poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-05-14 | | Am găsit un indian... Stătea nemișcat pe un covoraș roșu, lângă poarta mea. Medita. Lotusul lui era perfect și dacă n-ar fi adiat vântul cât să-i miște ciucurii covorașului aș fi zis că e statuie. În adiere se mișca și un colț ieșit din turbanul galben, ce părea că e pe cale să i se desfacă. Dar indianului nu-i păsa. Privea departe, spre mine și prin mine. Nu clipea. I-am zâmbit dar el n-a schițat niciun gest. Pe bordura gardului am zărit o narghilea. Noroc că nu fuma, că l-aș fi putut confunda cu un turc. Sau poate nu... Nu l-am întrebat ce vrea, asta dacă voia ceva, ori de ce s-a oprit tocmai la poarta mea. L-am lăsat în pace și am intrat silențios în curte. În urmă cu două zile, întors acasă mai devreme fiindcă valetul uitase să-mi pună în rucsac cecurile de călătorie, mi s-a părut că simt un parfum cunoscut în casă. Ba chiar mi s-a părut că aud și o voce de femeie. Când l-am întrebat, valetul m-a asigurat că nu aduce femei sub acoperișul meu, că lui îi sunt suficiente zilele libere cât eu lipsesc de-acasă și că nevoile lui își găsesc alinarea în cartierul chinezesc. Părea să spună adevărul, dar eu nu eram complet convins și asta din cauza parfumului atât de cunoscut mie, combinație de mosc alb, fructul pasiunii, bergamotă și ylang-ylang. Era parfumul doamnei în negru. Dar ea nu mai dăduse pe la mine de câteva zile. Așa că azi am declinat invitația la prânz a Marelui Maestru al Marii Loje Nipone, invocând o indigestie. Totuși, pentru a nu părea necivilizat, l-am asigurat că voi fi prezent deseară la banchetul dat în casa ambasadorului Japoniei la București. L-am asigurat de asemenea că nu mă voi da înapoi de la nimic din cele ce aveau să ni se ofere deseară. Marele Maestru a zâmbit cu subînțeles, ba chiar a râs ușor răgușit și parcă așteptându-i râsul răgușit, cei ce-l însoțeau au început să râdă zgomotos. Era de știut că omului îi plăceau peste poate europencele subțirele și coniacul fin. Aflasem că tema serii era ”Vive la France” și gazda tocmise o duzină de fete din cele mai stilate stabilimente franțuzești. Cât despre băutură, mi-a șoptit un mason tinerel, furnzorii au adus pentru banchet VSOP-uri prăfuite din beciurile producătorilor din regiunile Cognac și Armagnac. Am apăsat ușor clanța, apoi am trântit ușa de perete. În fața mea stătea doamna în negru. Goală! Am ridicat din sprâncene a mirare, dar n-am scos un sunet. Ea a țipat și a fugit către camerele valetului. După un timp a apărut John. - Nu e ceea ce pare! mi-a spus el fâstâcit. ”Auzi la el!” mi-am spus nervos, dar n-am lăsat să transpară nici o trăire. - Fă-ți bagajele! i-am spus calm, ca și cum l-aș fi trimis într-o vacanță de merit. Îl concediam. Aș fi trecut poate cu vederea faptul că mă mințise că nu aduce femei în casă, dar să aibă nerușinarea de a avea o aventură tocmai cu doamna mea în negru?! - Stăpâne, a dat valetul să mai spună ceva, dar eu, cu un gest de expediere, i-am oprit șoapta în aer. John a plecat spășit să-și împacheteze cele câteva lucruri personale. Atunci a revenit doamna în n... era îmbrăcată toată în roșu. Găseam că-i o glumă proastă. Adică atunci când se dăruiește stăpânului, femeia se îmbracă într-un fel, rece-elegant, în negru, iar când își face de cap cu valetul, poartă roșu-aprins, ce denotă o pasiune de nestăvilit?! Simțeam gelozia scrijelind în orgoliu, în suflet, în minele slab. Pe chip n-am lăsat să mi se vadă durerea. Mi-am mușcat limba ca să nu mă trădez, dar am făcut-o atât de tare încât un firicel de sânge a început să mi se prelingă pe la colțul gurii. - Nu e ceea ce pare! mi-a zis și doamna în roșu în timp ce îmi ștergea cu batista ei roșie sângele trădător. ”Ãștia s-au