poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | ÃŽnscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaÅŸi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1277 .



Dumnezeu face inventariu…
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Milde Muruti ]

2010-12-03  |     | 



În acel an, toamna parcă se așternuse pe pământ, poleind cu aurul frunzelor, nu numai aleile din curtea bisericii, ci și tot ce până mai ieri fusese verde și frumos. La biserica din deal, sau biserica frasinului așa cum mai era cunoscut acest sfânt lăcaș, se întâmplase ceva nefiresc.
Bătrânul Petre îi spusese atunci simplu: o minune de limpezire! ÃŽn afară de el, doar preotul È™i foarte puÈ›ini din cei prezenÈ›i înÈ›eleseseră mai bine mesajul clar al ,,minunii’’.

Ctitorită pe la 1800, cu ajutorul localnicilor mai cu dare de mână, pe colina care străjuia mai toată așezarea, biserica domina și acum după trecerea anilor, prin măreția turlei albe ce se zărea de la marginea satului. Cu timpul, pe aleea dintre clopotniță și biserică răsărise un frasin, frasin care acum, prin opulenta lui coroană, încerca să pună în umbră falnica turlă, dar cum el își schimba mereu culorile coroanei, nu reușea. Albul turlei, indiferent de anotimp, rămânea mereu alb.

În dumineca aceea, toamna târzie, făcuse din frunzele frasinului un veritabil covor foșnitor auriu, așternut molcom de cum treceai prin tunelul clopotniței și până la ușa biserici, covor în care se împiedicau pașii micuți și târșiți ai lelei Ioana. De peste patru decenii, lelea Ioana, o femeia micuță de statură, puțin cocoșată și cu un neg imens pe vârful nasului, se îngrijea de orânduiala bisericii. Pe la jumătatea aleii se oprise să-și mai tragă sufletul, apoi își ridicase ochii spre coroana frasinului, dojenindu-l, așa cum fac bătrânii în șoaptă sau în gând, înaintând încet spre ușa bisericii, făcând, cu mersul ei târșit o pârtie prin frunzele moarte.
Două-trei zile È™i gata cu frunzili tale, bă boÈ™orogule, că mi-ai mâncat sufletu’ nu alta! Pă fiece toamnă: mătură Ioană în sus, mătură Ioană în jos!… Da anu’ ăsta nu mă mai grăbesc, am să te aÈ™tept să-È›i cadă toateee, toateee… È™i apoi mătur… Brusc gândurile i se curmaseră: se oprise cu cheia în mână È™i ochii pironiÈ›i mijit, pe afiÈ™ul de pe ușă, să vadă mai bine. Se apropie È™i mai mult să desluÈ™ească scrisul, dar tot nu pricepu mare lucru: literele erau diferite față de ce învățase ea la È™coală.
Se gândi că este un anunÈ› pus de la primărie sau altcineva, care vinde sau vrea să cumpere ceva, apoi, făcând aÈ™a un gest cu mâna stângă a lehamite, descuie uÈ™a din dreapta È™i păși în biserică. După primul pas se opri puÈ›in speriată, luminile care încadrau intrarea în altar erau aprinse. ÃŽÈ™i făcu repede semnul crucii − cum de altfel o făcea ori de câte ori intra în casa Domnului − gândindu-se că poate părintele le uitase aprinse.

