Dincolo de viață



Gabi a rămas în pragul ușii de la bucătărie și țeapănă mă privea cu ochii mari și nu zicea nimic. Într-un final ridică vocea acuzator de parcă era mama.
– Elena, ce vrei să faci?
– Deja fac! Fumez de-o oră. De fapt mă prefac...că uite, nu-mi iese fumul așa cum trebuie. Prin muncă voi reuși, deci muncesc acum Gabi.
– Nu vezi că nu știi? De ce vrei să fumezi? Vrei să pari interesantă?
– Da, normal, de ce nu? Eu de ce să nu fumez? Fac zilnic lucruri inutile și mereu aceleași, încât simt că eu sunt o rutină publică, îmi plimb corpul inutil într-o fabrică inutilă între personaje inumane, trăiesc monoton prin monotonie inutilă. Rutina mă omoară și, moartea mea e inutila, expresia feții tale e monotonă și perversă, înjurăturile tale au devenit rutină.
– Hai, termină. Nu mă lua pe mine cu filozofia, că nu-ți merge. Nici măcar tu nu înțelegi ce spui. Fumatul te omoară. Hei ! Nu te mai prosti. Fumezi degeaba, îți strici banii aiurea pentru ce?
– Gabi, ai o problemă cu mine? Te interesează ce fac cu viața mea? Ei, bine, îmi bag picioru-n ea de viață.
– Chiar nu am vreo problemă cu tine, tu ești.... propria-ți problemă.
– Atunci, pleacă la dracu și lasa-mă-n problema mea !
– Câte ai fumat până acum?
– Gabi, plimbă ursul. Până acum am fumat vreo nouă. Stai că le număr.
– Nu mă interesează. Faci ce vrei cu viața ta.
A trântit ușa după ea înjurând.
Fără să vreau am tras fumul adânc în mine. Gâtul a început să mă usture, fumul intrase până în creier. Am fumat un pachet de țigări, fără pauză, una după cealaltă. Buzele erau amare. Căpătasem un tic nou, îmi plăcea să dau cu limba pe buze pentru că aveau un gust amărui caramelizat.
– Unde pleci, Elena?
Gabi era cu ochii pe mine. Trebuia să știe unde plec, de unde vin, cu cine am vorbit, pe cine am văzut.
– Să-mi cumpăr țigări și suc.
– O să mori dracu...du-te în...
Norocul meu cu Lili, ea o oprește pe Gabi din înjurături, strigând după mine:
– Elena, îmi cumperi și mie două ouă?
– Da, îți iau.
– Când te întorci, îmi faci și mie omletă? Te rog, te rog, te rog!
– Nu.
– Hai, te rog, nu știu să fac.
– Să-ți facă Gabi.
– Nu vrea.
– E timpul să înveți.
– Da’ de ce nu mai faci?
Lili era cea mai cuminte dintre noi. Avea fața ca de copil, părul negru și ondulat, tenul alb și ochii albaștri.
– Sunt ocupată.
– Cu ce?
– Cu fumatul am treabă...și până la urmă nu mai fac pentru nimeni, nimic. Fără supărare.

Chioșcul de unde ne cumpăram mâncare era la capătul străzii, foarte aproape de casa unde locuiam. Am ieșit din curte trântind poarta fără să vreau. Mi-am dat seama după doi pași că nu simțeam picioarele, că pașii făcuți intrau în pământ, că mâna nu a simțit poarta și nici gardul de care vroiam să mă sprijin. M-am rezemat cu spatele de el, de fapt mi-am lipit tot corpul în speranața că voi rămâne în picioare. O căldură ce mă ardea în ochi, în cap, în mâini și picioare, dicta ființei, subconștientului, eului să tremure. Am închis ochii. Cerul gurii mă ardea. Genunchii tremurau. Mă întrebam dacă am leșinat și acum doar gândeam aceste lucruri. Capul l-am simțit greu cum atârna în partea stângă. Nu leșinasem. Trebuie să respir, respir, respir. Oare mă vede cineva? De ce dracu e așa pustie strada asta? Femeile vor crede că-s beată. Respir...mai tare, mi-e bine, e foarte bine. Tată, ajută-mă. Te rog, tată.
Cu ochii închiși, întunericul părea albastru. Întunericul amețise odată cu mine. Voiam să deschid ochii dar nu aveam curaj. Speram ca cineva să mă vadă, să mă atingă. Să-mi ofere un pahar cu apă. Am simțit cum transpirația îmi curge pe față, cum părul se lipește de cap, am simțit tricoul ud.. Nu mă mai frigea în cerul gurii. Îmi dau seama în final, câtă liniște a fost în tot acest timp. Auzeam mașini, țipete, câinii lătrând. Mi-am zis: trebuie să deschid ochii. I-am deschis ușor, cu teamă, și am privit în jur. Eram tot în picioare, lipită de gard. Dacă nu am leșinat înseamnă că pot să merg și am mers acolo unde aveam de gând. Tremuram, dar nu-mi păsa. Cotinuam cu autosugestia: mi-e bine, bine, foarte bine...
– Bună, blondo!
