Marin sorbea romul ca un pui de o zi laptele. Încet ducea cana la gură, tremura tot, ca și bătrâna de altfel. Aici în casa întunecată, luminată de o lustră între gălbui și pământiu, păreau că tremură toți, chiar acum după ce se terminase de câteva zile cutremurul.

M-am așezat pe pat, am depus geanta cu cărți, reviste și restul lucrurilor și simțeam cum se duce durerea din oase în jos, în pământ pleca greutatea ce se ținuse după mine printre străzi.

Acum doar moartea părea să se mai fi liniștit, de la atâta rom și musculițe și că ne lasă să dormim, să prindem puteri pentru următoarele valuri de povești cu zmei ce trec prin pereții realității, cu schimbări radicale de pe o zi pe alta și să ne vedem care pe unde dorește să se vadă în zilele lui de bucurie: la Uniune, la facultate, sau pur și simplu ca această bătrână, într-o cafenea vieneză alături de Ian, bărbatul înalt care a venit din dragoste în orașul ei.

Parcul îmbătase pe mulți cu verdele lui crud, așa în mijloc de case înalte și cer înnourat de praf și politichie, căci îmbătase, pe aici, mai toate punctele cardinale. Păcat că Ian murise prea tînăr, nu ajunsese să lase prea mari urme prin cartier, îmi povesti pe seară bătrâna. Ian venise ca soldat austriac detașat într-o mașina luxoasă, decapotabilă.

– Vai draga mea, să mă fi văzut tu pe mine cum țineam mâna pe portiera fără geam, aveam ochelari de soare, da, da, nimeni nu avea în Cișmigiu atunci ochelari de soare, ce mândră eram de ei. Aveam unii migdalați, se purtau la mare cinste la Viena și mai încolo, așa am auzit, și purtam un șir de perle adevărate.

Eh, Ian mi-a zis că-s adevărate, ce știu eu, eu le puneam la gât și-atât, și când mergeam noi așa cu mașina pe Berzei sau pe la Snagov, eh, mulți se uitau după noi, eu mă uitam numai în sus și credeam că așa voi intra în Rai: în mașină, cu mâna pe portieră și cu ochelari de soare. Dar uite că acum stau și beau rom cu Marin și Ian al meu nici costum de general nu mai are, offff! Și ce mare general era și toți îl respectau și atunci mă respectau și pe mine.

Vai ce călduri mă apucau când auzeam: „doamna general în sus, doamna general în jos... „Mare noroc am avut eu cu tata care m-a trimis la Viena să învăț a dansa ca să mă pot duce la bal.

– Tu mergi la baluri? Să-mi aduci și mie să văd rochia pe care o porți la bal.
– Acum nu mai sunt baluri, n-am rochie, se poartă pantaloni, nu se mai poartă dantele sau perle adevarate. Sunt prea scumpe.
Părea că nu mă aude, cu toate că se uita la mine calm, interesată, de cred că-și trăia chiar în clipele acestea vreo călătorie cu mașina prin oraș, fluturându-și mâna prin brizele ademenitoare ale capitalei care încă nu cunscuse nici praful nici războiul.

– Mai aveți o rochie de bal?, i-am întrerupt încet visarea. Poate mi-o împrumutați, vor râde colegii de mine, dar pot să fac cel puțin... o poză.

Marin dormea dus pe scaun, nu se ținea de nimic și nici nu cădea. Iar bătrâna fără nume, că nici Marin nu-i zicea în nici un fel, visa cu mâna pe dulapul ei original și cu alta mestecând în ceșcuța goală, cu lingurița de argint pe care o tocise vizibil. Cred că își ținea respirația, ca să nu o pufnească plânsul de față cu noi. Musculițele chit că o cunoșteau nu o lăsau nici pe ea în pace și a trebuit să le facă vânt cu mâna și atunci a revenit printre cei vii.

– Vai draga de tine, te-am lăsat fără cafea, ai mâncat? Să-ți dau un ou, Marin mi-a adus acum toată găleata. O rochie zici?, da sigur că am, un dulap plin, stive, dantele și mileuri și mănuși până la cot, și combinezon de mătase, multe și în multe culori. O să-ți placă, vai ce-o să-ți placă. Azi se mai poartă pene? Pene la pălărie se mai poartă?

– Nu, nu se mai poartă, de fapt nu se mai poartă nici pălării, doar la biserică, uneori, apar doamne cu pălării dar fără pană.

Nu auzea și nu asculta. Se întoarse ca un șurub pe tocurile-i tocite și se îndreptă ușor prin hol spre o cameră pe care nu o observasem, o descuie și un val imens de aer stătut ne-a învăluit. Singurele care au avut putere să reacționeze pe loc au fost musculițele, care au căzut la prima adiere venită dinspre camera obscură. Uite, a spus, uite, să-ți arăt ceva. Cu mână înceată și mișcare tandră a aprins lumina, vocea i s-a încălzit, parcă eram în căutarea unei comori numai de noi știută.

– Uite, aici e tot ce am fost noi, noi cei din casa asta. Tu mai ai de la mama ta amintiri? Eu uite astea toate le țin pentru Neluțu, nepotă-miu, că fata s-a dus demult, zâna mea...

Tăcere, o tăcere cu gust de var, de umed, scrâșnind din când în când de sforăiturile lui Marin. Pereții nu erau pereți, se țineau de-a dreptul în rame și cuie ale tablourilor ce îi acopereau, lumina era surdă, se vede că nu ajunsese nimeni demult de tot sus să șteargă lampadarele de praf, care orbiseră de atâta întuneric, de privirile celor din tablouri, de lipsa de soare și de mirosul de lavandă împins în toate colțurile în care nu mai încăpea nimic.
Erau înalți, foarte înalți, trebuia să îți îndoi gâtul după cât erau. Casele din afară par pierdute și uitate, dar înăuntru timpul nu trecuse.

Singurele care îl mai mișcau erau musculițele și cafelele din ceșcuțe.