De ce s-a ascuns?
Dacă ești la Dumnezeu, însemna pentru el atingerea apogeului existenței umane, unde nu mai e nimic de făcut decât să aștepți venirea lui Dumnezeu sau răpirea la cer.
Altceva, cum ar fi însăși viața de zi cu zi, țeluri în știință sau cunoaștere în general, erau în umbra lui Dumnezeu, păleau și dispăreau.
Și dintr-o dată Dumnezeu era departe, de neajuns; și el era singur într-o comunitate, care poate crede despre el acum, că e un înger căzut.
Și chiar așa se și simțea: un înger căzut din toate slăvile, alungat de Dumnezeu; dar nu se simțea vinovat, fiindcă el nu se revoltase, sau poate totuși?, să fie aruncat la pământ, precum odinioară îngerul luminii, care îndrăznise.
El nu a îndrăznit, n-a vrut să ia locul lui Dumnezeu, însă Dumnezeu nu l-a alungat fără un motiv neîntemeiat. Poate vreun păcat ascuns, poate fiindcă s-a crezut ceva mai presus decât pietonii? Dar el nu i-a considerat niciodată draci; sau asta era greșeala? De ce?
- Problema este următoarea, i-a spus Piper. Nu știu cum se poate un astfel de lucru, dar tu ești altfel. Nu te simți bine în mijlocul lor, fiindcă ești altfel. Nu te simți acceptat fiindcă vezi, că ceilalți altfel sunt. Și reciproc, cei din jurul tău reacționează la comportamentul tău cu nesiguranță, fiindcă observă.că nu ești la fel ca ei.
Dar Piper văzuse că Tudor nu realizează încă acel fenomen social, fiindcă era închis în credința, de fapt în ideea, schema construită de el cu mult timp în urmă, ceea ce nu mai avea nimic de-a face cu realul, ostatec unei curse chiar de el create, între păcat și Dumnezeu.
Tudor nu ar fi păcătuit conștient împotriva lui Dumnezeu fiindcă la El îi era singurul adăpost, casa lui, acasă! Nu vroia decât să fie acasă! Nu avea însă nici aici acces, fiindcă a dat buzna, asta era părerea lui, a intrat fără să bată la ușă, neîntrebat, să fie și aici nedorit? Dumnezeu alege pe cine-i place, zice apostolul Pavel. Iar Tudor ura pe Pavel.
- Toată Scriptura putea fi redusă la Hristos. Hristos a schimbat religia de până la El. Ne-a eliberat de un Dumnezeu al răzbunării, a luat groaza din inimile oamenilor zicând că Dumnezeu e iubire! zicea Tudor. Păcatele noastre sunt prea neînsemnate pentru a fi luate în considerare. Hristos a făcut mai mult pentru noi prin schimbarea religiei decât prin faptul că a murit pentru noi, pentru păcate. Dar zicând acestea intra în conflict cu religia și totodată cu el însuși, care credea încă. El însă gândise! Iar odată începută, gândirea nu mai putea fi oprită. Pentru Tudor însemna acest lucru egal cu o catastrofă.
A înțeles totul pe dos. De ce Pavel mai târziu, aduce din nou tradiția în biserică, înăbușind deja de pe atunci revoluția lui Hristos. Hristos nu se potrivește cu politica bisericii, cu exigența părinților, cu jertfele zilnice! Sau el era netot.
Atunci poate tot ce-a crezut până atunci au fost doar visuri, proiecția voinței proprii de a ajunge în cer, cu alte cuvinte de-a se ascunde de pe acest pământ neprimitor. Era el cel ce și-a închipuit totul, nimic nu venea de sus!
S-ar putea ca tot timpul să fi trăit departe de realitate, o realitate, pe care nu o cunoștea și de care îi era, firește, frică.
Dar nici gândul nu îi era prea mult de folos; gândul zbura; gândurile îi era cu totul în afara controlului și voinței lui.
Fantezia, coșmarele și evenimentele urmau să-i lase răni adânci, de la care nu se va mai vindeca niciodată.
Căuta un sprijin, o ancoră, de care să se agațe, dar nu găsea nimic și nimeni să-l înțeleagă, să-l țină, să-l rețină, să-i oprească acea cădere spre abis fără sfârșit.

