Trecuse un an de la acea întâmplare. Săndel luase prima sesiune din viața lui cu note meritorii și Lisandru era mândru nevoie mare. De când îi intrase băiatul la facultate, umbla pe ulița mare stând în picioare pe capra căruții. Să-l vadă lumea din curți. Să zică, ascunsă pe sub bolțile de vie: „Uite, bă, trece Lisandru a lu’ Rățoi...doctoru...!” Trecuse vacanța de vară și Săndel plecase din nou la oraș. Începea anul doi. Dar era trist că-l lăsase pe Lisandru cu porumbul necules. Fusese o vară uscată și năpârstocul de porumb nu apucase să stea bine pe picioare, de-ai fi zis că abia învățase să meargă. În ziua în care se întâmplase nenorocirea cu Lisandru, lumea stătea pe la casele ei, căci era o duminică blândă de octombrie sub cerul răpus de vipia verii ce trecuse. Saveta, nevastă-sa, îi spusese să stea locului. Era zi sfântă și era păcat de Dumnezeu să lucreze, să încarce porumbii de la câmp. Dar Lisandru, nu și nu! Nu lasă el bunătate de recoltă până luni, în plin camp, la mâna țiganilor din satele vecine! Căci avea locul aproape de gârlă, dar departe de casă. Când umpluse prima dată căruța, cu anevoie caii urcară panta ce ducea spre sat. Se dădu jos ca să mai ușureze din efortul animalelor. Ajunsese în vârful pantei și se oprise să se odihnească. Om și animal. Privi înspre valea Cernei. Niciodată gârla lui nu i se păruse atât de frumoasă, galbenă ca o gutuie dată-n pârg. Pe maluri erau copilandri care dădeau la fâțe, roșioară și obleți. Se gândi că se pierduseră pe sub malurile acelea și anii lui, cum se pierdeau pe sub cămașa cerului fuioarele de fum, ce tresăltau ca niște limbi de șerpi uriași din curțile movilene. Își îndemnă blând caii și, pentru ca aceștia să nu o ia razna la vale, se proțăpi înaintea lor, ținând oiștea cu mână tare. Auzi dintr-odată un zgomot mare. Parcă căzuse în satul lor un avion. Dar nu era niciun avion. Era Marcel a lu’ Impiegatu. Își luase motoretă nouă și o bârâia cât era ziulica de mare prin sat. Acesta trecu pe lângă el, chiuind din toate puterile. Avea în spate pe șa o fetișcană și voia să-i demonstreze că piloții de formula I sunt mici copii pe lângă el. Caii fornăiră întâi, cînd auziră bâzâitul tare în urechi. Când Marcel a lu’ Impiegatu trecu pe lângă ei, se agitară ca o apă năvalnică prinsă între stîncile chingilor și oiștea grozav de puternică. Apoi hăisul vru să se ridice în picioarele din față, amenințând să răstoarne căruța. Hăisul era armăsarul favorit al lui Lisandru, dar acum, că avea în dreapta lui iapa, devenise și mai nervos. Lisandru se trezi într-o clipă sub copitele cailor săi. De obicei, caii feresc omul, nu-l calcă, dar acum chingile, oiștea grea, nu le dădură prilej ca să ferească ființa ce țipa sub ei. Coloana lui Lisandru se frânse ca o smicea de măr înflorit prea devreme. Nenorocirea asta îl țintui în pat pentru totdeauna. Destinul copilului său, Săndel, fusese și el scris, acesta fiind nevoit să se retragă de la facultate. Gospodăria rămăsese fără braț de bărbat. Băiatul se însură și încercă să uite de visul lui de o viață. Îl scotea pe Lisandru pe o rogojină afară la soare și nu putea să nu observe lacrimile acestuia stătute pe la colțurile ochilor, ca niște fluturi tremurând de durere.
