Lovitură de teatru, din culise. Să dai spargere în culisele unui teatru național, să intri prin toate cabinele, să arunci costumele și cortina în aer, să spargi oglinzile, reflectoarele, mobila aia în care se aude precum un sufleur cariul Anobium pertinax, adică o sărmană insectă, un car, în cutia de rezonanță a clădirii, să smulgi camerele montate de dușmanii din sală, să iei apoi biletele vândute iar casele cu asalt și să măsluiești invitațiile ca pe banii falși, să-ți bați joc de actorii care te-au ales directorul ori scenaristul viitorului serial de-Acasă, să schimbi distribuția și prin provincie, până la portar, să-l pui chiar pe hairstylist să-și tundă pleata la zero, ca să-i semene scăfârlia cu aceea prezidențială a lui Chirac sau Berlusconi, hă-hă-hă, că eu mai am doar părul din coadă… Vi-l dau și vouă să-l ardeți, poate mă veți chema când nu mai aveți nevoie de niciun ajutor…, decât de-un bulgăre, pe care-l dau bonus la cei care merită mai binele promis de mine!

Pe urmă să vină o echipă de intervenție, formată din 322 de spectatori onorifici, îmbrăcați în figuranții filmelor istorice, de capă și spadă românești… Unii cu stingătoare de incendii, alții în costume de avarii la centralele termonucleare, fiecare c-o lopată ca să te adune cu fărașul când te-o vedea ajuns scrum! Vor lansa zvonul că regele teatrului e-un nebun, că se ține doar de saturnalii cu două-trei actrițe mediocre, două Elene și-o roabă Bertă, zeiță a frumuseții îngrășată, făcându-le lobby internațional că ar fi geniale, de Oscaruri și Lei de Aur (adică bune dansatoare din buric). Nu vor constata la fața locului nicio încălcare frauduloasă a atribuțiilor dictatoriale, pentru că un șef de trib are dreptul să-i vopsească pe toți membrii comunității sale în ocru, verde, albastru, să aibă un cap de boșiman, obrajii cu porii de citrice, vărsatul de vânt pronunțat ca la tribunal odată cu înaintarea în vârstă.

Viața asta din Râsmania nu poate fi numită încă piesă de teatru, spectacol. Păi eu vreau să aduc din teatrul străvechi japonez tot ceea ce s-a pierdut, iar din cel modern să iau până și podelele, că așa nu mai merge…, facem trupele pe butoaie și să vedeți atunci, ajungem mărșăluind la Moscova într-o vară pe uliță iar la Ecuador în miezul iernii – tot ce se poate, dacă mă credeți, așa rapid, fără să anunț pe nimeni am dat mâna ieri cu Barack Obama!

Am ajuns la constatarea că râșilor li s-a făcut poftă de râsmani. Nu știți voi cine sunt râșii? În râsete știți să izbucniți atunci când fac gafe, numai o dată la două-trei zile, însă monumentale! Râșii sunt vecinii, tovarășii, care văd și-aud ce facem, care ne vor dori mai binele și-n decembrie 2014, ca la înscăunarea mea din 2004, după reintrarea în vigoare a Regulamentului organic, după numirea ca șef omolog mie a lui Ceaușescu în 1965.

Teatrul reprezintă condiția obligatorie a ridicării din marea sărăcie generală a unei pături sociale în mâna căreia ajung toate resorturile economice și treburile obștești. Am luat ca model organizarea statală din Congo, Tanzania, Eritreea, Noua Zeelandă și Papua Noua Guinee. Dacă n-ascultați, atunci vă ciuruiesc! Bă, oligarhilor de dinainte, noi suntem franciscani pe lângă voi, dăm haina portocalie pătată pe mindirele verzi și cămășile albastre!

Teatrul și sănătate, fraților, puneți-vă pofta în cui, jucați după cum cânt eu!
Să v-amintiți, vă rog frumos, adresa mea…, când vă-ntâlniți cu stăpânirea! Adresa-i cea a operațiunii, Teatrului Național, nu uitați de ziua Z: casa cu flori, strada Speranței înecate la parter…, mai aștept și mai sper!