Între timp, pe aleea din fața bisericii, se adunaseră primii enoriași: câțiva bătrâni și bătrâne. Priviseră mai toți afișul acela, cu scrisul ciudat, ridicaseră din umeri și așteptau nerăbdători să vină moșul Petre. Acesta veni printre ultimii și întrebă așa în treacăt, care-i problema. Toți arătară spre ușă. Citi și el anunțul, oftă adânc și dându-și pălăria a bună, de duminică, așa mai pe ceafă și scărpinându-se în frunte, zâmbi, dezvelindu-și dinții îngălbeniți de tutun și mămăligă.
− Spune-ne È™i nouă bă Petre, ce scrie acolo mă, dă te tot hlizeÈ™ti aciliÈ™a, zise Nae a lui Vulpoi, unul cam de un leat cu el.
− Apoi scrie, aÈ™a! È™i dregându-È™i glasul, zise mai tare: AnunÈ›!... È™i tăcu, aÈ™teptând să se facă liniÈ™te. După câteva momente reluă: Azi, în duminica a doua a lunii brumar, anul curent, să aduce la cunoÈ™tinÈ›a enoriaÈ™ilor că, în bi-se-ri-căăă… Dumnezeu va face inventariu... Se opri. Ultimul cuvânt − inventariu − rostit de Petre cu o voce foarte gravă, alergase fără să întâmpine vreun obstacol, peste capetele lor È™i se agățase de braÈ›ele crucilor. O liniÈ™te ciudată își întinsese aripa peste ei, È™i parcă tăcerea mormintelor din jur, pusese stăpânire peste tot È™i toate. Nimeni, timp de secunde bune, nu scoase niciun sunet.
− Inventariu!... mai spuse încă o dată bătrânul Petre ridicând amenințător, degetul arătător spre cer.
− Adicătelea... ce... ce inventar bă Petre? Nu vezi că uÈ™a e dăschisă! reuÈ™i tot Nae să spună.
− Inventariu!... repetă Petre pe un ton È™i mai ridicat. AÈ™a, să audă toÈ›i È™i să-È™i închidă gurile.
− Du-te bă daciliÈ™a!... Bă Petre, tu ai bolânzât sau te râzi dă noi? Când se face bă inventar, am văzut eu la cumparativă, aciliÈ™ea în sat, să închide uÈ™a cu sigiliu băăă… È™i să pune pă ea un afiÈ™ mare, pă care scrie mare băăă… IN-VEN-TAR! zise, silabisind, tot Nae. Tu nu vezi că uÈ™a este dăschisă sau ai orbu’ găinilor?
− Văd bă Nae, cum să nu vad!?... răspunse Petre aranjându-È™i pălăria. Da’ ici, pă afiÈ™u’ asta, scrie negru pă alb: Dumnezeu va face inventariu... nu inventar, ca la cumparativă, dacă ai priceput... e... e o mare diferență.
− Du-te băăă… cu deferenÈ›a ta, că nu e nicio deferență…
− Cine mă, face inventar, Dumnezeu? întrebă o voce piÈ›igăiată, din mulÈ›ime.
− Și... È™i la ce crezi tu mă Petre, că face Dumnezeu ,,inventariu’’, aÈ™a cum spui tu, la lumânări, la tămâie, la iconiÈ›e? întrebă tot Nae, aÈ™a în bășcălie.
Petre nu răspunse provocării, îi învălui pe toți într-o privire cercetătoare, să vadă dacă este cineva nou printre ei, dacă merită să-și răcească gura sau nu. Aceleași fețe obosite și zbârcite de femei și bărbați, întâlnite duminică de duminică, de ani de zile.
Nu merită, lasă-i în prostia lor, să vină părintele și să le ixplice dumnealui, ce și cum! gândi el.
− Bă Nae, da prost mai eÈ™ti!... îl auzi Petre pe Cocostârc - de fapt îl chema Constantin, dar fiind înalt È™i foarte slab, prietenii îl porecliseră Cocostârc - băiatul cel mare a lui Trandafir, care stătuse la oraÈ™ mulÈ›i ani È™i acum se întorsese la casa părintească. Cum să facă mă Dumnezeu inventar la lumânări la tămâie sau iconiÈ›e? Crezi tu, că asta-l interesează pe bunul Dumnezeu, ce È™i câte lumânări a vândut lelea Ioana?... Face un inventariu băăă – È™i accentuă È™i el cuvântul, încercând să imite vocea gravă a lui Petre - asupra noastră, a oamenilor, măăă! Să vadă El, cu ochii Lui, careee… cineee… ceee È™i cum, pricepi?
Toți rămaseră cu gurile căscate, așteptând răspunsul lui Nae.

Dăștept Cocostârc ăsta a lu’ Trandafir! Pricepu care e È™pilu, nu arse gazu’ dă pomană la oraÈ™. Le ixplică mură-n gură, da ei tot lemn Tănase, tot ca viÈ›elu’ la poarta nouă se uită la afiÈ™! reflectă Petre, văzându-i cum toÈ›i stau aÈ™a, ca niÈ™te statui È™i aÈ™teptau ca cel întrebat să răspundă. ÃŽnsă Nae făcu pe mortul în păpuÈ™oi.
− Adică!?... îndrăzni, să întrebe totuÈ™i cineva din mulÈ›ime.
− Adicăăă... Să vadă El, care e cu El, care e cu Domnul trup È™i suflet È™i care e doar aÈ™a cu vorba!… îi lămuri Petre, în locul lui Nae.
Și din nou aceiași liniște stranie îi învălui pe toți.