- Lasă, tăicuță, lasă, îl amăgea Săndel cu glasul lui blând. Că nu s-a născut omul cu facultate. Uite, am slujbă acum. Veterinarul cel nou, care are trei comune în răspundere, mi-a zis că, dacă vreau, pot să fiu ajutorul lui. Să mă ocup de animalele din Movila. Și fără hârtie la mână. Că doar mă cunoaște lumea de când eram mic...
- Da, dar una era să fi acolo, la facultate, să mă simțesc și eu mândru când ies pe uliță...Acu’, oricum nu mai am unde și cum merge...Poate că așa a vrut Bunul Dumnezeu...Pentru păcatele mele, pentru duminica aia sfântă, pe care eu am batjocorit-o cu munca mea!
- Liniștește-te, taică, totul o să fie bine. În toamnă ți se naște nepotul. Nu e ăl cu coarne așa de negru! Hai, bucură-te de soare, că acum vine iarna buluc peste noi, de nu mai ieșim din case.
Trecuseră zece ani de la acea întâmplare, rămășagul despre care se dusese vestea în șapte sate. Timpul alunecase peste fiecare, modelându-i chipul și vârsta. Nelu Orban, era tot vice, clienții lui Suditu erau aceleași fețe, mai buhăite parcă de băutură, de tutunul prost și de ani.
Când intră vicele în cârciumă, afară bătea un vânt câinos, mirosind a iarnă proaspătă. Îi puteai simți colții, dacă îl înfruntai din plin. Relă tocmai le povestea despre o nuntă la care fusese el și muierea, într-o comună de peste deal.
- Salutare la toată lumea! spuse vicele cu glas baritonal. E mai bine acu’ ca vara, nu? Venim și noi mai pe ziuă la crâșmă...
- Și tot noaptea plecăm, râse mânzește Mărin a lu’ Mitu, arătându-și dantura mâncată de moara tutunului.
- Ce faceți, bă, alde Relă...Simioane...? Parcă ieri fuserăm aci și băturăm palma la rămășag. Cum mai trece timpul, bă! Parcă ar trece de la el, cu de-a sine putere. Pe noi nu ne întreabă niciodată, dacă vrem sau nu să treacă...
- Păi, d’aia se numește timp, don’ vice, îi răspunse mucalit Relă, ca să treacă...
- Ați văzut, bă, cum trecură anii și se alese praful și de facultatea alor voastre, că rămăserăți fără avocați în neam!
- Și de facultatea lu’ Săndel....oale și ulcele se alese și de ea, spuse cu satisfacție în glas Simion.
- Păi, dacă la ale voastre nu le mai crescură țâțele, cu ce să mai defileze prin fața comisiei de examen!
- Lasă, lasă, don’ vice, că avură noroc. Dădură de băieții lui Tiberică, de peste deal, cel cu moara. Sunt cumnate acu’ și stau, bine mersi, la cășile lor, că nu s-au născut toți în facultăți.
- Am auzit, bă, că ăștia a lu’ Tiberică își țin nevestele acasă, pe cafea și țigară, așa-i? Nu le lasă să rânească la bălegar.
- Mai toacă și ele din când în când mălai cu urzici, pentru puii de curcă, că pentru asta nu au nevoie de facultate. În rest, așa-i, le ține bărbații pe roze.
- Se mai duc ele pe gârlă, la bronzală?
- Cum să se mai ducă, acu’ sunt muieri la casa lor!
- Ascultați, bă, necitiților, la mine, că am văzut multe și am auzit și mai multe! Femeia e legată de sulemeneală, de cum o scoate mă’sa dintre craci. Sulemeneală și oglindă. Că până și baba Stanca, chit că se duce până la magazin să ia pâine, tot mai aruncă o privire în oglinda spânzurată în tindă, să vadă cum i se așează cutele pe frunte. Voi nu știți că între femeie și oglindă e un legământ de când lumea? Se zice că, ori de câte ori o femeie se uită în oglindă, frumusețea ei se așează acolo, între straturile de ape, ca niște slove într-o carte. Că d’aia îmbătrânesc ele și se urâțăsc. Le ia oglinda cu fiece vezeală în ea tot frumosul din obraji și-l ascunde în strălucirea ei. Ia, spuneți, bă, ce pune lumea în sicriu, când moare muierea?