Se plimbau diminica, dimineață, toamnă, prin R., pe aleile parcurilor, la
întâmplare, în liniște. Tudor privea natura, o contempla, se plângea de lipsa verdeții și a păsărelelor. Era fericit când vedea câte un pițigoi, zglobiu printre rămurele sterpe. Piper se preocupa între timp cu luarea în revistă a săptămânii trecute. Făcea planuri pentru cea următoare, își făcea notițe în calendar și se gândea la întâlnirea în câteva ore cu prietena. Era o zi plăcută, cu soare, dar umedă. Copacii scânteiau sub razele soarelui. Aerul proaspăt le făcea bine la amândoi, după nenumărate zile de stat în casă, cu burta pe carte. Piper credea că liniștea și în special natura să-l liniștească pe Tudor, dar se înșela. Chiar dacă dădea impresia de fericire, Tudor era măcinat de gânduri.
- Așa-mi trebuie! zicea Tudor.
Pentru toate neclaritățile se făcea responsabil, el era de vină; poate prin această vină sau păcat dorea de fapt să producă o reacție din partea cerurilor, să simtă existența divinului, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat pedeapsă. Ar fi fost fericit, mulțumit cu orice, chiar dureri. Atunci însă ar fi primit o dovadă vizibilă, un document, că e și el al cuiva, aparține de ceva, cineva. Disperarea îi orbea simțurile, nu vedea ce trebuie văzut.
În biserică, pe scaun, nu își mai găsea locul și nu o mai frecventa atât de des, de aceea a și preferat să-i accepte invitația lui Piper să iasă puțin la aer; apoi i se părea că totul e schimbat în biserică, nu se mai simțea acasă. Tot, ce i-a fost atât de familiar, i se părea acum, din cale-afară de străin și artificial.
- Trebuia să părăseasc sala, comunitatea, tot, atunci, imediat, i-a mărturisit Tudor, fiindcă el nu mai făcea parte de ei, i-ar fi făcut de rușine, că un așa mare păcătos, nu mai avea ce să caute acolo, nici nu a pierdut nimic acolo.
O catastrofă incomensurabilă, mai ales, că nu știa pe ce lume se află, cui îi aparține sau nu.
A trăit sau s-a mințit că ar trăi ca în sânul lui Avraam, fără griji, și dintr-odată se schimbă totul așa de radical încât toată existența lui e pusă sub semnul întrebării.
Nu simțea decât un gol atât în sufletul lui cât și afară. Locul pe care îl ocupase Dumnezeu în viața lui era vacant.
- Minți! striga și se referea pe sine. Locul ocupat de fantezia despre Dumnezeu a devenit vacant. Fiindcă a evitat să fie înfruntat cu realitatea, s-a refugiat în fantezia religioasă, din care a venit vremea să-și scoată capul de melc. Să fi trecut deja pericolul? Dar pe atunci n-a înțeles adevărul, ci se simțea fără valoare.
Nimic nu mai avea importanță, atât viața cât și persoana lui nu mai aveau valoare, fiindcă în fața lui Dumnezeu el a eșuat și se simțea ca un câine pribeag, fără stăpân. Va învăța să fie lup? Dumnezeu vroia lupi? Dezorientare totală. Rătăcit.
Cine ar fi putut să-l scoată din impas. S-a împotmolit cumplit. Dumnezeu îi interzice pur și simplu intrarea. Cineva trebuia să-l ajute!
Cu toate că se afla, desigur inconștient, într-o depresiune în care nu mai putea să gândească nimic normal, și-a putut da seama și de alt lucru: comunitatea nu a încercat deloc să-l contacteze, cu toate că a plecat de-acolo mai bine de-un an.

Același oraș, aceeași duminică, aceeași toamnă umedă, aceleași alei ...
Cu alte cuvinte a fost dispensabil, fără importanță; sau poate s-au supărat așa de tare încât l-au declarat blestemat. Știu că la acest gând nu s-a putut abține de la a râde. Un râs chinuit, care s-a transformat într-un clocotitor hohot de plâns. Dar a trecut repede. Piper mergea alături tăcut. Se obișnuise deja cu astfel de explozii neașteptate.