vorbit” mi-am spus eu auzind exact vorbele rostite de John adineauri. Batista ei fină plutea pe buzele mele. Însetată, țesătura ascundea fiecare bobiță roșie, până ce sângerarea s-a oprit. Apoi doamna în roșu m-a sărutat pe obraz. Atunci m-am luminat. În parfumul ei am simțit și o urmă de crin. Doamna în negru ura crinii! Doamna în roșu a ascuns batista binefăcătoare în buzunarul interior al pardesiului ei roșu. Atunci intra și valetul târând un troler plin cu lucrurile lui. - Du-l la loc și despachetează! i-am ordonat și John s-a supus fără uimire, ca și cum i se părea firesc să fie concediat și reangajat în doar câteva minute. - John s-a îndrăgostit, a spus doamna în roșu misterios. Când ai fost ultima dată plecat, cu toți banii strânși de când te slujește, s-a dus la o clinică de clonare având la el câteva fire de păr culese dintr-o perie folosită de iubita ta. A cerut s-o cloneze... Am simțit că mi se taie genunchii și cum nu mai aveam de ce să mă arăt impasibil, am cerut un scaun. Doamna în roșu a dat fuga să mi-l aducă. - Ești clonă? am întrebat-o nedumerit. Râsul femeii s-a împletit cu soneria de la intrare. Nu m-am mai așezat. Cum John era ocupat cu despachetatul și doamna în roșu aducea scaunul, am deschis eu ușa. - Namaste! mi-a spus indianul aplecând ușor capul și apropiind palmele împreunate de inimă. L-am privit lung. Nu înțelegeam ce vrea. Apoi am filtrat totul prin ceea ce învățasem că se petrece în lume. Mereu plecați, conaționalii mei au devenit cetățeni de nădejde ai altor țări și refuzau să se mai întoarcă, să muncească pe nimic acasă. Casa lor devenise țara care i-a adoptat și la origini mai veneau cel mult în vacanțe, să se fălească cu traiul lor normal în țări normale. Locul concetățenilor mei era luat acum de africani și asiatici. Așa și cu indianul din fața. Gândeam că stâlcește limba și că-mi zice că n-are acte. ”N-am acte” trebuia să mă lumineze pe mine că el, umilul, mă roagă pe mine, mărețul, să-i intermediez obținerea actelor pentru ședere. Pentru mulți din cei veniți de pe alte continente ale lumii, țara mea era o formă de acasă la fel de bună ca cea găsită de românii mei prin alte zări. Eram mason, aveam intrare în diferite locuri, dar azi n-aveam chef să mă implic. Fusesem adânc răvășit de povestea cu doamna în roșu. I-am făcut semn să plece. Indianul s-a înclinat, și-a dus palmele lipite către inimă și a repetat: - Namaste! Atunci a apărut și doamna în roșu în prag, și-a împreunat mîinile, s-a înclinat și i s-a adrestat indianului: - Namaste! Lumea o luase razna iar eu eram unicul spectator al nebuniei generale. - Firește că tu n-ai acte! m-am răstit la doamna în roșu. Ești clonă doar... Femeia a râs iar. Asta nu mi-a plăcut. Eu eram stăpânul casei și nu puteam îngădui ca cineva să râdă de mine. A simțit și ea asta și a tăcut. Atunci a început să râdă indianul. Râdea cu gura deschisă și am văzut că îi lipseau câțiva dinți. Dar n-avea nicio jenă, râdea cu atâta poftă și stropi din gura lui știrbă zburau liberi către mine. S-a înecat de atâta râs. John, apărut de niciunde, i-a întins un pahar cu apă. Am zărit în pahar un cub de gheață și o felie de lămâie. ”Prompt și grijuliu valet mai am, în special față de străinii care râd de stăpânul lui” mi-am zis, mai degrabă uimit decât supărat. Îl știam că nu se omoară cu munca. Atât doar că în momentele importante, John părea că-mi ghicește dorințele și acționa înainte de a-i cere să facă lucrul la care gândeam. După ce indianul și-a revenit, doamna în roșu l-a luat de braț și la condus în living. L-a invitat să se așeze pe canapea, apoi s-a așezat și ea în dreapta lui. Valetul s-a așezat în dreapta ei. Eu rămăsesem în picioare și cum pe canapea nu mai aveam loc, m-am