Te uită! Din clipa în care nu le mai arăți că exiști. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic și telefonul, apartamentul sau sufletul…
Te-ai lepădat de tine și ai pășit în ei. Curat. Și definitiv. Într-un spațiu nou pentru tine, cel care trebuie să construiești. Și într-un timp care abia începe. Tot pentru tine.
Ai pus temelia. Încredere. Cărămidă după cărămidă până la acoperișul cu poartă spre cer. Pentru visuri care nu mai încap în niciunul. Zidirea înțelegerii se face cu scrupulozitate. Ingredientele sunt scumpe. E nevoie de sacrificiu. Leoaica din piept. Sare dintr-odată când e vorba de miros de oameni. Cu riscul primirii loviturii oricărei săgeți. Pentru sângele acela iute, rece și nepotolit… Viața clocotește. Atât de repede încât, aproape că se evaporă și nu apuci să-i simți gustul.
Mai trebuie așezat și pragul peste care nu poți trece oricum, fiindcă aici se despart ori se împreună lumile. Aici începe ori se termină realitatea interioară. Tu și ceilalți…
Când ai trecut pragul unui om se cheamă că ai pătruns între pereții unei taine. Ai luat o piatră în gură… Ai adus lumină. Propria lumină. Și viața a renăscut. Încă o dată. Iar tu te-ai bucurat.
Însă nu te oprești aici, lași semn și mergi mai departe, mai treci un om și încă unul… Mai trăiești o viață și încă una… Mai înalți un vis și încă unul…
Apoi, vine o vreme când simți că trebuie să te așezi pe propriul pământ, cât mai e reavăn. Să-ți ridici propria construcție. Să te recompui. Să te înalți deasupra ta până nu ai obosit. Și atunci, tai toate legăturile cu lumile create, ca pe niște cordoane ombilicale.
Te vei fi așteptând să auzi vreun scâncet?! Să te cheme cineva pe nume?! Să-ți treacă pragul, ritualic?!…
Oamenii nu sunt teofanii!

(11 iulie 2011)