Tudor povestea mai departe. Când ceruse consolare sau înțelegere din partea pastorului n-a primit nimic, decât bagatelizarea problemei. Acel păstor nu luase aminte la strigătul lui lăuntric, disperat, de a fi ascultat, înțeles, ci l-a respins, desigur nu brutal, dar i-a dat de înțeles, că problemele private nu i le ascultă, nu îl privesc. Trebuia cu alte cuvinte să meargă altundeva. De atunci nu a mai stat cu nimeni de vorbă dintre așa zișii frați!
Nimic nu-i aducea alinare. Se găsise singur în seara de Crăciun, fără ca cineva să se fi interesat de persoana lui. Dar chiar el a fost acela, care i-a părăsit pe toți. Atunci la ce se miră? Dar cum să trăiască între muți? Decât în preajma lor, mai bine fără! Cel puțin nu se simțea ignorat!
Durerile și le-a pricinuit singur. Nimeni nu l-a alungat ci el a plecat.
Sau poate aceasta era doar pedeapsa cuvenită pentru fărădelegea inconștientă, se zice doar: Doamne iartă-mi păcatele văzute și nevăzute!, fărădelegea deci de a fi abuzat de Dumnezeu. Dumnezeu în rolul de drog; spirirtual! S-a ascuns de realitate la Dumnezeu, dar nu la Dumnezeu ci la ceva, care crezuse el că ar fi Dumnezeu. Se ascunsese la Dumnezeu așa cum cineva se ascunde în băutură sau, cum a spus el, în droguri. Asta nu mai era normal. Sau poate amplifica toate aceste simțăminte de nesiguranță pentru a găsi o explicație palpabilă la ce se întâmpla cu el. El vroia să creadă că există Dumnezeu. Dar nu din meditație asupra acestor gânduri fundamentale, ci din inimă, din disperare sufletească, din sentimentele puternice, pe care nu știuse să le coordoneze, să le supună.
Dar, în tot răul și-un bine: această orientare spre interior, spre gândurile din Scriptură i-a dat totuși o ancoră în viață, cel puțin pentru o scurtă durată. Scriptura, chiar prin bogatul ei cuprins, a acționat asupra lui ca și un tampon, de care se lovea fără să fi pățit vreun rău. Apoi a început să se cunoască pe sine însuși, dar nu, era încă prea dezorientat. I-a părut rău în cele din urmă că s-a folosit în mod atât de greșit de religie, încât a ajuns la concluzia că un neurotic ca el nu ar trebui să se aproprie de loc de ea , fiindcă oricum ar înțelege-o greșit. Dar El a vindecat bolnavii, orbii, muții! Dumnezeu se coborâse doar la cei ca el. Hristos era psihologul care vindeca neuroticii! Dumnezeu nu vorbește cu slabi de înger sau slabi cu duhul ci cu personalități deja concrete. Avraam, Ghedeon aveau deja o personalitate. Dumnezeu i-a numit prieteni și i-a acceptat așa cum erau. Nu a trebuit ca aceștia să învețe cum să se comporte, să li se predice evanghelii și altele pentru a deveni personalități de seamă, ci ei erau deja. De ce îi era așa de greu lui să priceapă viața?
O disperare adâncă și sinceră i se așternuse pe față. Piper avea de fapt și alte planuri, dar îi era greu să-i spun că trebuia să plece. L-a lăsat pe Tudor să-și ducă cel puțin gândul până la capăt, cu toate că nu prea înțelegea.
Da. O singură persoană îi stătea prezentă în creier, dar de care nu luase aminte deloc. Era Hristos. Nu era o apariție mistică, nici dumnezeiască, ci numai gândul la persoana fizică a lui Hristos din Nazaret; și nu se gândea la El ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un om.
- Hristos s-a dovedit a fi vrednic să fie numit Fiul lui Dumnezeu, prin ascultare până la moarte. Moise, Ilie, Solomon nu au rezistat, sau în cazul lui Solomon, au părăsit Legea, nu au ascultat până la sfârșit. A fi Fiu este un fel de titlu, de calitate dăruită de Dumnezeu unui om, zise Tudor.