așezat pe scaun. Stăteam față în față, eu și trinitatea pestriță. Îi priveam. Eu îi priveam rând pe rând. Ochii lor păreau sinceri. Ochii lor îmi erau cunoscuți. John a sărit în picioare, ca și cum ar fi uitat ceva. - Fă cafea! i-am ordonat fiindcă tot se ridicase. Din ușa bucătăriei s-a întors și mi-a zâmbit. A ieșit după nici un minut cu patru cafele puse pe tavă. A adus o măsuță și a pus-o între noi. Parcă puțin mai departe de canapea și mai aproape de scaunul meu. Asta făcea ca indianul și doamna în roșu să trebuiască să se ridice ușor de pe canapea când luau ceașca de cafea de pe măsuță. Sorbeau și o puneau la loc, cu aceeași ușoară ridicare. Era momentul când eu priveam adânc în decolteul doamnei în roșu. Mi-a surprins privirea curioasă; a roșit, dar mi-a și zâmbit. ”Clonele nu roșesc” mi-am spus mirat. - Nu sunt clonă, mi-a spus femeia, parcă citindu-mi gândul. Atunci l-am văzut roșind pe John. Era cât pe ce să scape ceașca din mâini. S-a ridicat în picioare, a făcut câțiva pași, și-a dres glasul ca un orator înaintea discursului. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. - Stăpâne, sunt și eu om! a început el. De când doamna în negru a pășit în casa domniei voastre, sufletul meu n-a mai cunoscut astâmpăr. Trupul resimțea dorințe dureroase, iar mintea mea născocea planuri de a vă ucide, când vă auzeam șoaptele de dragoste din dormitor. Cum nu pot să vă fac rău, câtă vreme erați plecat în misiune, am luat câteva fire de păr rămase în pieptenul doamnei în negru și am dat fuga la o clinică, cerând o clonă. John și-a scos batista și și-a tamponat fruntea asudată. Doamna în roșu a luat ceașca de pe masă. Eu mi-am cufundat privirea în decolteul ei. Femeia n-a mai roșit. - Ești clonă așadar? am repetat eu întrebarea obsesiv. Nimeni n-a mai râs de data asta. John și-a dres iar glasul. - Nu e clonă! Cei de la clinică mi-au spus că pot realiza clona, dar că procesul de a ajunge din stadiul de fetus la cel de femeie matură ar dura câteva luni. Ori eu nu puteam suporta o asemenea așteptare. Am renunțat la idee și am decis să mă sinucid... Acum am izbucnit eu în râs. John tăcuse cât să-și tragă sufletul și râsul meu l-a descumpănit. A continuat totuși. - Când am ieșit de la clinică dădea să se însereze. Am intrat într-un magazin din apropiere și-am luat o bucată de sfoară și săpun ieftin. Când am ieșit din magazin m-am lovit de un bărbat negricios ce avea un papagal pe umăr. - Ia un bilet! m-a îndemnat el și eu i-am dat restul de la cele cumpărate în magazin. A apropiat o cutie de carton de papagal și pasărea a ales un bilețel. Negriciosul mi l-a înmânat. Am luat bilețelul și l-am pus în buzunar fără să-l citesc. Apoi mi-am văzut de drum, spre parc. Doamna în roșu s-a ridicat și a adus din frigider o carafă mare cu limonadă și patru pahare. Ne-a servit pe toți, apoi a revenit pe canapea. - În parc m-am plimbat nițel, până am găsit copacul potrivit pentru ce aveam de gând să fac, a continuat valetul. Fiind încă multă lume pe alei m-am așezat pe o bancă. Ce mai conta o jumătate de oră de viață, când urma să pășesc în eterna moarte! Glasul lui John trăda multă emoție și mi-a părut că e cât pe ce să plângă. - John! i-am strigat eu aducându-l la realitate. Strigătul meu l-a speriat pe indian și acesta a sărit de pe canapea și a rupt-o la fugă. Neobișnuit cu încuietorile ușilor noastre, s-a așezat pe jos și și-a pus palmele la ochi. Doamna în roșu s-a amuzat de spaima indianului, apoi s-a dus lângă el să-l calmeze. Dar acesta nu voia să revină pe canapea. Doamna în roșu s-a așezat lângă el și asta parcă l-a mai liniștit. Eu râdeam. Finalmente râdeam și eu de cineva, nu doar altcineva de mine. Cei doi oameni cu spatele lipit de ușă mi-au