Cineva mă salută. Rezemați de chiosc erau câțiva băieți șmecheri. Spărgeau semințe, scuipau, fumau, înjurau. I-am privit în ochi. Cine mă salutase? Mi-am adus aminte de cuvintele amicilor din șatră: Elenă fată, țâne minte dă la mine ce-ți zâc, că să rispăcți și rumânul și țiganul și pă turc și pă machidon și pă ce mai e ei, că e mulți Elenă da tu să-i răspăcți pă toți. Și dacă îți zâce unu bună ziua zici și tu, că doar nu te doare gura.. Numa să-l privești în ochi, să nu pui Elenă capu în pămân,t că asta însemnează că ești de fire slabă. Tu să drăcui doar dacă el te-a drăcuit de două ori, tu să dai doar dacă ridică el pumnu ori cuțâtu la tine.
– Bună.
Cer vânzătoarei ce aveam nevoie și, când să-i dau banii, unul dintre ei mă lovește peste mână.
– Blondo, ce faci, ești surdă?
– Bine. Tu ce faci? Nu sunt surdă, tu ești chior? De ce mă lovești.?
– Ești șmecheră? Auzi, ce-ai mâncat de ești așa șmecheră? Blondo, nu auzi, hă?
Îl ignor. Lângă el au mai venit încă doi băieți de cartier. Unul dintre ei vine și mai aproape, își plimbă mâna prin părul meu, mă apucă de obraji și-mi întoarce fața către el.
– Blondo, ne zici ce-ai mâncat? Ori te-a făcut mă-ta șmecheră?

Carnea încă tremura pe mine. Nu aveam chef de ei, așa că încercam să ies din această situație, așa cum mă învățaseră prietenii mei de la corturi. Veneau în sat, în fiecare toamna, după culesul viilor, trecut bine de 20 septembrie. Veneau cu căruțe mari, acoperite cu prelate. Întindeau corturi imense, la marginea satului. Eram tare fericită când îi vedeam. Le duceam brânză și un bidon de vin ușor acrit, de la Alecu. Îmi plăcea să stau cu ei la masă. Nu discutam cu copii lor, ci cu oamenii în vârstă, cu femeile lor la foc, în timp ce făceau mâncarea. Desigur, preferam să fiu acolo când era fasolea la ceaun gata. Oamenii sunt ca și câinii, dacă-ți simt frica, te mușcă.

– Brunetule, la fel ca și tine. Hai că nu pot să mai stau. Dă-mi niște semințe, frate.
– Fă, ești tare. Îmi place de tupeul tău. Ia zi...blondo! Nu ești din Călărași. Ia zi, fă...de unde zici că ești?
– Nu contează. Și...bă, nu mai zi tot blondo că nici io nu-ți zic brunetule în sus, brunetule în jos. Hai, pa. Mă așteaptă acasă.
Când să plec mă trezesc cu Lili lângă mine.
– Elena, vreau și cartofi. Are?
– Are, lasă că iau ...pleacă tu.
– Da, de ce?
Băieții erau deja adunați în jurul ei.
– Ooo, dar ce avem aici? O păpușă! Cum te cheamă păpușică?
Lili naivă le răspunde zâmbind.
– Lili!
– Dar ce nume frumos ai, Lili! Și ce păr ondulat, și uite ce ten alb și curat ca laptele, și....mamă ce ochi ai...sunt albaștri?
– Da, sunt albaștri.
Cumpărasem și cartofii, am luat-o pe Lili de o mână și-am tras de ea.
– Hai acasă!
– Hooo, dar unde crezi că pleci cu Lili?
– Acasă. Acasă, Lili. Gata băieți. Nu e genul. Hai, pa!
– Neee, neee, nu decizi tu blondo. Să zică Lili dacă vrea să plece. Lili vrei să pleci?
– Da, vreau să plec. Paaaaa !
Au fluierat după noi. Am certat-o puțin. I-am explicat să nu mai fie amabilă cu oricine, dar Lili, zâmbea și întreba întruna: de ce, de ce? Lili era atât de naivă încât părea că are mintea unui copil. Pica ușor în plasa unor golani, ceea ce s-a și întâmplat. Nu după mult timp se întâlnea cu unul din băieții de la chioșc. O aștepta la poarta fabricii de confecții în fiecare zi când terminam programul. Nu ne răspundea la întrebări legate de prietenia lor.


Îmi plăcea să fumez. Acest viciu cred că a venit din cauză că uram foarte mult fabrica. Unele dintre fete fumau încă de la Focșani. Nicoleta avea obiceiul să fumeze la dușuri și când o prindeam, regula era să trag un fum și plecam.