Piper nu a reacționat. Apoi Tudor a continuat zicând,că un om mai în vârstă, bărbat poate iubi pe un tânăr ca pe un fiu, chiar dacă acesta nu e copilul său natural, și să nu-și poată iubi propriul fiu, fiindcă l-a dezamăgit, sau nu îi place comportamentul, gândirea acestuia. De ce să nu fie posibil? A fi tată și fiu nu se bazează pe legătura de sânge ci spiritual. Așa și frăția, de exemplu a apostolilor, nu este legătură de sânge ci sunt uniți prin dragoste. Nici musulmanii și nici evreii nu cred în mistica legătură de Tată și Fiu între Dumnezeu și Hristos, pe drept. Oamenii însă tind să creadă mai degrabă în asemenea basme, care nu au din păcate nimic în comun cu realitatea. De exemplu realitatea că o tânără are păr roșcat, este pentru un fanatic religios o insultă, blasfemie, aceasta fiind deja judecată, ca fiind vrăjitoare, încă în zilele noastre, mai ales în țările, regiunile sau popoarele influențate de catolicism. Dar această judecată îndreptățită în basm devine în realitate prejudecată cu accent negativ asupra judecătorului, mai bine zis prejudecătorului, care se întoarce ca un bumerang asupra lui cu toată asprimea propriilor cuvinte.
Basmele sunt de fapt o construcție, o proiecție a dorințelor noastre într-o lume mai bună, fiindcă de fapt fugim de realitate.
S-a oprit gesticulând, pentru a-și găsi cuvintele. Chiar dacă folosea termenul “noi”, se referea de fapt la el. Nu își dădea seama, fiindcă, desigur, presupunea, că toată lumea se afla în situația lui, ceea ce nu poate fi adevărat. Însă Piper nu a zis nimic.
- Religia este pentru realitate, pentru a trăi prin ea, cu ajutorul ei, dar am proiectat-o în basm, de aceea acum ni se pare ireală, fiindcă suntem conștienți de basm. Dar am uitat că noi am proiectat-o acolo! susținea Tudor.
Era limpede. Argumentele, la prima vedere, stabile. Piper i-a făcut semn să continue.
- Ca urmare nu mai credem în nimic, fiindcă totul e basm. Cu acest argument însă, încă ucidem realul și pierdem sensul inițial, zise Tudor.
Piper a început să obosească, dar a observat că tudor nu a terminat așa că s-am silit să fie atent. Tudor și-a reluat ideea despre tată și fiu:
- Dumnezeu vrea să fie Tată, iar Hristos vrea să fie Fiu, Fiul Lui. Vreau, deci exist. În toată Biblia sunt exemple în care e vorba de a vrea: Moise. La început n-a vrut să se întoarcă în Egipt; a zis de multe ori nu vreau, Ilie; la sfârșit nu a mai vrut să fie prooroc. Bolnavul a zis: Dacă vrei să mă vindeci... . El a zis: Vreau. Înțelegi ? Vreau. Eu vreau, El vrea, El vrea! Deci și eu am voie să vreau. Doar prin a vrea ceva, pot să fiu ceva. Pot să-mi dezvolt personalitatea, abia atunci El va sta de vorbă cu mine! De ce vine apoi biserica și îmi impune să nu vreau nimic? Adică prin asceză se ajunge în paradis. Când nu mai vreau nimic, atunci moartea e binevenită, atunci am depășit păcatele și dorințele cărnii, atunci sunt desăvârșit. Dar eu vreau să trăiesc! zise Tudor.
Atunci Piper a înțeles. Era vechiul conflict, între „elanul vital“și perfecționismul absurd al religiilor, conflict existent în toți oamenii. Nietzsche, Bergson, Max Scheler au fost doar câțiva care s-au ocupat, cu înțelegerea omului, explicarea lui. Piper citise puțin despre acest conflict, dar devenise totodată conștient, că nu poate să-și ajute prietenul.