devenit simpatici. M-am dus și m-am așezat lângă ei. Atunci indianul și-a împreunat mâinile, le-a dus în dreptul inimi și mi s-a adresat: - Namaste! Am priceput și eu că ”namaste”-le lui e o formă de salut și l-am imitat. Mi-a zâmbit și mi-a pus o mână pe cap de parcă mă binecuvânta. Valetul a luat scaunul pe care stătusem eu, l-a adus aproape de noi, s-a așezat și a continuat mărturisirea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Așa am aflat că omul adormise pe bancă, că a venit o patrulă și l-a ridicat gândind că e un om al străzii care a și furat de era așa de bine îmbrăcat și că, eu fiind plecat în misiune, l-a sunat pe Doctor să vină să-l scoată din arest. Pe drumul către casă i s-a destăinuit doctorului. Doctorul n-a zis nimic, l-a ascultat cu atenție și când au intrat în casă a dat un telefon. Apoi i-a cerut valetului un pahar cu whiskey și s-a așezat pe canapeaua de unde tocmai fugise indianul. John credea că Doctorul nu vrea să-l lase singur, să nu-și pună capăt zilelor, deși îl asigurase că n-o va mai face. Apoi a s-a auzit soneria. Când a deschis ușa, valetul a văzut-o pe doamna în roșu. Doctorul s-a ridicat, a luat mâna doamnei și a pus-o într-a lui John. Apoi a plecat, fără să spună un cuvânt. - De atunci, stăpâne, tot încerc să-ți ascund existența doamnei în roșu și mai ales, prezența ei în casa ta. Dar n-aveam unde-o duce... Mi-am întors privirea către doamna în roșu și ea a priceput că e rândul ei să vină cu lămuriri. - Până să-l cunosc pe John n-am știut că mai am o soră geamănă. Pe Doctor l-am cunoscut aplicând pentru un post de psiholog în clinica acestuia. Femeia s-a ridicat de jos, ca și cum ce avea de spus în continuare trebuia făcut dintr-o poziție demnă. - L-am îndrăgit pe John din prima clipă. Eu am insistat să rămân aici, prin urmare vina îmi aparține. Ne-am ascuns cât am știut mai bine, cu atât mai mult cu cât John mi-a spus de sora mea, iubita dumneavoastră... M-am ridicat și i-am întins o mână și indianului, ajutându-l să se ridice. Omul și-a împreunat mâinile și le-a dus în dreptul inimii. - Da, știu, namaste! am spus eu imitându-i gestul. Indianul a râs și stropi din gura lui știrbă iar mi-au invadat spațiul intim. - Nu, Mister, mi-a spus indianul în cea mai perfectă limbă română. Acum gestul meu era de mulțumire pentru că m-ați ajutat să mă ridic. Pentru că lucrurile s-au lămurit, acum trebuie să fumăm pipa păcii. ”Ãsta-i obicei amerindian” am gândit, dar n-am spus-o cu voce tare. Și asta fiindcă fusesem prins cu garda jos. Nicio clipă n-am crezut că indianul ne vorbește limba. Îmi era jenă de postura în care mă aflasem, de om gelos. De om slab din cauza geloziei. Indianul însă n-avea nicio treabă. El încărca narghileaua cu cele trebuincioase. John i-a adus de la bucătărie niște cărbuni aprinși și indianul i-a mulțumit. ”De unde știe valetul de tainele pregătirii narghilelei și, Doamne, de unde avem noi cărbuni gata aprinși?!” m-am mirat eu, dar n-am mai întrebat, cunoscând ciudățeniile valetului. Indianul a scos un pachet de tutun negru iranian, l-a umezit nițel, apoi peste el a pus ceva fructe uscate și o linguriță de miere, adusă firește de John, fără ca indianul să-i fi cerut asta. Acesta doar i-a zâmbit a mulțumire. A pus cărbunii peste amestecul exotic și a umplut bolul de filtrare cu limonadă. Mulțumit, a tras cîteva fumuri și livingul s-a umplut de un miros plăcut. Mi-a făcut semn că sunt următorul la inhalat, dar eu am făcut semn către John. Așa am evitat să pun gura pe muștiuc imediat după gura lui știrbă. După John a urmat doamna în roșu. Apoi eu. Fie gustul buzelor femeii m-a vrăjit, fie fumul era cu adevărat magic. Îmi plăcea senzația. Îmi plăcea mirosul oriental care-mi invada gura și