Din zi în zi mă plictiseam în mine. Fabrica – casă, casă – fabrică. Traseul ăsta mă întrista. Uram ce făceam ori ce devenisem. Mă întrebam ce-mi place să fac, de ce am citit Shakespeare, de ce îl iubeam pe Homer și de ce îmi plăcea să citesc despre triunghiul Bermudelor? Gabi avea dreptate, am citit, izolată, degeaba. Sunt o croitoreasă cu zece clase. Parcă mi se citea prostia pe față. Nu puteam să sper la altceva. Mama hotărâse viața mea. Făceam lucruri pentru alții, respectam dorința mamei de-a avea un loc de muncă. Mă gândeam la tata mereu. Am observat că sufăr după lucruri, întâmplări, ce se petreceau, după o perioada mare de timp de la desfășurarea evenimentului. Când am aflat de moartea tatei, în prima fază m-am mirat apoi am început să pun întrebări, după care să-mi pun întrebări. Tindeam foarte mult către o analiză pur filozofică, mă puneam în mijlocul întrebării pentru ca apoi să sfărșesc cu verbul a simți, a vedea.

– Elena, hai la fabrică!
– Nu merg azi. Spune-i la tovarășa că mi-e rău.
– Fată, glumești ?
– Nu glumesc, vorbesc serios.
Gabi se apropie de patul meu, mă atinge cu palma pe frunte, se încruntă și răcnește fericita:
– N-ai nici pe dracu, hai la treaba.
– Fată, am impresia că ești toantă. Þi-am zis că nu vin și tu va trebui să minți pentru mine. Adică le spui că mi-e rău.
– Nu sunt toantă, tu ești.
– Dispari, Gabi.
Pleacă doi pași, își aduce aminte de ceva pentru că-și întoarce capul spre mine și-mi spune o noutate, bineînțeles pe un ton ironic:
– Auzi mândro, la băiatul gazdei îi place de tine.
– De unde știi?
– Mi-a spus Nicoleta, cică vrea sa vorbească cu tine la un film.
– Cine, Nicoleta?
– Nu, ăla.
– A, ăla.
– Așa că atenție ce film vezi, dacă tot te dai bolnavă, mergi cu el la un film. Nu?
– De, parcă ai fi mama. Da, mamă.
– Hai, pa!
________________________________________________________________

Munca la fabrică mă irita. Când eram pe secție îmi terminam norma prima, apoi mergeam la șeful cu protecția muncii să-mi povestească de tata.
– Elena, ce faci? Ai terminat treaba?
– Da, am terminat.
– Și fetele?
– Lucrează.
– Dar cum se face că tu termini prima?
– Nu știu. Nu pot să stau mult pe scaun. Nu pot să fac același lucru ore-n șir. Mă omoară munca aici, nu-mi place și-mi vine să plâng.
– Ce-ai să faci? De fapt ce ți-ar fi plăcut?
– Să-mi termin școala. Să fac o facultate.
– Și de ce nu faci asta?
– Cum? Mama nu mă lasă. Vrea bani.
Tovarășul Șișu devine serios, se așează la o masă plină cu dosare și-mi arată un scaun unde să stau.
– Ia loc, Elena! Uite cum poți să faci. Nu ai tată, eu pot să-ți fiu ca un tată. Te duci la Liceul Economic și te înscrii la seral. Vorbești după aia cu șefa ta de secție că trebuie să te duci la școală seara.
– Credeți că o să mă lase?
– Te va lăsa. Am uitat să-ți spun că de mâine vă mutați în fabrica mare. O să lucrați cu muncitorii vechi, ăștia cunosc meserie nu glumă.
– De ce ne mută?
– Pentru că e nevoie de voi la producție. E mult de lucru în serie. Va fi foarte greu pentru toate fetele venite de la Focșani. Acolo, nu ai voie să întârzii ori să lipsești.
– La ce etaj o să fim?
– Stai să ne înțelegem. Nu veți fi toate la un etaj. O să fiți împărțite în funcție de calificarea fiecăreia. Pe tine te-am repartizat la etajul doi.
– Ce e acolo?
– Nimic special. E mai bine, consider io; la etajul trei și patru e jale. Sunt șefii foarte drastici. Te-am avut în vedere, și te-am trimis unde e mai bine.
– Măcar le-ați trimis și pe gemene cu mine? Să nu fiu chiar singură.
– Da, gemenele sunt cu tine.
– Vă mulțumesc.
Tovarășul părea bine intenționat. Vorbea încet, abia căl auzeam, parcă îi era teamă să nu-l audă cineva. Întinde mâna peste masă și-mi spune șoptind:
– Elena, dă mâna.
O întind. Nu știam ce vrea. Îmi acoperă palma cu mâinile lui. O mângâia apoi își ridica puțin palmele ca și cum le-ar scutura de ceva.
– Elena, o să am grijă de tine. Se vede că ai trăit greu, biata de tine. Îmi este milă de tine. Te rog să mă crezi. Fac totul să-ți fie bine, pentru că tatăl tău a fost un om mare.
– Semăn cu tata?
– Semeni. Ai fruntea lată ca și el. Bărbia și pomeții sunt ca ai tatălui tău. Mai semeni cu el la caracter. Adică, tatăl tău vroia să facă multe lucruri bune, era om bun și cei din Călărași îl apreciau enorm tocmai de aceea au hotărât să-l pună șef zonal. Dar s-a întâmplat nenorocirea și nu a mai apucat. A fost săpat, săracul. Așa că eu o să te susțin. Trebuie să faci liceul.
– Nu vreau să fiu muncitoare. Nu asta am visat.
