresioneze ca păpușar un copil de patru ani sau, de ce nu, marionete. Ce cârpă, ce material să folosească și căror personaje să le dea grai, cum vede un păpușar lumea privită din interiorul ei. Dăduse interviu la un chioșc de ziare prima dată. Fusese refuzată pe motiv că în acea meserie trebuia să lucrezi cu hârtia, cu paginile de hârtie, iar Maria era păpușar, folosea cârpa, în opinia lor, nu se încadra postului. A încercat ea să le explice că putea folosi și cartonul ca material de rochie, etc., etc. dar i se răspunsese: „Da, domnișoară dragă, îl poți folosi tot la dumneata, la teatru, dar nu la chioșcul meu de ziare. Aici angajăm oameni. Îmi pare rău.”
Atunci alesese mersul ca meserie. Zilnic trecea prin bâlci. Fotografia oamenii în mișcare. Într-o zi, însă, i se făcuse așa de tare foame, încât, din instinct, fusese îndrumată de un fum delicios, spre o baracă confecționată din lemn. Acolo se serveau mici și cârnați la grătar. După zece minute ea, însăși, vindea acea tocătură de carne, cu tot cu fum.

IV
Tresărise. Îl văzuse pe Toma așteptând să-i vină rândul la mici. Acesta ținea într-o mână un tablou iar în cealaltă o păpușă din cârpă, cu care se schimonosea din când în când la Maria. Ea era topită după el.
- Þi-am adus păpușa asta. Sper să-ți placă.
- Glumești? E o cârpă bună de aruncat sau de spălat grătarul ăsta de cârnați arși.
El se întristă puțin, dar mai încercă încă o dată.
- Hai, că nu-i chiar atât de urâtă!
- Nu. Nu este. Acolo îmi păstrez eu viața. În păpușa asta de cârpă îmi duc eu viața. Acolo sunt zilele mele lăsate de la Dumnezeu.
Apoi, plânse ușor. Atunci o luase el pentru prima dată de mână. Îi șoptise ceva la ureche. Un fel de poveste.

S-au iubit foarte mult. Nu era pasăre de văzduh pe drum care să nu se fi oprit din zborul ei și să le întindă o aripă. Atunci, Toma vedea o lumină mare, o picta pe retină, apoi reflectorul se lăsa peste Maria într-un cerc. Era atât de frumoasă și de mică, precum o balerină. Pe sârmă le dansa sufletul și, de atâta emoție, se îndoiau stâlpii de telegraf, în urma lor.

V.
- Ar trebui să reparăm și noi chiuveta asta. Să chemăm un instalator.
Pauză.
- Știi, dragul meu, directorul teatrului țipa ieri la un regizor de povești. Ãsta îi tot spunea. Taci, domnule director, că nu mă pot concentra. Iar ăsta țipa: Nu tac, mă, nu tac! Ca niște copii erau!
Toma o ascultă puțin încruntat - așa se născuse. Apoi se ridică de pe scaun. Fără să vorbească, se apropie de chiuvetă și o mângâie gingaș, pe umeri, pe Maria.
Răsărise soarele la fereastră. Marele albastru, albul, maronul, portocaliul, verdele, ochii lui, rozul, viața, culorile lui Toma, erau proaspete în dimineața aceea.

Pe geamul de la bucătărie o balerină dansa pe un soare.