Maică-mea avea un gând: să ajungă cea mai mare asistentă de prin târg. Tulcea avea aproape o sută de mii de locuitori. Și dintre aceștia mulți sufereau. Și înainte, și după revoluția-lovitură, ce-o fi fost aia.
Stați, că nu știți nici măcar cum arăta maică-mea. Să vă explic, vă fac un mic portret.
- Dați-mi o hârtie velină! Așa.
Încep de la nas: cam de piteșteancă, adică o combinație de nas românesc cu unul de grec, pentru că era poate pe jumătate grecoaică. Pe tatăl ei îl chema Sachelaride Telemac. Medic militar, chirurg pe frontul de Est. Murise când mama era de doisprezece ani. Iisus Hristos plecase de lângă sfânta Sa mamă și de lângă ocrotitor, bătrânul Iosif tot la doisprezece ani. Nu mai continui paralela asta puțin... deplasată (care nu mai e paralelă). Părul, blond-roșcat, ca la evreice, pe când tata avea părul negru ca pana corbului. Înainte să mă nasc eu, când erau mici frații mei Emil și Nicoleta, îl purtase lung, pentru că stătuse șapte ani să îi îngrijească acasă, de când se născuseră. La mine n-a mai stat așa, nu țipam, m-a dat puțin și pe la creșă, se ocupa în sfârșit tata, îmi citea basme cu ghiotura, mă jucam la infinit și singur în cameră, ieșeam afară, mergeam tot cu tata-n oraș... Ochii, verzi, dar cu irizații albastre – puteau fi și duri când se enerva, tot mai deseori, cu cât treceau anii copilăriei mele. Știu că am apucat-o la început doamnă căpitan, apoi a devenit doamnă maior, locotenent colonel, colonel plin după așa-zisa revoluție. Dar nu se mândrea cu asta, pe atunci nu se zicea nimic despre doamnă, nici tovarășă nu-și spunea decât poate pe la serviciu, la ședințe. Mama nu era înaltă, dar mergea exact cum îmi ordona când eram cu ea:
- Umerii în spate, pieptul înainte!
Și îmi îndrepta pe neașteptate, cu palma, pe la omoplați, poziționarea neverticală a umerilor și a coloanei.
Nu știu de ce mi se pare că aș vrea acum ca mama Saly să-mi fie copilă, să mai dansez cu ea, în brațe. De Revelionul care a trecut am încercat, pe muzica înregistrării de la nunta mea: am dat chix, se văita, dar picioarele ei au ținut totuși vreo două secunde ritmul... Merge spre șaptezeci de ani, îi va face curând, pe 1 aprilie, de ziua păcălelii. Ea se ducea cu ambulanța și acorda servicii și în cazurile care erau de SMURD, însă acest serviciu nu fusese inventat în România. Iar astăzi, de mai multe luni, după ce a avut ea însăși un cumplit accident, pentru că nu trecea pe zebră strada (după ce fusese accidentată ușor la Tulcea de două ori, chiar când trecea pe zebra de la blocul nostru), este o ruină de femeie. N-o mai ascultă nici mâna dreaptă, nici trupul să se scoale singură de pe pernă, apoi din pat, decât cu ajutorul lui taică-miu sau al Nicoletei, care o supraveghează și când doarme. Trebuie să rup hârtia, pe care ați văzut cum arăta mama până la 69 de ani.
- Iau altă hârtie, fotografia cu mama pare după nenorocirea din vara trecută mult mai ștearsă!
- Ce-i, bă, povestitorule, ce ai, încep să-ți dea lacrimile și nu știi ce să mai faci pentru a nu ți le vedea nimeni, decât soția ta?
- Nu, frate, nu! Plânsul n-ar mai ajuta-o pe mama. Poate doar ar stârni-o. Cu gaura ei în cap, cu adâncitura cât o piersică de după tâmpla stângă, Saly se ține tare, e chiar obsedată de fizicul ei stâlcit, de fiecare dată când vrea să-și pipăie crevasa craniană de după cele două operații. Pune degetele și în loc de-a da peste os deasupra unei urechi, dă de-o suprafață moale precum o piersică bătută... Scalpul cu păr alb e acolo o pieliță de sub care... gândește-te, frate, urmează creierul, gândurile, afectele, frica, moartea!
Bine că mănâncă bine, nu se-ncurcă mama! Înainte postea, chiar și pe perioade mari din posturi, acum nu se mai abține, de parcă preocupare mai înălțătoare decât neîntârzierea punerii mesei de prânz ori a cinei n-ar exista pe fața pământului.
Gândul mamei s-a întors în adolescentă, poate și în copilăria sa. Nu și vorba, pentru că a uitat o grămadă de cuvinte, le pocește, de aceea mă fac eu, fiul ei, interpretul gândurilor lui Saly:
- O să mă fac asistentă, cea mai mare asistentă din Pitești, din Râmnicu-Vâlcea, din Ardeal, din Constanța, din Tulcea! Pentru că a murit tata. Pentru că mama are cancer de colon. Iar eu n-am nici cinsprezece ani. Și nu mai înțeleg nimic. La liceu mă lasă corigentă la mate. M-au atenționat proful și diriga. Însă eu stau numai lânga mama Salomeea. Am visat azi-noapte că venise pe la noi prin Trivale când eram la păscut cu țapul Costică, Roșcata, Bălțata și Alba un cal neînșăuat, alb ca laptele de capră, superb. Și am încălecat. O mai făcusem odată, da, când mă jucam cu băieții și apăruse prin Pitești, pe ulițe, o iapă sură destul de blândă... Și calul alb m-a dus în zbor peste oraș, văi și dealuri! Mi se părea că de la Pitești, luând-o și înspre Vest spre Râmnicu-Vâlcea, dar și înspre Est, spre Dâmbovița, Prahova, frumusețea pământului cu livezi, podgorii, case, râuri, păduri, castele nu se mai termină, că toată țara ar trebui să fie așa, că viața e o aventură continuă! Să mă fac asistentă, poate și doctoriță, îmi spuneam în visul acela atât de fain! Du-mă, calule, până la capătul lumii, ca să-mi găsesc pe urmă bărbat bun, poate și în haină militară, ca unchii mei Iancu și Costică! Du-mă că te-oi adăpa și țesăla, ți-oi da ovăz și fân prospăt! Ah, ah, calul mă lăsa brusc jos. Acasă, unde curtea era în întuneric. Cânta o bufniță pe gard. Intram în casă: maică-mea Salomeea murea!