– Așa spunea și tatăl tău. Păcat că nu l-ai cunoscut. Mare păcat. Așa a vrut Dumnezeu.
– Dumnezeu a vrut ca eu să cresc singură? Știați că eu am crescut fără copilărie?
– Elena, treci peste asta.
– De ce să trec? Dumnezeu nu există!
– Nu vorbi prostii. El ne încearcă puterea și credința.
– Ce putere și credință aștepta Dumnezeu de la mine, la nici trei ani? Ce geniu puteam să fiu să nu-mi pese de durerea mamei ori de foamea mea? Ce fapte mărețe puteam să fac la trei ani, la patru, la cinci?
– Ei, soarta!
– E același lucru, tovarășul Șișu! Am crescut în nimic, în plânset și nevoi, dar mai ales în durerea fără margini a mamei. Am crescut în atât de multă durere încât miros a durere. Urăsc fabrica asta. Îmi vine să plâng în fiecare dimineață când mă trezesc și trebuie să vin aici.
– Elena, capul sus tată. O să ajungi cineva. Uită de durere. Fă asta în amintirea tatălui tău.
– Nu-mi amintesc de el. Cum să fac ceva în amintirea lui?
– O faci pentru numele ce-l porți. Fă cinste numelui tău! Nu te face de râs!
– Așa e mai bine.
– Hai Elena, fugi în secție! Te mai aștept.
– Mai vin.
Se apropie de mine și mă sărută pe frunte. În secție fetele încă munceau la normă. Șefa îmi face semn cu mâna să merg la ea.
– Spuneți, tovarășa!
– Elena, unde umbli?
– Am fost la tovarășul Șișu. A trebuit să vorbesc ceva cu dânsul. Nu sunteți supărată, nu-i așa?
– Nu, dragă! Mă gândeam că poate faci cumva să le ajuți pe fete.
– Nu am cum.
– Cum adică? Poți trece la o altă mașină de cusut.
– Nu știu să lucrez la altă mașină. Doar la surfilat am fost. Îmi pare rău.
– Mâine o să vă mutați în fabrică.
– Știu. Mi-a zis tovarășul maistru. O să ne vină foarte greu fără dumneavoastră.
– Și mie, și mie îmi va fi tare greu draga mea. Nu avem ce face. Așa a cerut conducerea.


Mi-am făcut un nes și am ieșit pe pragul ușii, la aer, la soare. Afară încă era plăcut. Fetele erau la fabrică. Eu, singură acasă. În sfârșit aveam liniștea după care tânjeam. Nu mă deranja nimeni. Doar o muscă și uneori fumul de țigară ce-mi intra în ochi. Îmi auzeam respirația. Căldura soarelui îmi dădea o moleșeală plăcută. Pe poartă, intră în fugă băiatul gazdei. Când mă vede se oprește brusc și îmi zâmbește. Nu-mi plăcea de el. Era brunet, părul creț, mare și foarte des, avea înălțimea mea și la corp era parcă simetric. Grosimea picioarelor corespundea cu cea a mâinilor, conturul feței, rotund, ochii la fel de rotunzi, gura groasă și rotundă. Nu-mi făcea plăcere să-l privesc și nici să-i vorbesc.
– Hei... Bună, ce faci? Nu ești la fabrică?
– După cum vezi.
– De ce nu te-ai dus?
– Așa.
– Așa cum? Ia uite, fumezi!
Ce întrebare idioată! Chiar mă irita acest tip. A picat fix în momentul meu de liniște. Am tras din țigară și i-am suflat fumul în față.
– Ia, uite că da!
– Și...ce zici că faci?
– Þi-am răspuns.
– Ba nu. Da? Și ce-ai zis, că nu am auzit?
– Tu ești șmecher?
– Nu mă, hai, ce naiba, nu știi de glumă? Mergi la un film cu mine?
Găsise momentul prielnic, după mintea lui, să se apropie de mine așteptând un răspuns pozitiv. Mă privea în ochi. Nu-mi plăcea privirea lui, de fapt nu-mi plăcea nimic la el. De aproape îi vedeam și coșurile.
– La ce film?
– Băi, nu știu ce film e. Vedem când ajungem. Mergi și te îmbracă, te aștept aici.
Nu aveam chef de film, în plus nici nu știam cum îl cheamă. Îl văzusem prin curte cu părinții lui. Îi prindeam privirea pe fundul meu.
– Auzi, dacă tot mergem la film, nu crezi că-i normal să ne cunoaștem numele? Facem schimb, eu îți spun numele meu și tu pe al tău. Dacă poți să-l ții minte, te felicit.
– Of, scuză-mă...eu sunt Florin.
Îmi întinde mâna cu capul plecat. Parcă era un puști de-a patra. Palma îi era ca o pernă, moale și grasă. Atingerea mâinilor mă scârbea.
– Elena.
– Încântat, Elena.
– Da? Bine, mă duc să mă schimb.
– Te aștept aici, Elena.
– Să mă aștepți aici, Florin.
