Am întrebat pe parcursul vieții deseori, ce înseamnă „anaerob” sau alte cuvinte cu care am fost chinuiți la școală și facultate: de ex. „azimut” sau „biută”. Rar că cineva a înțeles despre ce e vorba, ba unii nu știau și nici nu se omorau să știe, așa cum s-au dat cu capul de toată Academia Militară ani de zile ofițerele, generalii, am curățat arme, am stat drepți, ne-a fost greață de mâncarea pe câmp!

Eh, și la ce îmi folosește că știu, unde este o „biută”!

De ascuns inamicul și cu mine oricum ne-am ascunde de frică și nu cred că trebuiau să-mi strice trei veri din viața mea de om tânăr pe câmp cu uniforme diforme?

Pe mine mă trăgeau în jos. Erau sigur făcute din stofă de piatră.

Într-o dimineață de vară am hotărât să merg fără sacoul greu, pentru că nu reușeam cu nici un chip să-l închei sus la gât. Simțeam că mă sufoc și mi-am pus gradele la cămașă.

Ah, până am ajuns la Academia Militară, unde trebuia sa fim la ora 5.50 în poziție de drepți, în toate troleibuzele și stațiile, toți mi-au zâmbit și m-au salutat.

Mă simțeam foarte bine așa băgată în seamă, da, eu eram cu un grad mai mare decât soldații din troleibuz.

Ce nu știam eu, era că nu aveai voie fără acea manta, nu se putea merge așa în cămașă, egal cât era de frig sau de cald, nici mort.
Am aflat când s-a făcut apelul.

Ofițerul nostru, o doamnă tânără și frumoasă, (nu știu cum trăia înconjurată peste tot de uniforme, ținând cont că toată familia era în armată), s-a îngălbenit pe loc, am crezut că leșină și că i-o fi fost rău de la cine știe ce mâncare.

Nu, ea de fapt văzuse că n-am manta, iar în câteva minute urma să treacă generalul în control.
Am fost scoasă la apel și trebuia să recunosc că am greșit, venind fără manta. Eu am spus motivul și am justificat și alegerea altor bocanci, deoarece cei pe care îi primisem erau lucrați strâmb și îmi făcuseră bătături.

Generalul mi-a spus că nu contează, un soldat face orice pentru țara lui. „Da, dacă poate să meargă“, am adăugat și m-am descălțat! S-a lăsat o liniște în care ofițera noastră nu putea nici să leșine, că ar fi făcut prea mult zgomot.

Am fost iertată pentru tot, am avut voie să vin cu cizmele mele și am primit o manta din alta stofă, care nu mă gâtuia ca cea veche.

Soldații nu m-au mai salutat niciodată ca în acea dimineață, când am fost doar în bluză cu gradele fluturând pe ea în voie.

Școala germană, în 1973, în Strada Dorobanți, era nouă, laboratorul la fel.

Profesorul de chimie domnul S. a încercat să scrie la tablă, după primele încercări, s-a întins cât a putut, halatul alb pe care îl purta în laboratorul de chimie nu l-a prea lăsat însă de la mânecă și sub braț și, când să mai scrie un rând, a dispărut sub catedra mare și a apărut pe undeva pe jos.

Noi, muți de teamă că ne va da un test, n-am comentat nici cu o vorbă.

Zâmbetele ne-au înghețat pe față, când dl. S. încerca să o scoată la capăt de acolo de pe jos unde era, cu bancurile lui sofisticate la care el se prăpădea de râs cu toți dinții lui albi.

Da, asta avea dl S. din destul: dinți albi, sănătoși și îi arăta pe toți când vorbea. Spera probabil, să i se treacă cu vederea că e mic și atunci se mândrea și el cu ce avea, adică o dantură fără pic de tutun sau cafele care i-ar fi luat din strălucire..

Cred că de aceea și-a făcut un obicei de a scrie cu mâna în aer tot ce spunea cu voce tare. Toate orele de chimie au fost un fel de pantomimă în care un profesor mic, care chiar stând în picioare noi îl vedeam tot numai bust, scria în aer cu mâna dreaptă formule peste formule.

Creta din când în când se rupea. Oare de la căldura corupului, fiind nefolosită? Noi nu înțelegeam, cum reușea să se facă bucăți la finele orei!

Dl. S. ieșea fericit ca de pe un câmp de luptă, unde el era singurul victorios.

Nu l-am uitat pe dl S. Nici nu ai cum uita un profesor care a scris rar și corect, dar în aer, a vorbit mult și doar pentru el inteligibil, iar la teze avea pretenții de chimie la nivel de olimpiadă.

La ultima teză i-am scris o poezie despre ploaie, care chimic avea pentru mine destule ingrediente, iar pentru el probabil a fost un șoc reușit și mi-a dat nota cinci.

Prima profesoară de fizică, doamna P., a fost în prima oră tânără, slabă și îmbrăcată într-o rochie roșie. Apoi s-a căsătorit, se farda periferic, se îngrășa vizibil și avea o rochie largă albastră ca cerneala, pe care n-a mai dezbrăcat-o mulți ani, iar la fiecare final de an, era însărcinată și lipsea cu lunile.

Din când în când se reîntorcea la ore, vorbea și se mișca cu încetinitorul, dădea multe sfaturi din fizică și zeci de pagini de citit acasă. Ceea ce era foarte bine, dar le înțelegeau doar cei care aveau pe cine întreba, ceea ce nu la toată lumea era cazul. După ce a făcut vreo 3-4 copii, a dispărut.

Următoarea tovarășă de fizică, doamna B., era o femeie fără vârstă, iute, incisivă, impunea respect cu o voce mult mai tare decât toată apariția ei mignonă. Nu lipsea niciodată. Nu știu ce o ținea atât de sănătoasă, probabil că fizica pe care o iubea, după felul în care preda, destul de mult. Materia fizică a început datorita doamnei B. să devină o materie cu cap și coadă.

Reușea să umple spațiul și fără a se urca pe podiumul laboratorului.
Culmea, doamna B. o femeie la fel de scundă ca prof. de chimie S., ajungea și la tablă. Cândva s-a îndrăgostit de profesorul de desen, dar n-a lipsit nici atunci. Târziu a făcut și ea un singur copil și ne devenise și mai dragă, pentru că noi de fapt toți îl adoram pe tovarășul de desen, domnul C.

Un tip sportiv, calm și înțelegător, atât de înțelegător că aveai impresia că desenul este și el o materie importantă, cu atâta har ne explica cum e cu punctul și cu linia.

Multă mirare ne-a trecut peste fețe, când am aflat că fusese și boxer!

Și noi copiii aveam tot felul de boli, iar unii care mergeau la schi își mai rupeau câte un picior sau o mână. De lipsit nu se prea obișnuia.

Eu care, în cămin, avusesem ani de zile cam toate bolile cunoscute și necunoscute și îmi petrecusem multe zile și luni prin spitale, acum în școală nici dacă am încercat, nu m-am îmbolnăvit! Ca să faci febră, se zicea că trebuie să mănânci cretă. Dar noi nici cu cretă nu reușeam să facem febră.

La spital mama mă vizita rar. La tuse măgărească sau congestii te izolau de lume și îi vedeai pe toți doar prin rama geamului. Acolo în camera închisă stăteai în așteptarea sfârșitului de săptămână sau a aerului respirabil și mai ales a bananelor și portocalelor. Era evident: spitalele erau mai importante decât Crăciunul sau Paștele, pentru că la spital aceste fructe paradisiace puteau fi întâlnite în cantități mult mai mari decât sub Tannenbaum.

Îmi aduc aminte de Victor Ganea. Așa îl chema pe un băiat de la cămin cu care am împărțit șase ani aceeași soartă. Lunea, părinții ne aduceau sănătoși și marțea deja tovarășa Vicki, (semăna leit cu Cruela de Ville, dar pe vremea aceea nu știam că oamenii seamănă între ei) ne interna. Uneori nici nu eram așa bolnavi, cred că de noi doi dorea să scape din motive pe care târziu aveam să le aflu din alte povestiri întâmplătoare.

Victor Ganea, căruia așa i se adresau toți copiii, de aceea îmi și amintesc numele complet, nu ca aș avea eu nu știu ce memorie, - avea acasă un televizor și, la spital, îmi povestea filmele cu Stan și Bran, pe care eu nu aveam unde să le văd. Cât era ziua de mare și gălbuie ca pereții spitalelor îmi arăta cum vorbește Stan și se miră Bran. Râdeam cu atâta poftă printre tuse și respirații dureroase, că de multe ori venea doctorul și ne spunea că nu e bine să râdem atât de mult.

Jucării nu prea aveam, așa că poveștile ne împăcau cu soarta acelor săptămâni de izolare.

La spital era mult mai bine. Nu era atâta ordine ca la cămin, unde aveai voie să faci pipi numai dimineața și seara. Cei care doreau, sau trebuia să facă între dimineață și seară, făceau pe ei și erau puși la colț, unde stăteau ca niște găini uitate în ploaie și învățau ce „nu-i frumos”.

Urmările acelor ani cu toate re-educările la care am fost supuși pe strada Sofia au fost multe și sumbre. Strada Sofia era de felul ei o stradă liniștită, cu tei bătrâni și multe păsări, ce cântau libere.

Vila-Cămin avea câteva etaje, cu un gard din fier forjat de care mulți dintre noi ne-am ținut multe seri, să ne așteptăm părinții, care veneau fiecare cum apuca. Recele acela umed, de fier forjat dat cu un strat de ulei ne intra în pomeți și palmele mici nu apucau să înconjoare toată țeava de gard.

Când veneau părinții cam toți aveam două dungi negre pe o parte și cealaltă a feței, fiecare după cât de tare aștepta.

În grupa mică ne mai încăpea capul printre gratii, în ultimul an ne uitam cu invidie la cei mici, care își vedeau primii părinții. Îi întrebam din când în când pe cei mici, dacă o zăresc pe mama, femeia aceea în bluze albe cu multă broderie, cu perle la gât și părul negru strâns în ace mari, venind cu pași mici, așa cum fac oamenii mici, calmă, dinspre statuia din Dorobanți „Lupoaica”.…….Mama mea era singura mamă care nu avea ochelari de soare, adică nu-i purta. O deranjau, mi-a spus, ea mai bine ținea ochii deschiși. Târziu, cândva, mi-a povestit, povestea cu ochelarii de soare.

Întrebam uneori cu capul doar jumătate printre țevi până oboseam și eu să întreb și copilul celălalt se plictisea și el să tot răspundă că „nu”, că nu e nici o mamă cu broderie multă, cu părul strâns sau mersul calm. Erau multe mame grăbite, cu sacoșe și bluze colorate, tați erau puțini care veneau să-și ia vineri seara copiii de pe strada Sofia.

Cred că ei erau modelul din abecedar, adică la fabrică, sudori sau la pescuit cu râmele acelea ale lui Viorel, tot din abecedar.

De câteva ori, n-a rămas nimeni pe care să-l întreb, atunci aveam toată groapa de nisip pentru mine. Atunci știam că mama are treabă, tata e la fabrică și a doua zi e sâmbată și tot singură mă pot juca cu toate lebedele și cu toate locomotivele din lemn.

Și la televizorul uriaș puteam să mă uit. Era pus sus pe un dulap și nu plânge nimeni în stânga și dreapta mea. În acele zile, singură în toată vila, puteam să fac pipi când doream, pentru că tante Vicki atunci își făcea și mai multă cafea, fuma și mai multe țigări și nici nu mai închidea ușile sau deschidea ferestrele.

În oraș, din Piața Unirii peste Cișmigiu până sus la Gara de Nord și Piața Matache, copiii nu aveau bube dulci, nu știu din ce motiv, și numai când erau răciți vorbeau pe nas, ceea ce la noi în cartier era cu totul altfel. Mihăiță și Mioara toată viața lor au vorbit pe nas și au fost răciți. Probabil de la casele din pământ în care se născuseră.

În acele vremuri, la școală era mai frumos decât acasă înconjurat de părinți și apostrofări „ți-ai făcut temele... să te duci la pâine sau ... te spun tatii când vine acasă, să vezi tu atunci...”.

Am avut colegi creativi în răspunsuri când lipseau, unul mai trăsnit decât celălalt. În clasa a șasea, colega L.D. a răspuns dirigintei, o femeie blazată și veșnic obosită, total nepricepută în materia geografie pe care o preda, că ea, fata din clasa a șasea, fusese închisă într-un frigider timp de o zi și astfel nu a putut veni la școală.

Nimeni nu a râs pe câte îmi amintesc. Toți ne-am întrebat oare cât trebuie să fi fost frigiderul de mare, – pe vremea aceea exista cred o singura marcă „Fram” – și am avut o admirație pentru ea, fata cu ochelari mari care rezistase la frig o zi întreagă.

Acum când îmi amintesc, mă întreb de unde venea curajul de a prezenta o întâmplare banală într-un mod atât contradictoriu cu realitatea și mai ales: cum de atunci nimeni nu a comentat în nici un fel?

(pe vremea aceea răspunsul la asemenea întrebări era prompt: "ca să-ntrebi tu!")

Va urma