poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1493 .



Victor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul_Gabriel_Sandu ]

2011-02-10  |     | 



Și ce dacă îl chema Victor? Am simțit că, privindu-mă, ea a înțeles gândul meu răspunzându-i cu un zâmbet. Oricine putea sa fie Victor, și să o facă pe deasupra foarte bine; mie nu-mi păsa. Dar sigur, pentru ea lucrurile aveau altă însemnătate. Ea zâmbea și se gândea – încercam acum să-mi dau seama – se gândea că Victor găsise iarăși o cale să se întoarcă. Acum câteva luni a fost nevoie să suport toate consecințele ultimei întâlniri. Fordul roșu, mașina lui Victor, îmi strigă dintr-o dată – arătându-mi cu mâna o mașina pe care eu o puteam cu greu distinge, și care cu greu ar fi putut fi un ford – forțându-mă să mă iau după ea, să o urmăresc. Mi-e nu-mi făcea nici o plăcere să primesc ordine de la ea, mai ales pe tonul acela pe care îl folosești cu caii de curse. Fordul dispăru până la urmă – Victor fugea mereu, se ascudea și dispărea mereu, deși nu putea face nimic din toate astea – și ea îmi strigă să opresc și coborî din mașină aprinzându-și o țigară. Era enervată, mă privea zâmbind, ca și acum, ca și când nu era de mine nimic din ce se întâmpla pe lumea asta, și numai prin bunăvoința ei puteam și eu să înțeleg câte ceva. N-am întrebat-o nimic. Eram numai plictisit și n-aveam nici un chef de explicații. Acum Victor se întorsese din nou, dumnezeu știe cum ne găsise, deși nu era Victor, era un bărbat îmbrăcat elegant, cu o cămașă impecabilă, care se mutase de curând lângă noi și voia să ne cunoască.
Ana se bucură și-l pofti înăuntru. Eu am pretextat că am treabă și am plecat, lăsându-i singuri, ca și când eu însumi aș fi fost convins că Victor, noul nostru vecin, era celălalt Victor, și că trebuia să-i las singuri, așa cum mă rugase ultima dată Ana, după accidentul în care fordul roșu și trupul lui Victor ajunseseră de nerecunoscut. Îi auzeam vorbind, din camera unde lucram de obicei, din spatele rafturilor cu cărți, și aveam tot mai clar senzația că Victor devenise într-adevăr Victor, ca și când ar fi intrat în jocul Anei; de fapt toată lumea făcea asta. Peste tot îl puteam descoperi pe Victor și atunci el reușea, cumva, să se întoarcă, să facă saltul înapoi în lumea din care făcea parte izbitura puternică de parapet, fordul roșu cu botul stâlcit, cu parbrizurile sparte, air-bag-urile care atârnau ca niște cârpe inutile printre fiarele contorsionate, etajul trei, patul de spital unde Ana urca sărind treptele atât de repede încât n-o puteam urma, precizia cu care a deschis ușa camerei unde era Victor fără să fi întrebat pe cineva.
Atunci am intrat pentru câteva clipe, suportând cu greu imaginea trupului conectat prin tot felul de tuburi la aparatele care zumzăiau în jurul patului mijlocindu-i ultimele minute de viață. Apoi i-am lăsat singuri; ca și acum Ana și Victor aveau mereu lucruri să-și spună, chiar dacă nu vorbeau; aveau mereu nevoie unul de celălalt, îmi spunea ea, și se hrănea cu iluzia asta care mă înnebunea și mă făcea să cred că eu sunt acela nebun. Și de ce erau atât de importante întâlnirile astea neașteptate cu Victor? Ana se hrănea cu ele, aveam senzația că viața noastră împreună era numai așteptarea Anei, și dacă Victor s-ar fi întors vreodată definitiv, ea ar fi putut foarte bine să plece, să spună că-mi va telefona să-mi explice totul; să zâmbească. Nu înțelegeam mare lucru și mă simțeam ca un copil. Lumea Anei ținea mai curând de o lume a visului, în care prezența lui Victor era mult mai puternică decât existența mea, până la urmă perfect reală, ca și aceea a fordul lui roșu, a patului de spital, unde Ana mergea uneori, așteptând ca Victor să se întoarcă tot pe acolo din lumea cealaltă, convinsă că faptul ăsta avea să se întâmple cândva, așa avea să fie, îmi spunea ea, prinvind dincolo de mine, și eu încercam s-o consolez, îmbrațișând-o; și ea se lăsa îmbrățișată, dar nu mai era acolo, sau dacă era, asta se întâmpla numai pentru că eu devenisem fără sa știu cum și fără să înțeleg de ce, Victor, care murea pe patul acela, și pe care Ana îl aștepta și descoperea pretutindeni.
La început am încercat s-o conving, că Victor, adică, murise, și moartea e ceva definitiv, ceva care nu mai poate fi rechemat, abrogat, respins. Moartea se întâmpla pretutindeni, în fiecare zi forduri roșii, sau albastre se ciocneau de parapeți în întreaga lume, cădeau de pe poduri, ieșeau de pe șosea și se izbeau de copaci. Lucrurile se întâmplau așa și nu se putea reveni asupra lor. Nimeni nu încerca să păstreze legăturile cu morții; oamenii vii se despărțeau de ei, și își continuau viețile, uitând treptat cu totul de cei care muriseră și de fordurile lor roșii. Pentru că și morții uitau de noi și, la urma urmelor, sunt destul de convins că se uitau între ei. Puțin le păsa lor de ce se alege de lumea asta. Așa cred ca stăteau lucrurile. Știu foarte bine toate astea, îmi zâmbi Ana, cu zâmbetul ei înțelegător, pe care îl adresezi copiilor. Sigur, eu nu înțelegeam, și ce era mai straniu, e că ajunsesem să cred asta. Să cred ce îmi spunea Ana. Și totuși.
Ana intră fumând, cu o ceașcă de cafea în mână. Am privit-o, întrebând-o tot din priviri dacă Victor plecase. Ea zâmbi, așezându-și mâna în care ținea țigarea, atentă, pe brațul meu. Victor? Îmi șopti, apropiindu-se de mine, ca și când eu aș fi fost Victor, ca și când, fără să știu, devenisem eu însumi fantasma în care credea Ana și pe care o descoperea pretutindeni, Victor n-a fost niciodată aici, adăugă ea, depărtându-se, alungând cu o mână fumul în timp ce se depărta de mine. M-am întors s-o privesc, dar dispăruse deja, în camera cealaltă, de unde se auzea acum zgomotul farfurioarelor de cafea așezate una peste alta.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!