Pe stradă ne împiedicam unul de altul. Până la cinematograf am mers pe niște străduțe mici și urâte, dosnice, pline de câini și de ciudați. Mi-am dat seama că se ferea de cineva. Cinematograful era lângă grădina zoologică, la marginea orașului, lângă o apă. Bătea un vânt aiurea de rece în Călărași. Cică-i de la apă, apa trage frigul și curentul, așa zicea mama.
– Ce oraș e dincolo de apă?
– Acolo e Bulgaria.
– Da, în fine, ce film zici că e?
– Da, Elena, de ce nu crezi? Nu fac mișto. De ce te superi așa?
– Băi Florine, te-am întrebat numele orașului, nu țara...că atâta lucru știu și eu.
– Ești arțăgoasă. Îmi place de tine. Te voi cuceri.
– De parcă-aș fi Troia.
– Nu se știe.
– Hai, măi....ia de privește în ochii mei, hai, așa, acum spune-mi, am eu față de cetate?
– Nu am zis asta...am zis că...
Se jena de prostia lui. Era la față roșu ca racul. Am observat la el un amănunt: când știa că a greșit ori că a făcut o gafă, își apleca, roșind, capul. Îmi era milă de el.
– Hai la film și taci. Îmi faci un bine? Ador tăcerea ta. Iubesc tăcerea ta. Mă cucerești dacă vei tăcea.
– Bine, hai.
Trei băieți s-au postat în fața noastră. Erau murdari și se schimonoseau cu mâinile prin buzunare.
– Ia stai, băi, șmechere. Ce faci, mă?
Unul din băieți îl împingea pe Florin. Mi-am adunat tot curajul și am început discuția pe același nivel cu al lor.
– Daaa, tu ce zici că faci bă, de ce-l împingi pe ăsta? Ești șmecher?
– Cine-i, mă, asta?
Și iar îl împinge pe Florin. După care scuipă într-o parte.
– Vorbește, mă, cu mine dacă ești șmecher. Ce vrei ? Bani? Hai să ne înțelegem. Nu avem bani. Așa că, vă pup, hai pa!
Îl apuc pe Florin de-o mână și-l trag după mine spre casa de bilete.
– Auzi blondo, stai așaaaa, stai așa că nu scapi tu ușor. Bă nene, da’ de unde dracu te cunosc?
– Până se termină filmul, te las să te gândești. Când ies, peste două ore, îmi spui, uite stai aici să mă găsești mai ușor. Da? Hai te pup, pa!
– Bă, blondo, da ești dată dracu, auzi? Ai tupeu frate.
– Bă brunetule, da am tupeu frate...
– Gata, știu de unde te cunosc. De la chioșc. Ești prietena lui Lili. Mamă ce-mi place de tine, să mor io, băi ești mișto cum te iei cu noi în gură. Da’ ce dracu, ieși cu pișăciosul ăsta?
– Da mă, cu ăsta, da ăsta ce are? Ce vrei frate, alt pișăcios n-am găsit.
Se apropie de urechea mea și-mi zice:
– Dacă nu se poartă cu tine ca cu o regină, să-mi zici. Da? Ai Auzit? Îl bat de se cacă pe el.
– Frate, până acu, până în acest moment, ăsta s-a purtat cu mine ca cu o regină.
Mă distra să vorbesc așa cu ei. Eram în lumea mea. Dacă nu puteam înjura, aici printre golani fără bune maniere, simțeam cum aș putea guverna prostia. Tot timpul am privit acest aspect ca pe o delectare.
Florin nu a scos un cuvânt timp de zece minute. Filmul începuse și eu continuam să mă gândesc cum să fac să plec din Călărași. Mama nu o să mă accepte acasă fără loc de muncă. Trebuie să-mi termin liceul. Încă trei ani în fabrică.
– Elena, ce ți-a zis ăla la ureche?
– Dacă nu mă respecți, te bate.
– Oricum o să mă bată. Când o să ieșim de la film.
– Când o să ieșim de la film, ce?
– Mă bate.
– De ce să te bată? Ești cu mine.
Doamne, ce-am spus! Ies cu un băiat și eu, îl protejez. Doamne! Râdeam pe ascuns.
– Tocmai de-aia o să mă bată, din cauza ta.
– Stai mă calm, ce ai? Nu te bate nimeni. Vrei să plecăm acum? Hai! Mai e o oră de film. Ãștia au plecat, se vor întoarce să te bată când filmul se termină.
– Hai să mergem acasă, Elena!
– Hai, Florine!
Așa cum am prevăzut, băieții nu erau la ieșire.
– De unde ai știut că nu sunt aici?
– Știu eu.
Doar nu era să-i spun că am fost școlită în șatră. Fără cei din șatră mi-ar fi fost mai greu.
Tot drumul, Florin privea în spate. Nu puteam ține pasul cu el. A fost o mare rușine pentru el, toată tactica de a mă cuceri s-a făcut praf. Îmi era milă de el. Vreo cinci zile nu l-am mai văzut. Am rămas doar la a ne saluta. Oricum, regret ziua pierdută cu el. Era ziua mea de liniște, dar poate că Florin a învățat ceva din acea zi.

