poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5092 .



Viața pe un peron
proză [ ]
fragment - 29

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Octavian_Paler ]

2011-05-29  |     |  Înscris în bibliotecă de Dely Cristian Marian



Mi-am privit figura într-un geam. Am tresărit observând că am un rid adânc pe frunte care coboară pe lângă ochiul drept spre obraz. Când l-am căpătat? Asta mi-a adus aminte de o întâmplare care mă sâcâie acum.
Cineva mi-a povestit odată despre un bărbat care și-a pierdut memoria în urma unui șoc. Vroia să știe cine a fost, să-și reconstituie identitatea, și-l înebunea gândul că nu-și amintea unde căpătase o cicatrice mare, urâtă, care-i însemna obrazul aproape de ureche. Nici lucrurile din jur nu le recunoștea. Deschidea câte o carte și citea câteva rânduri. Nimic. Nicio amintire. N-avusese niciodată în mână cartea aceea, deși în ea existau semne cu creionul care ar fi putut fi ale lui. Treptat, exasperat și derutat, și-a compus o memorie, un trecut, o biografie, dar false. După care a început să sufere pentru vinile din acest trecut fictiv. În cele din urmă s-a sinucis, lăsând o scrisoare în care a explicat totul.

Dumneavoastră credeți că poți să născocești alt trecut decât acela pe care l-ai trăit? Și poți să-ți amintești lucruri care n-au existat de fapt, suferind apoi din pricina lor? Dar, atunci, fiara? Cum a apărut în mine fiara? Cine a trezit-o, cine a asmuțit-o împotriva celeilalte părți din mine? Nu, n-am să mă spânzur în sala de așteptare. Chiar dacă dumneavoastră veți declara la sfârșit că nici gara nu există, că ea nu e decât nălucirea unei minți rătăcite. Vă înșelați, domnilor, dați-mi voie să vă spun de acum. Asemenea gări există. E plină lumea de ele.

Stau cu ochii îndreptați spre pădure și-mi aduc aminte. Văd poteca pe care am mers în viață. Uneori am dorit din toată inima să găsesc drumul pe care mergea toată lumea. Nu e plăcut să fii singur pe o potecă. N-am găsit însă drumul, iar poteca m-a adus aici. De ce? Primul țipăt mai strident pe care l-am auzit a făcut gol în jurul meu. Al doilea, o să ajung și la el, m-a lăsat singur aici. Acum, scormonind prin amintiri, ating mereu puncte dureroase. Și totuși, nu renunț. Tind să mă întorc în ceea ce am trăit, deși tot ce-am trăit m-a împins aici. Câteodată am senzația că visul înseamnă pentru mine a-mi aminti. Lumânarea arde din amândouă părțile. Și mă agăț chiar de amintirile înfricoșătoare. Oare, între singurătate și frică omul poate ajunge să prefere frica? Dar ce prostie spun. Iertați-mă, domnilor. Într-o grotă n-ai ce alege. Și frica și singurătatea stau cu tine în grotă. Și apoi, și frica e un zid. Poate că ea închide zidul, ea închide coaja. Și dacă gândesc astfel, înseamnă că mă înăbuș în mine însumi, vreau să respir aerul de dincolo de coaja mea, nu-i așa?

Sincer să fiu, oricâte mi-aș reproșa, și chiar dacă destinul m-a strâns de gât cu mâinile mele, nu pot să cred că tot ce mi s-a întâmplat era ceea ce meritam. Am auzit odată o vorbă: "Ia de la viață și pe urmă plătește". Unii iau fără să plătească nimic, niciodată. În schimb, eu am plătit fără să iau. Măcar din acest punct de vedere și tot am fost nedreptățit. Înțeleg însă că nimeni nu te iartă când ești slab. Doar te uită. De aceea mă întreb dacă mă mai ține minte cineva. Și ce le-aș putea răspunde celor care s-ar interesa ce s-a întamplat cu mine? Cel mult aș putea pretinde că m-am retras în pustiu să-mi verific teoria despre Dumnezeu, adică să caut partea din mine care nu vrea să moară. Și, bine-înțeles, am eșuat. "Altminteri - aș adăuga - m-aș întoarce să vă orbesc cu învățatura mea. Ca un adevărat Dumnezeu. În schimb, dacă voi reuși, mă întorc orbit de pulberea rătăcirilor mele. Ca un adevărat om." Dar cine m-ar crede? Profeții nu mai sunt la modă, iar cei ratați sunt de-a dreptul plicticoși.

Singura care m-ar fi putut întreba ceva era Eleonora. Dar Eleonora nu se mai întoarce, văd. Au prins-o oare îmblânzitorii? Sau a alunecat într-o baltă și s-a înecat? De câte ori îmi trec prin minte aceste presupuneri, le alung imediat. Nu mai vreau să mă gândesc la ele. Prefer să nu bănuiesc nimic.
Îmi închipui uneori cum va arăta gara la iarnă. O zăpadă ticăloasă. Și haite de lupi care cântă colinde. Singurele colinde pe care le înțelege pustiul. Și pe care le merită.
Oare ce credeți despre mine acum? Că am prea multă imaginație? Vă înșelați, am prea puțină. Tocmai de aceea când strig "nu exist", tăcerea îmi răspunde ironic "exist". Și, la urma urmei, credeți ce doriți. Important este ce se va întâmpla cu mine, nu ce credeți despre mine.

Mă dor ochii. La amiază ferestrele gării ard în flăcări. Parcă un copil se joacă îndreptând spre mine o oglindă în care se reflectă soarele. Cu siguranță, Eleonora nu se mai întoarce.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!