Piper a văzut cum o lacrimă i se naște și a urmărit cum curge pe obrazul neras al lui Tudor. L-a lăsat să se reculeagă. Apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic Tudor a continuat energic:
- Dumnezeu „numește“ fii pe cei iubiți de El. Deci din acest punct de vedere trebuie văzută relația de Tată și Fiu între Hristos și Tatăl ceresc și nu în felul în care e văzut de biserici sau secte etc. Aici nu e mistică, ci trăirea unui ideal în realitate, cu toate consecințele. A fi Fiu e un titlu și nu cum zice biserica, cum că Hristos ar fi fiul natural al lui Dumnezeu. Hristos și-a câștigat titlul de fiu așa cum Solomon l-a primit, ca apoi să-l piardă. Cine mai vrea să fie fiu al lui Dumnezeu ? Și să asculte de lege, să sufere pentru lege, să facă ce scrie acolo ?
David se plânge că cei răi o duc bine și el nu, Solomon a gustat din toate plăcerile vieții până s-a plictisit de toate și tot, apoi n-a mai ascultat de nimeni. Dumnezeu s-a adresat lui David, tatăl lui Solomon, spunând bătrânului împărat destinul copilului, un destin care depinde direct de comportamentul viitorului împărat, deci depinde de om și nu îi este scris înainte de naștere, adică dacă Solomon va asculta pe Dumnezeu, El, Dumnezeu îi va fi Tată și el îi va fi fiu, va putea împărății sub ocrotire cerească, va fi binecuvântat. În caz că Solomon nu va asculta pe Dumnezeu, El se va îndepărta de el, va blestema țara ș.a.m.d. Toți au eșuat fiindcă au uitat ce au vrut inițial: să fie la Dumnezeu, să fie Tată și Fiu.
- Toți eșuăm fiindcă nu știm ce vrem, a zis Piper. Cu alte cuvinte, vrei să spui, că religia actuală, mai ales creștinismul, sub diferitele lui forme crede în basme și nu trăiește realitatea.
Tudor s-a luminat la față.
- Da. Toți își apără basmele lor, le propagă sau și le impun, deci toate dorințele noastre pentru o lume mai bună și prin aceasta, pentru aceasta ucidem, ne ucidem între noi, de fapt e lupta pentru existență ascunsă sub semnul unei credințe. Credința aceasta însă serveșe doar ca mijloc prin care sunt strânși mai mulți oameni laolaltă, care luptă acum împreună pentru anumite scopuri. De aceea eu cred că noi înșelăm pe Dumnezeu și pe noi înșine. Religia e un mijloc și nu un scop.
Mă înteb cine nu-i normal, eu sau lumea? Religia, Dumnezeu, pentru care zicem că luptăm, nu mai sunt prezente, ci idealuri pierdute, neînțelese pentru majoritatea. Cei care caută pe Dumnezeu cu adevărat, ca Tată, Frate, Prieten Îl vor găsi în mijlocul realității, unde nu ar mai trebui să le fie groază să trăiască.
Piper și-am dat seama de situație. Tudor nu a vrut să-i explice lui ceva sau lumii, ci lui însuși. Tudor era atât de supărat fiindcă nu găsise pe Dumnezeu unde-l căutase încât încerca acum să se agațe de o nouă speranță, ca și cum ar fi căutat un nou drum pe care să meargă și să-L găsească. Încă era convins, că el e cel care a greșit și trebuie să caute mai departe.
- Fiindcă Dumnezeu nu se lasă găsit, a spus Piper, lumea face ceea ce știe și a făcut tot timpul. Totul se limitează la lupta pentru supraviețuire, chiar dacă are acum alte aspecte, cum ai spus, fiecare își apără basmul, fiindcă este convins că acesta îi va asigura supraviețuirea atât fizică cât și spirituală. Fără o speranță, omul va înceta să fie om și va decade la o simplă necuvântătoare, ca toate celelalte. Din păcate, o grupare are un basm, alta altul și așa avem conflictele, care ne ajută să nu ne plictisim. Așa sunt lucrurile și în politică. Partidele cred că, numai prin basmul lor se poate supraviețui, prin altul nu. Conflictele dintre partide, dintre nații...
- Dar eu urăsc conflictele, l-a întrerupt violent Tudor. Nu suport, când cineva se ceartă, nici măcar în familie. Un război în miniatură, între două persoane. E ridicol! Realitatea e copleșitoare și sunt dezamăgit de ideea că ar fi un Dumnezeu. La noi se zice, că Dumnezeu nu te lasă să mori de foame. Uitați-vă la păsările cerului! Dar am văzut astăzi „păsările cerului“ moarte de foame și nimănui nu-i pasă.” Tudor a văzut cadavrul unui porumbel undeva la universitate, lângă institutul de chimie și era foarte revoltat.
Discrepanțe peste discrepanțe. Dar îi era frică de a păcătui. Era speriat de “monstruozitatea” acestor gânduri, pe care le închisese în el de atât timp, față de Piper, însă le-a mărturisit, răsuflând într-un fel ușurat.
Se vede că era pierdut, fiindcă se gândea la El ca la un om și îi era clar, căci numai cine crede în Hristos ca fiind Fiul, numai atunci ești mântuit.
- Mântuit de la ce ? De la un viitor iad? Dar cine mă mântuie din iadul în care mă aflu acum? Iadul nu va fi cândva, ci e acum, real, zise Tudor. Dar era convins că și l-a creat el singur!
“Dezorientat”. Da; acesta era termenul cel mai potrivit pentru a-și descrie starea.
Și încă era șomer! De fapt Tudor era student, dar fiindcă nu lucra, zicea că e șomer. Dacă ar închide ochii și totul s-ar shimba dintr-o dată. De ce trebuie să existe această situație insuportabilă? De ce trebuie să-i fie atât de greu? Dar copiii fugiți de-acasă nu o duc rău? Era deci încă egoist. Poate Dumnezeu îl învăța o lecție și totul va fi bine din nou, cândva. Și David a dus-o greu. Toți care sunt iubiți de Dumnezeu au dus-o greu. Ar suporta orice numai să fie sigur de dragostea lui Dumnezeu. Numai dragoste. Dumnezeu e iubire. El nu are păcat, El poate iubi la nesfârșit, pe oricine, fără condiții.
În starea în care se afla, nu numai că nimeni nu-l înțelegea, nu se străduia să-l înțeleagă, dar nici el nu ar fi putut aduce nici o performanță, dacă ar fi fost undeva angajat.
Dar nu îl va angaja nimeni fiindcă nu a absolvit nici-o meserie și apoi era neîndemânatic. Ca măturător n-ar fi vrut să lucreze, fiindcă ar fi însemnat o mai mare înjosire. Din nou egoist! Alți măturători ce fac? zicea Tudor. El își închipuise o viață în paradis. Atât.
De ce să se apuce ? Toate lucrurile de care se apucase rămaseră neterminate. Nu știa nici să ..., să ... pună un tapet pe perete sau să ... . La orice se gândea îl apucau fiorii și încerca să înlăture sentimentul de neajutorare, de care era cuprins.
Era pierdut și era singur de vină. Ajunsese într-o mlaștină fără margini, într-un nisip mișcător care-l sufoca. Deznădejde. A fost toată viața lui un idiot. Mai demult a dorit să devină păstor de oameni, să-i îndrume, dar acum când s-au ivit în el atâtea îndoieli a trebuit să-și abandoneze acea dorință, și astfel a rămas locului. Nu știa deci ce altceva să facă, cum să supraviețuiască, din ce va trăi, va putea hrăni o familie?
Acum trebuia să plătească fiindcă nu a “gândit” la timp asupra vieții așa cum face toată lumea. Cum va câștiga bani ? Va trebui să înceapă să se gândească și la bani. Cine îl va înțelege?
Dar gândul îi fugea din nou de sub control: totuși ce-ar fi dacă studiază în continuare?
Dar ce? El a terminat un liceu și are un bacalaureat, mediocru, fiindcă pe atunci în loc să învețe visase la acel Dumnezeu, era în toiul viselor.
Ar putea să studieze și să-și repare greșelile. Poate acum va schimba totul în bine; Dumnezeu nu vrea ca păcătoșii să moară, ci să trăiască. Poate atunci îl va iubi Dumnezeu. Da, asta va face. Recunosc, Doamne, că am greșit, acum dă-mi voie să încep o viață nouă. Să fie bine iar.
Ar putea să slujească lui Dumnezeu mai departe în timp ce va ajuta oamenilor cu sfaturi sufletești; psihologice. Poate atunci va fi acceptat. Iar în psihologie nu are nevoie de îndemânarea mâinilor. Ar putea să studieze filozofia sau literatura sau ceva. Orice.