Ajunsesem la așa un grad de repulsie față de fabrică, încât mi se făcea rău când intram în secție dimineața. Tovarășa șefă, din fabrica mare, era tot timpul încruntată și bănuitoare. Pentru mine nu a găsit mașină de surfilat. Nu o avea disponibilă și nici nevoie de încă una. Mă punea la călcat. Mesele erau foarte înalte. Masa de călcat ajungea în dreptul sânilor. Călcam doar cu aburi, asta era regula. Aburii îmi veneau în față, în ochi, în nas. Respiram aburi. Nu rezistam, din cauza căldurii era să leșin de câteva ori. Făceam pauze dese din pricina răului. Odată, m-a trimis la asistenta fabricii, și ea la fel de supărată și nervoasă de parcă erau surori.
– Spune, fată, ce ai?
– Păi...mi-e rău, îmi vine să leșin.
– Când, adică?
– Adică, îmi vine să leșin, de exemplu acum cinci minute, în fabrică...
– Îți vine să leșini adică, înainte sau după masă?
– Dimineața când ajung aici..
– Ai prieten?
– Da.
– Ești gravidă, fată ești gravidă. Veniți toate așa. Lasă că vă cunosc eu. Ia spune cum te cheamă?
– Bună ziua.
Am plecat nervoasă din cauza prostiei fără margini a acestei asistente. Am lăsat-o în cabinet, vorbind de una singură. Nu m-am dus în secție. Am fugit, plângând, la tovarășul Șișu.
– Bună ziua, tovarășul maistru!
– A, Elena, să trăiești fata mea! Ce-i cu tine? Plângi?
– Da...plâng!
– Hai, hai, linișteste-te și spune-mi ce s-a întâmplat.
– Mi s-a făcut rău pe secție.
– Cum ? Elena, ai mâncat ceva?
– Da, am mâncat.
– Păi? Și atunci de ce să-ți vină rău? Cum te doare?
– Nu mă doare nimic. Mi-e rău, îmi vine să leșin.
– Hai la doctor Elena, dar se poate, să stai așa, vai...
– Nu merg nicăieri.
– Nu spune așa, trebuie să mergem, nu fi căpoasă, nu trebuie să plângi pentru asta, dar se poate, măi Elena?
– Am fost la asistentă și a zis că sunt gravidă pentru că am prieten. Nici măcar nu am. Am mințit..nu știu de ce am mințit.
– Și pentru atâta lucru plângi?
– Da. Ce? Nu–i de ajuns?
– Ești prostuță, Elena. Așa sunt femeile, mai rele.
– Eu nu sunt rea.
– Tu nu ești rea, sigur că nu.
– Tovarășul Șișu, vreau să vă spun că nu mă acomodez aici. Nu pot și pace. Plâng întruna. Plec acasă.
– Vai de mine, cum poți să spui asta?
Devine serios, se ridică și vine spre mine, îmi ridică fața din pământ și mă face să mă uit în ochii lui.
– Fii atentă fată dragă: mama ta ți-a dat viață, te-a crescut, te-a educat. E timpul să o ajuți. Dacă pleci de la fabrică o faci de râs. Ai înțeles?
– Da. Am înțeles ce e de înțeles, dar pe mine de ce nu mă întreabă nimeni ce fac? Cum mă simt? Ce vreau? Unde mă duc? Dacă sunt fericită ori tristă, pe cine interesează ? Pe nimeni tovarășul Șișu. Nu mai vreau să trăiesc așa. Nu vreau să am carte de muncă. Nu vreau să leșin în fiecare zi.
– Ce vrei să ajungi? O panaramă?
– Poftim?
– Nu e bine cum gândești. O faci pe mama ta de rușine. Stai aici la confecții că e foarte bine, ai un salariu, mâine, poimâine găsești și tu un băiat, te măriți, faci un copilaș. Trece vremea iute. Păi! Ce înseamnă asta? Cine ți-a băgat în cap prostii?
– Of, Doamne...chiar eu, eu mi-am băgat în cap prostii de genul: vreau să termin școala, vreau să am timp să scriu, să pictez, să fac poze, să fac o facultate, și să fiu avocat. Asta îmi doresc.
– De ce avocat?
– Vreau să îl judec pe omul pentru care tata a murit. Să-l judec pentru banii pe care trebuia să-i dea mamei, să mă crească, să fac școală, pentru că dacă mama avea bani, nu făceam școala profesională la Focșani, prin urmare nici aici nu lucram.
– Da, e-adevărat, poate că ajungeai om mare.
– Vedeți, vedeți, recunoașteți că acum sunt un nimic...nu sunt mai deosebită față de un om obișnuit.
– De ce vrei să fi deosebită? Adică, vrei să faci altceva mai diferit ca să atragi atenția asupra ta, Elena?
– Da. E un păcat asta? E un păcat să fi deosebit?
– Nu. E cam greu. Lumea va spune că nu ești normală.
– Depinde de ceea ce faci.

Ajunsesem la capătul răbdării. Într-o bună zi m-am urcat în tren și-am plecat acasă. Mama era cu Mariana în sufragerie.
– Sărut mâna, mamă. Salut, Mariana!
– Ce-i cu tine acasă?
– Mamă, am plecat de la fabrică. Am venit acasă.
– Adică de ce?
– Nu-mi place mamă, înțelege...
– Acum te întorci la gară și pleci .
– Ba nu.
Mă apucă de umăr și mă trage spre ușă.
– Ce faci, mamă, mă dai afară?
– Da, te trimit la muncă. Nu ai făcut o școală degeaba.
– Aia a fost școală? Înțelege că nu mă întorc la fabrică, mai bine mor.
– Ete na, ce să zic!
– Chiar mă dai afară?
– Lasă prostiile și pleacă, ce înseamnă asta? Ia uite la ea...
Deschide ușa și mă împinge afară. Era lucru hotărât să-i urmez convingerea. M-am întors la Călărași golită de voință și plină de ură. Îmi uram viața. Mă oprisem din plâns. Vroiam să mor Dată afară de mama, lumea mea se colora în negru. Ideile porneau către sinucidere. În cap circulau întrebări ce să fac? unde să mă duc? De ce nu mă crede nimeni? Ce mă fac? Răspunsurile veneau mecanic și erau de genul nimeni nu mă crede, nimeni nu mă aprobă, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă iubește. Atunci am decis: Mă omor. Lumea nu-mi va simți lipsa. Toți se vor bucura. Am așteptat ca fetele să plece la fabrică. Am luat un cuțit și-mi priveam mâinile, căutam o venă mai mare. Am auzit că dacă îți tai venele în apă te doare mai puțin. Nu am găsit o oală să-mi încape mâna până la vena pe care eram hotărâtă să o tai. M-am dus în spatele casei pentru ca sângele să se scurgă în pământ. Am așezat mâna stângă pe picior și cu drepata învârteam cuțitul. Cum să-l bag? Așa cu vârful ori așa în lungime? Am înfipt vârful cuțitului în piele și am tras repede adânc în jur de doi centimetri. Așteptam să curgă sângele dar abia se observa un firicel. Reușisem să mă zgârâi. Cred că trebuie mai adânc...să pun cuțitul așa pe lungime, apăs pe piele până simt osul. Am așezat cuțitul pe urma fină de dinainte și așteptam să prind curajul de a face ultimul gest. Secundele treceau, curajul dispărea. Am lăsat-o baltă. Mă gândeam la o soluție. Cum să mor... să nu simt durere? Voi pleca de-acasă și voi merge așa ...poate se întâmplă ceva, poate că o mașină mă va lovi.
Nu vedeam lumea.. Speram ca atunci când trec strada să circule multe mașini. În centru era aglomerat. Mergeam încet, dreaptă, priveam doar în fața și foarte departe. Lacrimile curgeau fără să vreau, nu doream să plâng de frica morții. Toate mașinile m-au ocolit. Am ajuns la marginea orașului lângă grădina zoologică. Mi-am adus aminte că prin jur trebuie să fie un parc și o apă. Le-am găsit repede. Parcul era gol. M-am așezat pe bancă, aproape de apă, mi-am sprijinit bărbia de genunchi și-am rămas așa, negândind la nimic, nu știu câtă vreme.
– Bună ! Ce faci? Îmi dai voie să stau cu tine?
Cineva vorbea. Cu coada ochiului vedeam o umbră. Întorc puțin capul și văd un băiat. Îmi vorbea. Am voce? Încă trăiesc? Ce e ăsta de vorbește cu mine? E oare înger? E blond, ar putea fi. Îmi zâmbește.
– Îmi dai voie să stau cu tine?
– Da.
– Ce faci?
– Nimic. Vreau să șterg un vis.
– Ce vis?
Îngerul îmi apucă mâna în mâna lui, îi simt căldura. Îmi căuta ochii. Mi-am așezat fruntea pe genunchi.
– Acela de-a privi viața din viață. Vreau să o privesc din spatele luminii, lumina să vină din șir de lumânări.
– Privește viața acum, aici cu mine.
– Nu e viață asta, aici cu tine sunt doar ziceri.
– Cum te cheamă?
– Elena.
- Te cunosc, Elena.
– Știu. Ești înger.
– Te-am urmărit chiar de când ai ieșit pe poartă. Am mers tot timpul după tine. O mașină era să te lovească. Mi-am dat seama că vrei să te omori. De ce faci asta?
– Și eu m-am întrebat. Te întreb invers: de ce să nu fac asta?
– Ai un singur motiv, anume viața.
– Nu e motivul meu. Viața e doar un ciob, continuă să se înfigă în mine încât respirația abia se simte.
– Vreau să trăiești Elena. Promit că voi avea grijă de tine.
– Vreau să mor. Promite că doar vei privi.
– La ce?
– La asta.
Mă ridic și merg. Din parc trebuia sa cobor trei trepte, era un fel de scară ce ducea în apă. Cobor o treaptă și privesc în față. Nu simt nimic și e liniște. Pe celelalte două le-am coborât fără oprire până am simțit piciorul cum se udă. Am continuat să intru până la genunchi. În cap, o întrebare: sunt șerpi aici? Mi-e frică de șerpi, de moarte nu? Am întors capul. Îngerul mă privea de sus. Fără să-i vorbesc am hotărât să ies din apă. Mi-a întins mâna și m-a condus la bancă. Tăceam. Am așezat capul pe umărul lui... m-am întors în viață hotărâtă să o înving.
– Elena, te conduc acasă.
– Da.
– Să mănânci. De câte zile nu ai mâncat?
– Nu știu, de multe.
– Acum îți este foame Elena. Voi veghea mereu la tine.
– Ești îngerul meu?
– Nimic nu e sigur. Sunt ce vrei tu să fiu.
Mi-a deschis poarta să intru. Nu mințea, spunea adevărul pentru că la sigur s-a îndreptat către casa unde locuiam. M-a pupat pe frunte și a plecat. Am intrat în curte alt om, simțeam puțină fericire și-mi era foame. Am căutat cuțitul, l-am spălat, am făcut curat și de mâncare.
Începea să-mi fie rușine de ceea ce făcusem. Cu cât rușinea creștea cu atăt mai mult creștea în mine dorința de viață, de succes.
În fiecare zi îl căutam pe stradă. De atunci nu l-am mai văzut. Nu-l voi uita niciodată. El este ceea ce vreau să fie. Vreau înger să fie și promit Cerului că atunci când voi simți că viața mă înșală, voi privi înainte, dar nu ca să-mi iau viața ci ca să mă lupt cu ea. Îmi voi privi îngerul în suflet cu suflet.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
M-am obișnuit cu munca la fabrică și-am acceptat realitatea. În 15 decembrie ne-au dat drumul acasă, până după Anul Nou eram trecute în concediu de odihnă. Cu mama nu vorbeam. Nu puteam întoarce privirea către ea. Nu mai simțeam nimic. M-am împrietenit cu câțiva băieți, vecini cu mine. Florin stătea la etajul trei și-i plăcea să vorbească mult. Covrig era tăcut și avea tendința de a mă proteja arătându-mi băieții răi. Locuia la o distanță de două blocuri. Ionuț, vecinul de la scara B, nu avea nimic ieșit din comun. Povestea frumos și îi plăcea să danseze. Seara ne plimbam toți patru prin oraș. Mama continua să mă certe din acest motiv.
– Unde mergi tu cu trei băieți? Fată serioasă ești?
– Au fost trei băieți, acum sunt patru și cu mine, egal cu cinci. Suntem prieteni.
– Tu ești singura fată, nu ai ce căuta cu ei.
– Și ce vrei să fac? Să mă uit la tine?
– Nu ești fată să umbli cu golanii prin oraș.
– Golanii ăia sunt prietenii mei.
– Nu ai ce căuta cu ei.
– Ba da. O să plec.
– O fată nu ai găsit?
– Nu.
– Stai acasă.
– Nu, nu, nu! Să mă lași în pace. De-acum voi face doar ce poftesc. Terminat.
– Vezi că te bat cât ești tu de mare.
– Scutește-mă.
Am plecat, iar pe mama, ca de obicei am lăsat-o vorbind de una singură. Băieții mă așteptau afară. Seară de seară erau aceleași discuții, reproșuri și evident nu ajungeam la nici o înțelegere. Nu vroiam să mai fac nimic din ce-și dorea mama. Alături de băieți mă simțeam liberă și fericită. Eram protejata lor.
Într-o zi, la prânz, mâncam și ascultam la radio ceva știri. Deodată cuvintele nu aveau sens, ce auzeam nu era conform realității. Am dat sonorul mai tare: Ceaușescu nu mai e...a căzut Ceaușescu, Români....liberi...în București toți oamenii sunt pe stradă...România liberă, dragi cetățeni...
M-am ridicat de la masă și mă uitam pe geam. Ce dracu! O bucurie îmi umplea ființa, unde să mă duc? La Florin. Nu puteam, el era la Combinat, se întorcea abia la trei. Ionuț? La fel. Doamne ce mă fac? Nu pot să stau în casă.
Băieții au ajuns acasă mai devreme. Ne-am adunat cu toți și-am plecat fericiți în oraș. Oamenii păreau amețiți. Figurile lor râdeau dar în același timp căutau ceva, păreau extrem de bănuitori și agitați. La primărie era o mare de oameni. Mulți fluierau. Din clădire se aruncau tablouri cu Ceaușescu, dosare, cărți, steaguri, și scaune. Când au golit birourile au trecut la spart geamuri. Nu am înțeles nimic din ziua aceea. A fost o zăpăceală generală, o tensiune, am fluierat și am vorbit tare pe stradă fără frica milițianului că ne va opri să ne ceară buletinul și să ne scrie în caiet.
Au urmat zile speciale pentru mine. 21, 22, 23, 24, 25 decembrie 1989, zile în care am învățat să recunosc un tanc și sunetul mitralierei.
Pe 28 decembrie, am fost cu mama la magazinul Universal și am cumpărat un televizor și un covor, bun pentru sufragerie. Le-am luat direct din mașina care aducea marfă pentru că oamenii se îmbulzeau acolo, afară. Am plătit la șofer cumpărăturile. Norocul meu a fost că băieții, adică golanii cu care ieșeam seara în oraș, m-au ajutat la cărat. Sufrageria semăna a casă, aveam covor, televizor și pat.