Petre îi privi mai atent pe cei din fața sa, oprindu-se așa o secundă două pe chipul fiecăruia, căutându-le ochii, dar toți se uitau în pământ, cercetând parcă, în semnele de pe jos un răspuns și mai lămuritor. Ar fi dat enorm de mult să le poată citi gândurile. Cel mai mult ar fi dorit să poată descifra ce gândește Nae. Îl căută prin mulțime și-l găsi, era în partea opusă, stătea tot așa nemișcat și cu privirea în pământ.
După un timp, toți începură să se foiască. Probabil se plictisiseră sau obosiseră de atâta așteptare mută. Bărbații își dădură pălăriile sau căciulile mai pe ceafă și începură să se scarpine în creștet, un semn caracteristic țăranului român, un semn profund de gândire… Femeile se agitară și ele netezindu-și cu palma niște cute imaginare ale șorțului negru sau aranjându-și basmaua pe cap, adunând - și privind cercetător, în stânga și-n dreapta, să vadă cine a mai venit - firele de păr și pitindu-le sub ea…
Petre le înțelese limbajul semnelor: frica, teama că acum totul iese la iveală și să află adevărul gol goluț, a pus stăpânire pă ei... uite-i cum să mai foiesc și cum să mai codesc și... și cum trag dă timp! gândi el privindu-i. Îi abandonă ridicându-și privirea spre cer. Nu căuta acum, acolo sus, vreun semn anume: semnul era azi aici jos, pe ușă, dar o făcuse așa, mai mult din obișnuință.

Petre mereu căuta semne. Știa să citească semnele pe care alții nici nu le luau în seamă. Știa să privească, să înțeleagă natura și chiar să vorbească cu ea. Când era singur, uneori chiar vorbea cu glas tare cu copacii, cu iarba, dar cel mai mult vorbea cu florile. Făcea mereu o comparație bizară între o floare și o anumită femeie. Avea câteva tufe de trandafiri pe care le botezase cu numele unor femei - dragi lui - din sat. Urmărea zile în șir evoluția tufelor de trandafir și tot compara. Era fericit că femeile nu se trec așa de repede ca florile. Acum privirea i se opri în frasin, admirându-i corona falnică și totuși frumoasă așa prin începutul de goliciune, închipuindu-și că ramurile golașe, seamănă cu niște mâini întinse spre cer, a rugă: și tu falnicule… Tu… Tot Dumnezeului nostru te rogi sau voi aveți alt Dumnezeu, numai al vostru, al pomilor? îl întrebă în gând pe frasin.

− Ce face-È›i mă? Nu intraÈ›i în biserică?… AcuÈ™ica vine părintele È™i voi staÈ›i aÈ™a, ca vițăii la poarta nouă... Hai, intraÈ›i, ce mai aÈ™teptaÈ›i! îi trezi glasul lelei Ioana la realitate.
Nu se grăbi nimeni să intre, toți amuțiseră așa în așteptare, chinuiți de îndoială: dacă era adevărat și în sfântul lăcaș îi aștepta bunul Dumnezeu?... Dacă făcea inventariu?… așa cum spusese Petre!
− Ce-i măi oameni buni, ce s-a întâmplat? De ce nu intraÈ›i în biserică? auziră pe părinte că-i întreabă, venind pe alee, spre ei.
Nimeni nu răspunse, toți întoarseră capul și privirea spre afiș. Preotul înțelese din gestul lor că acel anunț de pe ușă ar fi pricina, se apropie și citi. Mai citi încă odată. Apoi, rămânând în aceeași poziție cu spatele la enoriași, îl strigă pe Petre.
− Petre, tu ai citit anunÈ›ul, ai înÈ›eles scrisul? îl întrebă părintele mai mult în È™oaptă.
− Da! răspunse Petre scurt.
După câteva clipe de gândire, părintele se întoarse cu fața spre ei:
− Oameni buni!... Azi, eu... eu nu pot să mai È›in slujba de duminică! Merg, continuă el după o mică pauză, la oraÈ™, la înmormântarea unui… unui prieten… a… a unei rude! Dumneavoastră puteÈ›i să intraÈ›i în biserică, să vă rugaÈ›i, să aprindeÈ›i lumânări pentru cei vii, pentru cei morÈ›i!… AÈ™a că, la bună vedere!... Și părintele plecă, condus de privirile năuce ale enoriaÈ™ilor.
Petre îl urmări și el buimac, gândind: adică și părintelui îi este…



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!