Nu ar vrea să abandoneze, ci să înceapă de la început. Să trăiască.
Poate că el e singur vinovat, că a visat și Dumnezeu se află, se poate găsi în realitate, în viața de toate zilele, de care el a fugit și a evitat-o tot timpul. Dar de ce, fiindcă el nu a făcut nimic intenționat? Neștiința însă nu te salvează de la pedeapsă. Mai rău: aceasta arată o neglijență de neiertat. Dacă încalci legea, chiar dacă nu ști paragraful respectiv, tot vei fi pedepsit. Acum toate argumentele sunt împotriva lui. Conștiința era crudă, prea crudă. Totul e vina lui. Blestemată să fie ziua în care am fost născut, își zicea Tudor.
- Acum îl înțeleg pe Iov, zise Tudor; alt gând involuntar; și încă un gând se naște dintr-o nouă combinație de posibilități: poate din cauza asta trebuie el să treacă prin această experiență, valea umbrei morții, pentru a înțelege mai bine zisele Sfintei Scripturi. Poate el era cel care avea dreptate, iar comunitatea era doar o grămadă de fanatici religioși, incapabili să deosebească oameni de demoni sau nu? Dar majoritatea are întotdeauna dreptate! De ce să mai pună la îndoială credința majorității ? Până la urmă va fi socotit doar eretic fără să fie înțeles, fiindcă oricum nimeni nu vrea să înțeleagă! El era cel păgubaș, el era cel alungat. Nimeni nu înțelege, nu se obosește să lase la o parte cea ce crede despre el, prejudicii sau nu, și să încearcă într-adevăr să-l înțeleagă. De ce nu vrea nimeni să-l înțeleagă ? Ce rol să joace un fir de iarbă, care se împotrivește vântului ? Nici unul. Dar Hristos a fost singur și s-a impus majorității!
Dumnezeu în Vechiul Testament deosebise în popor oile grase și oile slabe: fiindcă cele grase se îmbulzeau și călcau în picioare pe cele slabe, El s-a supărat și le-a pedepsit pe cele sănătoase. Dar fără efect fiindcă cele grase încă asupresc pe cele slabe.
Hristos a văzut lumea în două părți: în sănătoși și în bolnavi. În păcătoși El a văzut bolnavi, copleșiți de neuroze și alte psihoze, cu sufletul, psihicul violat sau distrus sau ucis, ce trebuie vindecați și nu răufăcători ce trebuie pedepsiți, chinuiți, uciși etc, cum face omul de obicei. De aceea El e divin ! Omul însă a rămas în făgașul lui de ființă limitată, dar cu drepturi divine: el vede, recunoaște binele și răul; ridicol!
Dar biserica de mai târziu a crezut de cuviință să nu se țină de ce a vrut El, ci a conceput principii noi, asumându-și însă dreptul divin de a maltrata sufletele. Sufletele au fost sistematic ucise de către acești așa ziși creștini. Cretini!
De la intenția nobilă de salvare a sufletelor inițiată de Hristos, oamenii au continuat diametral opus prin distrugerea sufletelor, în masă sau în particular, conștient sau inconștient. Când se va înceta crima, când va începe deschiderea ochilor?
De ce vedea el altfel decât ceilalți?
La un adevărat potop de aspecte noi nu s-a așteptat, nici nu era pregătit. Era de parcă nu a gândit până acum deloc. Dar iarăși era prea târziu, fiindcă a pierdut atât din viață în care nu a gândit ce trebuie. Aș vrea să mă nasc din nou. Poate acum, acum abia mă nasc din nou! Aiurea, prostii, ce gânduri idioate! Nu putea să facă față la ele. Cum trebuie înțeleasă viața? Să fie incapabil să nu priceapă un lucru de la sine înțeles ? Și totuși unii înțeleg viața într-un fel iar alții în altul. Și el o înțelege altfel, altfel decât toți ? Poate mai sunt alții, necunoscuți sau morți deja!, care au gândit la fel. Doar că el era dezorientat și nu știa ce să gândească. Nu că nu ar fi gândit, fiindcă gândurile îl asaltau chiar, ci nu știa ce gând să urmeze. Totul era fără bază. O tragedie.
Sau poate ceea ce a gândit până acum l-a adus negreșit pe această cărare?