Moș Costache venea la biserica din oraș. Mergea încet, dar știa singur ce avea de făcut, să ajungă la biserică, unde avea să primească de la pomana făcută de părintele Ilie Costescu de la biserică (Catedrală Ortodoxă "Sfântul Ilie" din cartierul Baltă Albă), "o porție zdravănă" de ciorbă, cum obișnuia să zică, și un fel de cu de toatele la felul doi. Mergea cu privirea în jos, din când în când îi mai punea câte o piedică reumatismul ce îi umflaseră gleznele. De altfel era vioi, cu sufletul, zâmbea dacă îl întrebai dacă mai poate. În spate nu ducea nimic, cocoașa era mai grea decât un sac de ciment, cum mai glumea el. L-am abordat spunându-i că vreau să-l ajut, parcă vrând și eu să urc odată cu el pe muntele suferinței pe care urcă de atâția ani, și care de acum se făcea tot mai greu de urcat. Când am ajuns la sala de mese, i-a scăpat o lacrimă, era lacrima bucuriei, se bucura pentru acea ciorb ă caldă care avea să îi trezească compătimirea sa pentru el însuși. Trăia lângă o pensie amărâtă, dar nu ar fi vrut să spună, și totuși consoarta lui îl "înșela" (adică îi cheltuia banii) ba pe la farmacie, ba pe la alimentară, ba pe la administratorul blocului. Se obișnuise cu hatârul ei. Aburii supei l-au invitat la masă. Mănâncă încet, cântărind cu multă dragoste calitățile binefaceri, adulmecând la fructele din coș, ce stau așteptând comanda bunicuțului. Când se pune felul doi bătrânelul se satură deja, nemâimancand și piure-ul cu pui, scoțând o punguliță și punându-le în ea. Îl întreb dacă vrea să mergem. Răspunde afirmativ și ne îndreptăm către ieșire. Când coborâm scările începe să povestească, nu mai suportă agresiunea reumatismului. Doare taică, și dacă mă vede că oftez - zice el despre reumatism- mă pișcă mai tare, parcă dinadins făcându-mi. Când eram mai tânăr aveam înțelegere cu ea, acuma nu o mai satură nimic, nici alifie, nici pastile, of. Își încheie bunicuțul povestirea și se îndreaptă către muntele suferinței care a mai rămas de urcat, singur veștejit de vreme, uitat de prieteni, aburit de necazuri ca ochelarii pe care îi mai șterge din când în când. E frig afară și se lasă de cu seară, orele au umplut paharul vieții ce se clatină mai să se verse, din care vor bea mulți oameni.
Notă: Această povestire am scris-o după o întâmplare reală din viața petrecută de mine în decembrie 2008.