nasul. Am tras adânc în piept să las aroma să mi se plimbe prin corp. Ochii mei trădau uimire și plăcere și indianul și-a împreunat mâinile și le-a dus în dreptul inimii. Am împins narghileua către el, apoi am făcut și eu gestul de mulțumire, de respect, de orice altceva o mai fi însemnând pe la ei. Narghileaua a făcut turul de câteva ori, apoi indianul a început s-o demonteze. Eu aș mai fi vrut, că senzația era euforică. Probabil printre fructele uscate scăpase și ceva opiu. - Mister, mi-a spus indianul, nu trebuie să întârziați la recepția japonezilor! mi-a amintit omul fără să mă privească. Așa era. Deja nici nu-mi mai păsa de unde știa el de invitație. Pluteam pe o senzație de bine, de bucurie nemaiîntâlnită. Atunci a intrat în casă doamna în negru. Nu m-a sărutat. A trecut pe lângă mine ca și când nu m-ar fi cunoscut. Ca și când n-aș fi existat. S-a oprit în dreptul doamnei în roșu. A privit-o îndelung. Eu le priveam, încercând să le anticipez reacțiile. Doamna în roșu a ridicat din sprâncene a mirare și a deschis gura. A scos un țipăt scurt. - Bună surioară, i-a spus doamna în negru, apoi i-a întors spatele. N-a arătat nici strop de uimire. Niciun alt sentiment. Vocea i-a fost însă caldă, prietenoasă. - Iubitule, mi s-a adresat ea natural, să ne grăbim! Apoi m-a sărutat fugitiv. Astăzi mergem toți la întâlnirea cu japonezii. - Și tu știi de invitație, am întrebat-o eu nemaiputând stăvili uimirea ce se acumulase în mine. Așadar ceea ce mie mi se părea o întâlnire exclusivistă, pentru masoni doar, devenise o banală reuniune a ”high life”-ului bucureștean! - Firește că știu, mi-a replicat doamna în negru, fără să se sinchisească să-mi spună și de unde aflase vestea. În schimb, a aruncat pe masă patru invitații la recepție. Cu a mea erau cinci. Deci toată lumea mergea la recepție... Ne-am îmbrăcat toți corespunzător evenimentului, mai puțin indianul care a rămas în hainele lui largi albe și cu turbanul galben. John a chemat o limuzină. Înăuntru, eu și doamna în negru ne-am așezat pe-o banchetă, John și doamna în roșu pe cealaltă. Indianul a despăturit covorașul roșu și s-a așezat pe el, jos, cu spatele lipit de-o portieră. Când ne-am făcut intrarea, ușierul a strigat cât a putut de tare: - Salvatorul planetei, Jungfreudermist și prietenii domniei sale! Imediat am fost întâmpinați de ambasador și de frumoasa lui soție. Micuța japoneză s-a apropiat de noi cu pași mici și sacadați. Chimonoul strâmt parcă o împiedica să meargă. S-a oprit în spatele ambasadorului și a plecat ochii în pământ. Ea era doar un accesoriu viu colorat al soțului ei. După ce ne-am salutat, indianul a făcut o plecăciune și i-a înmânat ambasadorului covorașul lui roșu. Japonezul l-a privit cu ochi de cunoscător. A exclamat uimit și satisfăcut: - Are peste două sute de ani! Ambasadorul s-a întors către mine și mi-a mulțumit. Indianul n-a părut supărat. Dimpotrivă a făcut un gest care exprima bucuria că mi-a putut face un serviciu. Excelența Sa a dat covorașul soției, apoi ne-a făcu semn să-l urmăm. Am fost conduși la Marele Maestru al Japoniei, l-am salutat și mi-am prezentat însoțitorii. Obișnuit cu ciudățeniile europenilor, n-a părut surprins că venisem însoțit și de valet. Ochii i-au lucit văzându-le pe doamna în negru și doamna în roșu. Le-a îmbrățișat strâns, le-a sărutat pe obraz și pentru o clipă mi s-a părut că mâna lui stângă a poposit pe fundul doamnei în roșu. Era așa de fericit că a cerut fotografului să-i facă mai multe poze încadrat de gemene. S-a dezlipit de ele abia când indianul a făcut un pas către el și i-a înmânat narghileaua. A abandonat femeile. A scos din buzunar un pliculeț pe care l-a trecut pe la nasul indianului. Acesta a zâmbit cunoscător. Marele Maestru l-a luat pe indian după umeri și au plecat într-o altă încăpere. Pe noi ne-au abandonat... M-am uitat curios după franțuzoaice, dar le-am văzut doar soțiile invitaților. Recunoscându-l pe masonul tinerel, l-am chestionat cu privire la subiect. A râs și mi-a întins un pahar cu coniac. Am cicnit și am băut. - Coniacul a ajuns înaintea fetelor! a glumit tinerelul. Apoi mi-a explicat că franțuzoaicele își vor face apariția după ora 22,00, oră cu care cei mai mulți dintre invitați se retrag. - Și, cu siguranță, soțiile se retrag... a completat el. Dumirit cum stă treaba, mi-am permis și eu o glumă: - Atunci începe balul burlacilor? Nu știu ce a răspuns masonul, probabil s-a amuzat, atenția mea se îndreptase spre indianul care tocmai revenea în salon. Mergea clătinându-se și râdea cu toată gura lui știrbă. - Opiu? l-am întrebat. - Din cel mai bun! mi-a răspuns fericit. Marele Maestru nu ieșea. La ușa încăperii stătea cuminte soția ambasadorului, pregătită să răspundă la orice solicitare a înaltului oaspete. Dar el nu cerea nimic. M-am întors către indian și l-am privit încruntat. - Stai liniștit! m-a calmat el. Nu i-am făcut nimic. Se odihnește puțin în țara fericirii. Vrea să revină în forță când apar fiicele Franței... Coniacul era bun. Cred că eram la al patrulea pahar, când doamna în negru s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat. M-a sărutat cu atâta pasiune încât pofticiosului din mine îi venea s-o ia în brațe și să caute degrabă o cameră goală. - Păstrează-te pentru ceea ce va urma, mi-a șoptit ea cu subînțeles. Nu e cazul să-l dezamăgești pe Marele Maestru nipon... Știa așadar de ce avea să se întâmple. Nu știam cum să interpretez îngăduința ei. Dragoste de nivel îndoielnic sau iubire superioară, necondiționată și ultraînțelegătoare? - Rămâi și afirmă-te, m-a îndemnat ea, încercând să-mi spulbere îndoiala. Te iubesc! S-a ridicat ușor pe vârfuri și m-a sărutat de bun rămas. Nu-ți face griji, John ne conduce acasă... Au plecat. Indianul m-a bătut pe umeri. El rămăsese. - Când m-ai văzut la poartă ai gândit că sunt indian sau turc? m-a întrebat el și am dedus că avea puterea să citească și gândurile. N-am apucat să-i răspund, fiindcă Marele Maestru a revenit printre noi. În salon și-au făcut intrarea și cocotele. Dar ce cocote! Toți bărbații din sală ne-am apropiat să le vedem mai bine. Erau frumoase foc, una și una. Blonde, roșcate, creole... - Ce-ai crezut? nu m-a lăsat indianul să mă bucur de priveliște. Ce-ai crezut că sunt? - Indian! i-am răspuns sec și i-am întorsc spatele. Atunci indianul s-a dus lângă fete și a început să-și desfășoare turbanul. Un capăt al fâșiei lungi și galbene de pânză l-a dat unei franțuzoaice. Celălalt capăt a rămas la el și a început să înconjoare grupul de fete. Erau acum ca un buchet de flori prinse cu șnur decorativ. Apoi indianul și-a tras de pe chip o mască de latex și l-am recunoscut. Era Doctorul... - Eu sunt organizatorul petrecerii din această seară și vă invit să vă simțiți bine! a spus el asistenței. Bărbații din sală au aplaudat frenetic. Doctorul venea către mine râzând. L-am văzut scoțând dintr-un buzubnar interior o proteză, pe care și-a aranjat-o în gură. M-a lămurit: - Ca să te induc total în eroare, azi mi-am scos patru dinți. Mâine sunt programat la implant și totul va fi ca înainte... Pe o scenă improvizată fetele au început un dans ca la Moulin Rouge. Cancan. Bărbații aplaudau înebuniți. Am mai luat un coniac și voiam să mă bucur și eu de spectacol. Dar Doctorul nu-mi dădea pace. - De ce ai gândit că eram indian și nu turc? m-a sâcâit iar. - Levitai! i-am răspuns și m-am amestecat printre spectatori. *** |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate