«…Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău…»
(Luca 15, 20-21).

«În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” și „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă.»
(2 Petru 2, 21-22)

Iată două pasaje din Biblie ce prezintă două situații prin care, eu unul, deseori trec.
După ce mă satur de tăvăleală prin mocirla mizerabilă a acestei lumii, obosit de chefuri, alcool, tutun și câte și mai câte, mă întorc spre Dumnezeu și spun asemenea fiului risipitor: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva Ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul Tău…»
De fiecare dată când revin la Tatăl simt iertarea lui. El – Tatăl știe să ierte! El iartă așa cum nici un om nu a făcut-o, și nu o va face vreodată. Deodată simt pe umeri haina cea nouă, pe degetul meu strălucește un inel, simt că nu mai sunt desculț căci în picioare port încălțări, și nici flămând, căci Tatăl meu a pus pe masă vițelul cel gras. Deodată simt că nu mai sunt mort pentru că aud cuvinteleTatălui: «…acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit».

Dar nu știu cum se face, că peste puțin timp uit să mă mai ospătez din bucatele pe care le-a pregătit Tatăl meu pentru ospățul dat în cinstea mea. Apoi, într-o dimineață uit să mă încalț în încălțările pe care mi le-a dăruit și o iau așa desculț prin lumea plină de noroi, pe urmă pierd inelul cel scump de pe deget, iar haina cea nouă o uit și pe ea undeva aruncată printr-un ungher.
Și iată-mă din nou bălăcindu-mă în mocirla mizerabilă a lumii. Ca pe urmă, oboist, să alerg din nou la Tatăl… Și nici măcar nu știu dacă mă pot numi «Fiul risipitor»?... Sau mai bine mi s-ar potrivi: «Câinele (care) s-a întors la ce vărsase» și «Scroafa spălată (care) s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă»…