- Păi, ce să pună, zise, Relă, privindu-l parcă tâmp pe vice. Pune moarta...!
- Vezi, Relă, că nu raționezi? Lasă, bă, moarta! Moarta ca moarta, dar n-ați văzut că pune piaptăn și oglindă. Astea se pun neapărat. Și știți de ce?
Întreaga asistență privea neputincioasă parcă în prostia ei la vice, așteptând să fie luminată de acesta.
- Se pune pentru că atunci când sufletul ajunge acolo, sus, îngerul de la poarta mare a cerului ia oglinda, o sparge de vreun nor, și toată frumusețea femeii, ascunsă în ani îndărătul ei, iasă iar la lumină și i se așază pe suflet, ca zăpada pe dealurile Movilei noastre. Că nu se cade, nărozilor, să apară muierea în fața Domnului schilodită de riduri și de vremi, nu? Trebuie să apară, așa cum a făcut-o mâna lui pe prima femeie, pe Eva aia, frumoasă.
- Da’, noi, noi de ce îmbătrânim și ne urâțim? întrebă dintr-un colț al crâșmei, Rică a lu’ Botezatu. Că eu unu' nu știu dacă mă uitai în oglindă de trei ori în viață!
- Păi, ia ziceți voi, bă, pupezelor cu perciuni, ia ziceți, de ce îmbătrânim, noi, bărbații?
- De griji, de copii, spuse Relă.
- De viața asta grea, că în capul nostru stă toată gospodăria, adăugă Simion compătimitor vorbelor prietenului său.
- De tutun și beutură, necheză din colțul său, Mărin a lu’ Mitu.
Din toate piepturile celor prezenți se revărsară în fumul de-l tăiai cu drujba din încăpere fel și fel de oftaturi, semn că viața bărbatului pe lumea asta este una vitregă de tot.
- Vedeți, bă, vedeți că sunteți proști cu toții, le spuse vicele. Proști, necitiți și nu raționați! Femeia, bă, femeia ne îmbătrânește. Și știți de ce? Că vede că oglinda îi ia pe zi ce trece din frumusețe și ce zice ea: ia să iau de la nărodul ăsta o țâră de îmbujoreală și de viață în obraz! Că el tot nu are ce face cu ea, că în afară de beutură și tutun restul le face, doar când stai cu gura pe el. De ce să rămână el tânăr și frumos și eu să mă usuc precum vreju’ de fasole pe arac? D’aia îmbătrânim și ne urâțim noi, bărbații! De viața grea ce ne-o face muierea! Femeia e lucrul cel mai rău din lume! concluzionă vicele. Dar fără acest rău ar fi și mai rău. Fiindcă, dacă nu ai o umbră de broboadă prin bătătură, viața asta nu are niciun haz!
- Fără femei nu putem sta. Asta este o lege! se auzi o voce din fundul încăperii.
- Așa-i, bă, că atunci când ne luă Ãl bătrân din ceruri coasta, ne-o luă tocmai p-aia, pe care se sprijină plămânu’ drept. Fără plămân și fără femeie, e, simplu, nu poți trăi! Cum nu poți trăi fără aer!
Oamenii se minunau, dându-și coate de cât de destupat și citit era omul cu care seară de seară își împărțeau ei poveștile despre viață, acolo, în cârciuma lui Suditu.
- Auzirăți vestea? se ridică vicele, ca pentru a se duce la bar, să-și comande ceva, căci vedea că Relă și Simion nu dădeau niciun semn de respect față de el.
Larma din cârciumă încetă ca prin minune. Toată lumea aștepta spusele vicelui, care, precis, venea iar cu o veste nemaiîntâlnită.