Motto: „Mă persecuta ideea că toți în jur aveau măști de sticlă. Eu singur umblam cu chipul meu adevărat și vulnerabil sau poate chipul meu adevărat devenea o mască intolerabilă într-o lume unde firești erau măștile.”(„Viața pe un peron”- Octavian Paler)

Orologiul bate ora 12.00, lăsậnd clipa să curgă sub incidența efemerului, în timp ce ademenitoarea Selena bate pieziș printre jaluzele de la fereastră, învăluind camera într-o aură de mister. Sunt martor fără de voie a spectacolului cosmic și văd cum stelele par hipnotizate de strălucirea Selenei, gravitậnd în jurul ei precum un colier de mărgele, urmậnd-o apoi spre conul de umbră în care se pierde. Un ultim strigăt strident ajunge din griul asfaltului pậnă în camera mea și se pierde în neant, în haosul primordial.
Rămận doar eu cu mine, pregătit de o nouă călătorie în lumea viselor, așteptậndu-l și acum ca în copilărie pe Moș Ene care să apară zậmbitor presărậnd somnul pe gene. O corabie mă așteaptă la mal și își intinde puntea precum o scoică spre a mă introduce pe un tărậm necunoscut, în cunoașterea propriului EU. E atật de liniște, încật îmi pot auzi propriile gậnduri, idealuri și-mi simt poate pentru prima dată, pulsațiile inimii bătậnd în acord cu impulsurile nervoase ale creierului.
Te simți liber, descătușat de constrậngerile cotidiene și de praful social în care trebuie să pășești zilnic, afișậnd un chip zậmbitor? Nici un răspuns…
Îți e teamă că vei fi judecat, dacă îți vei arunca masca și te vei înfățișa în fața tuturor ca fiind TU, cel adevărat, marcat deopotrivă de izbucniri specifice momentului, de timiditate, dar și de anvangardism și dorință lăuntrică de independență? Știi la fel ca orice om că doar față de tine poți fi cu adevărat sincer și că masca pe care o afișezi îți devine un scut de protecție pentru loviturile pe care le primești zilnic: răutate, ipocrizie, egoism, superficialitate. Fiecare dintre noi își poartă propria mască, dar ce se întậmplă atunci cậnd masca îți devine chip și uiți cine ești chiar și față de tine? Ajungi să acționezi instinctiv, ca un animal turbat, acaparat de dorința de a supraviețui în jungla propriei vieți, și ce junglă, marcată de încercări sisifice, fiind atật de aproape de a-ți atinge ținta și fiind la fel de ușor de a de îndepărta de ea. Mai știi TU oare că victoria nu constă doar în atingerea țintei, ci și în drumul pe care îl parcurgi pậnă la ea, în încercările zilnice pe care le depășești? Dar ce înseamnă victoria atunci cậnd te pierzi pe tine? Cậnd sursa ce te-a creat o renegi…Mai poți fi numit învingător cậnd devii doar un alter-ego? Același glas mut…
Mai avem un ultim popas în această călătorie, după dorința de eliberare pe care dorești să o capeți și după ce îți arunci masca, vei fi pregătit pentru ce va urma. Privește-te în oglindă, obiect menit să fie cel mai aspru critic sau poate cel mai corect, fără să afișeze vreun subiectivism specific celor dragi. Ce vezi? Doar o reflecție a unui chip, doi ochi mari ce te privesc întrebător, un nas drept precum o armă dispusă să se descarce la primul atac și o gură pofticioasă de a gusta viața după propriile reguli. Ești TU, ești ceea ce vrei să fii? Iar dacă răspunsul este NU, atunci înseamnă că ai conștientizat că ai parcurs doar o parte din tine, doar primul strat și că adevărata esență este cea ascunsă în cochilie…o perlă prețioasă numită suflet, miez latent, pe care însă ți-l cunosc atat de puțini. Ai muncit mereu la clădirea personalității tale, de la temelie și pậnă la mansardă, cărămidă cu cărămidă. Mulți cred că au dreptul de a pătrunde la tine fără ca măcar să se șteargă pe picioare, aruncậnd cu material găunos în ceea ce este viu și curat, iar alții pătrund după ce s-au șters cu atậta migală și de teamă de a nu se murdări din nou, se opresc la prima treaptă a sufletului tău. Nu încearcă să străbată fiecare treaptă, să descopere fiecare piatră ce ai folosit-o pentru o constructie riguroasă. Nu mulți reuseșc să-ți ajungă la mansardă, unde de cele mai multe ori, ții ușile ferecate, de teamă ca vreun microb să-ți carieze construcția. Acolo îți ții colecția de bibelouri de porțelan la care ai muncit de-a lungul timpului, atat de minuțios făcute printr-o muncă asiduă, dar atật de fragile, încật la orice răutate sau strigăt demonic se pot sparge. Și doar TU știi cật de greu îți va fi să le repari, să aștepți pậnă ce cleiul se va fi uscat și pậnă ce își vor recăpăta luciul de altădată. Tot nu spui nimic? … Poate fiindcă ai pornit deja în propria călătorie, deja plutești printre valurile sinuoase ale existenței tale, încercậnd să găsești cheile potrivite spre fortăreața inimii, ascunsă pe o corabie. Să îți deschizi în primul rậnd ție și să te comporți cu tine așa cum ai vrea să se comporte și ceilalți și să nu uiți să te ștergi înainte pe picioare, pentru a porni curat spre lăcașul propriului EU.
„Sunt în niște doi
Și încerc chei mai vechi și noi
Pentru taine, să descuie,
Ușile bătute-n cuie.”("Caut cheia pe-ntuneric”- Tudor Arghezi)

Un zgomot strident îmi înfundă urechile și mă trezesc sub tic-tacul orologiului, ale cărui pendule arată ora 12.30. Mă simt secătuit de puteri ca și cum aș fi luptat o jumătate de oră. Dar de ce? Și împotriva cui? Nici un răspuns…doar un tic și apoi TAC!