poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-12-17 | | S-a oprit tremurând în fața Lui. Parcă pentru a fugi de sine, pentru a amâna totul, s-a refugiat în gestul acela disperat al prinderii mâinii copilului, căzute pe lângă trup... Într-un sfârșit, vocea răgușită a rostit întrebarea. Privirile au coborât ușor, ca și când fiecare din cei prezenți era dator cu un răspuns. „De ce?”, a repetat într-un târziu. Durerea cuprinsă în cele câteva litere adună în jurul satului toți oamenii care au trăit vreodată! Ea continuă să întrebe, rar, apăsat... Pe rând, prinzând momentul în care întrebarea devenită bici lovește fără milă trupul Omului așezat la mijloc, tot mai mulți pășesc în interiorul cercului. Dezlipită acum de pe miile de buze uscate și reci, întrebarea trasnsformă locul într-o inimă uriașă, pulsând tot mai repede, imprimând fiecărei particule un ritm nebunesc! Dar asta nu poate să dureze. Insuportabilul s-a materializat într-un zid fierbinte, înalt până dincolo de punctul care face neputincios orice ochi omenesc... „S-a sfârșit!” - clipă din urmă împrumutând chipul celuilalt timp. Cu o viteză amețitoare tâmplarii au cioplit primul copac ce le-a iețit în cale, au adus ciocane și cuie, soldații s-au așezat în dezordine de-a lungul străzilor, neînțelepciunea și-a îmbrăcat hainele de sărbătoare: „S-a sfârșit!” Asemeni unei păsări de pradă, marele „De ce¬?” coboară dintr-un cer nebănuit până atunci, ciugulind de prin sufletele uitate deschise „De ce?”-urile primare, acum străine și zadarnice... S-a oprit tremurând în fața Lui. Nu avea unde să fugă. Curgerea timpului nu își mai avea rostul, nu se mai putea schimba nimic... În locul copilului mort, brațele ei slabe poartă o grămadă încâlcită de flori. „Nici eu nu te osândesc.” Pe rând, nimeni nu se mai întoarce acasă. A fost o dimineață.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate