poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1826 .



Giani
proză [ ]
.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2012-02-13  |     | 



Pe lângă casa mea trece un râu.
Când e maree sau furtună, apele năvălesc pe sub tunel tulburându-l. Atunci mirosul de alge e atît de puternic, încît îl poți simți chiar și cu geamurile închise.
Uneori plouă zile întregi, mărunt și des. La lumina felinarelor puteai vedea cum vîntul împrăștie picăturile. În cîteva ore rîul se umflă, susurul devine vuiet și-n acele nopți furia lui îți inundă subconștientul.

În casă e cald și mi-am spus că o să scriu. Am deschis caietul, am mâzgălit apatică primele cuvinte, apoi am auzit apa forfotind în ibric. M-am ridicat să pun cafeaua, sfidînd astfel un timp care se scurge fără vlagă, pleoștit, asemeni unui chip de babă cu preaviz de moarte.
Privesc pe geam și dacă nu prind mișcare revin, gîndindu-mă la chipul babei împietrite. Un vânt din senin mișcă măslinii. Sub impuls ei fandează haotic.
Partea din stânga e susținută de prelata de la garaj care se ondulează amenințătoare, gata să-și ia zborul. Cealaltă se zbate să ascundă silueta unor trecători grăbiți.
Numai porumbeii, purtători de speranță, se opresc pe pervaz, ciugulesc firimiturile și găinațându-se firesc, se înalță rotindu-se în jurul azilului.


...

În clădirea vecină un bătrîn stă la geam și fumează. Și noaptea, uneori, îi văd silueta întunecată și mucul de țigară arzând. Fumăm amândoi cu lumina închisă și cu gândurile plecate. Cu cîteva săptămâni în urmă nu stătea așa mult, atunci era bătrâna Justina cu haina ei de blană de vizon sau ce o fi fost, încălțată cu pantofi eleganți, exuberantă și volubilă. A murit, e dusă acum...
Fără preaviz.
În ziua dinaintea plecării ne-am întâlnit la măcelărie și mi-a făcut din ochi , așa cum făcea de obicei. S-a învîrtit cu grația unui robot, stârnind mirosul unui parfum dulce, a ridicat sacoșa și a ieșit, uitându-și portofelul.
Când am ajuns-o din urmă și i l-am dat , m-a privit confuză.
Să fi fost aceea o deviere, o rupere de ritm?

Ridicolă presupunere și totuși următoarea zi bătrâna Justina nu mai exista. A mai fost cîteva săptămîni pe necrologul de lângă gangul care duce spre cimitir. Apoi au fost aduși alții.
Nu a vorbit nimeni despre împrejurarea în care a plecat, nici nu s-a subliniat vreun detaliu emoțional, am condus-o până la cimitir și ne-am întors repede pentru că după ea au venit ploile și ne-am restras în case.
Apoi s-a umflat râul și atunci, așa cum și azi el vuiește, împrăștiind miros de alge și abur sărat. Și poate ducând amintirile spre mare.
Așa cânta Giani. Nu e ceea ce cred eu, mi-ar plăcea să cred că amintirile se pot duce cumva, dar nu e esențial, eu privesc râul și când nu mi-e frică de el că va inunda etajul inferior al casei, mă gândesc la Giani și la felul cum a sfîrșit el.


Încă nu trecuse vara, canicula, asemeni unui narcotic, denatura lungimea zilelor. Mușchii picioarelor nu puteau răzbate marea închipuită de căldură și se consolau, târându-se calmi, ireal de calmi de parcă tot satul era bolnav de lentoare. Dacă slujbele temporare nu te obligau să ieși, zăceai în casă lungit, cu mîinile răsfirate, copleșit de o sudoare interminabilă.
Soarele răsărea la șase jumate și alunga bătrânii ieșiți pentru curele de reumatism.
Plecau, privind spre larg, însă de nicăieri nu se vedea nici o promisiune. Doar un cer iremediabil senin.

Pe o asemenea vreme l-am cunoscut pe Giani, fiul fostului primar Pasqualino, dispărut cu cinci ani în urmă. Nimeni nu știa de unde venise, unde a stat atâta timp și nici mai târziu nimeni nu a putut spune ceva în această privință.
Margot a tras o înjurătură și l-a îmbrățișat. Eu nu m-am oprit din șters mesele pentru că nu mă interesau cei care se opreau la Scogliera. Pe o asemenea căldură era obositor să emiți vreo intenție în mod voluntar, mecanismul existențial era simplificat să funcționeze cât mai lejer și-apoi de ce mi-ar fi păsat de el? Aveam o repulsie anticipată pentru oricine intra și se oprea să privească felul dezordonat în care ne mișcam, năucite de căldură.
Ștergeam unsuroasele mese cu gândul la nimicurile mele până mi-a fost prezentat dispărutul- reapărut și nici atunci, nici când am rămas singură cu Margot, nu am întrebat mai mult, deși am simțit-o că voia să vorbească.
Uneori îmi pare ridicolă încăpățânare noastră de a crede că încă mai păstrăm regula convenționalului.

Împreună cu el am măturat nisipul de pe terase, am cules mucuri de țigări, am spălat șezlonguri, la fel ca în fiecare dimineață. A muncit dezinvolt cu pălăria de paie umbrindu-i ochii, cu eșarfa roșie înfășurată în jurul gâtului, fredonând ceva despre un râu care îneacă amintirile, apoi s-a întins pe un șezlong, iar eu m-am dus să pregătesc bucătăria pentru seară.

Mai tîrziu, aproape de amiază, m-am întins și eu. Era singura pauză din zi.
Margareta nu m-a însoțit, așa cum făcea de obicei și m-am bucurat că voi putea să privesc nestingherită spre larg. Ador acel spațiu gol pe care-l poți umple cu ce vrei. Sau ce visezi. Sau cu nimic, meditațiile cele mai relaxante sunt despre nimic, spunea cineva.
Giani a venit să-mi ceară o țigară și s-a așezat să privească și el nimicul. Doar un timp, pentru că avea poftă să bea, a băut de altfel destul de mult în acea zi și m-a întrebat unde locuiesc.
- O casă veche. Lângă râu.
- Cum ai găsit-o?
- Margot...
- Se găsesc greu casele aici. Mai ales o casă atît de frumoasă.
- De unde știi că e frumoasă? l-am întrebat.
- Sunt doar două case lângă râu, una e cea a scriitorului, cealaltă a fost un timp anexă a azilului de bătrâni, apoi a aparținut unei familii venite din Cunneo, familia s-a risipit însă. Noii proprietari au fragmentat-o în trei apartamente spațioase pentru a o putea închiria. Răceala pereților din piatră e dezavantajul pentru care nimeni nu vrea să închirieze acel loc.
- Știi o mulțime de amănunte.
- Da, lumea vorbește...Ție cum ți se pare?
- E clasică. La început îmi părea mare și dezordonată, dar prețul mi-a convenit. După ce am aranjat-o, mi-a plăcut. Uneori noaptea îmi închipui cum ar fi să apară vreo fantomă, să mă laude că nu am aruncat nimic din toate vechiturile cu valoare sentimentală...
A râs.
- Ai un loc special unde stai? Unde stai mai mult, spun...
- Nu neapărat. Am însă o cameră, mi-au spus proprietarii că au găsit-o întâmplător când renovau. Scările sunt abrupte, ai impresia că te afli sub nivelul solului, deși e la etaj. Te simți singur acolo. Ferestrele sunt mici și au gratii.
Și se aud broaștele și rîul cum trece.

S-a ridicat și a plecat fără să spună nimic.


Seara s-a lăsat așteptată de o mulțime de oameni așezați cu mâinile în poală pe băncile de pe faleză.
Am urmărit apusul soarelui așa cum ai număra ultimele ore dintr-un an.
Binefăcătoarea umbră a adus o ușoară adiere de vânt și s-au pornit cântecele și turiștii au invadat faleza. Unii însoțiți de cîini, alții de copii care se buluceau la terase sau cumpărau înghețată. Se simțea armonie și totul era tolerat.

Bătrânul Pasqualino, fostul primar al Rivei, acum unicul boschetar, fusese înștiințat despre apariția fiului său și îmbărbătat cu bătăi prietenoase pe spate și strângeri de mână. Nimeni nu mai strâmba nasul simțind duhoarea ascuțită de urină care-l urma .
În acest context, această ființă a hazardului care în doar doi ani a reușit să-și ruineze reputația și familia la celebrul cazino din Sanremo, acest nimeni al satului devenise un erou, o victimă, un părinte în așteptarea marii bucurii.
Nu mai contau circumstanțele în care soția lui murise, nici indiferența cu care acceptase odată dispariția fiului lui, din tavernă în tavernă, strângând mâini și producând lacrimi veritabile care nu puteau să nu aibă efect, mai ales pe o așa caniculă, Pasqualino a ajuns odată cu lăsarea serii la Scogliera, unde un alt grup de oameni așteptau fericitul eveniment.

Emoția unanimă s-a amplificat atunci cînd din mulțime și-a făcut loc, cu tot cu scaun, un tânăr infirm care avea să filmeze pentru arhiva personală, mi-am spus eu, fiecare grimasă sau zâmbet, mîinile babelor încrucișate pentru rugăciune sau gurile căscate ale tinerilor contrariați de ineditul situației, vreo pală de vînt fluturînd rochiile ușoare ale femeilor, pe scurt, tot ce imaginația sau poziția în fața scenei i-ar fi creat posibilitatea.
Clienții noștri erau la fel de încântați, astfel încât în acea rumoare entuziastă am reușit să mă trag într-un colț de plajă, mai mult pentru că aveam acea impresie cum că va veni furtuna, deși nimic nu ar fi putut aduce o furtună.

Mi-am aprins țigara și am încercat să disting în depărtare șezlongul unde îl văzusem pe Giani. Nu se vedea nimic.
Între timp s-a desemnat un grup anume delegat pentru a susține moralul tulburat al boschetarului. Încolonați, au coborât doi cîte doi, una, două, trei, cinci trepte, s-au descălțat, au simțit briza răcoroasă, doi tineri foști prieteni ai lui Giani s-au oferit cu seriozitate să coboare și scaunul cu rotile și în alai s-au îndreptat către capătul plajei.
Franco, soțul Margheritei s-a urcat în foișor și ajutîndu-se de un megafon a făcut primul apel.
- Giani, tatăl tău e aici.
A urmat un moment de tăcere. Doar valurile clipoceau încet, trecînd printre pietre. Muzica fusese oprită, puii deveniți pescăruși nu mai țipau de pe acoperișuri pentru a-și disputa locul de somn , iar eu așteptam, la fel ca toți ceilalți, ca de undeva din mare sau de pe uscat Giani să apară cu brațele întinse sau poate spășit să-și întîmpine părintele.
Dar acel lucru nu s-a întîmplat. Nici atunci, nici în altă seară, de fapt niciodată, pentru că alături de șezlongul unde trebuia să stea tânărul, erau doar hainele acestuia. Pălăria de paie acolo unde ar fi trebuit să fie capul, apoi tricoul și blugii, o pereche de chiloți destul de uzați, eșarfa și brățara deasupra, rebusul și pixul pe măsuță și nimic altceva.
Giani se evaporase, se topise în noapte, în mare, la fel ca în urmă cu cinci ani.

Nu m-am dus să întreb nimic, m-am gîndit că a doua zi totul se va clarifica. Noaptea e un sfetnic bun și dacă emoția sau aceeași repulsie pe care am simțit-o eu față de mulțime, l-a determinat și pe el să se ascundă, la lumină va fi altfel.
Dimineață însă cei doi salvamari au căutat în zadar.
Au căutat apoi toată ziua, timp în care eu, periind șezlonguri, priveam spre larg copleșită de oboseală.
Am ajuns greu în capătul plajei, eram atît de obosită, încât îmi venea să renunț la orice se putea renunța, să mă întind și să privesc marea până orbesc.
Apoi s-au auzit voci prin megafon și am știut că l-au găsit. Nu mai era speranță.
Am privit spre locul unde hainele lui rămăseseră așezate în același mod, sfidînd realitatea și m-am întrebat de ce. Voluntar sau întâmplător? Cine putea ști...
Pe marginea rebusului erau desenate steluțe, așa cum făceam și eu cînd mă plictiseam, iar mai jos, am găsit scris refrenul pe care-l cânta el.

pe sub casa mea trece un rîu,
când vor veni ploile voi pleca cu el înspre mare,
acolo îmi voi înneca amintirile.
și va fi ca și cum nu am fost...

.......

În acea noapte l-am visat.
Stătea pe acoperiș. M-am strecurat pe gemuleț și l-am găsit chircit.
- Ce faci aici, l-am întrebat.
- O să sar. Îți place casa?
- Da, acum știu. Puteai să-mi fi spus.

Îmi spusese Margot, după ce-i povestisem.
”Stai în casa lui.”

Și-a luat vînt și a ajuns jos ca dintr-un zbor, fără să se dezechilibreze.
Jos era departe.
Am vrut și eu să sar, nu-mi era frică, însă nu reușeam să calculez cum trebuie să fac să nu mă doară, ziceam eu că mă va durea.
- Sari fără să te gîndești, l-am auzit spunînd.
Mi-am luat vânt și am simțit ușurința renunțării. Am țipat prelung și mi-am auzit ecoul hohotind spre mare, apoi m-am trezit și toate au dispărut.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!