S-au dus pe malul mării. O zi de noiembrie pe cerul căreia se răsturnase o găleată imensă de var în care se zbăteau ca de moarte câteva păsări, prevestea parcă, o bucurie întunecată.
Mergea în față și aburul alcoolic se plimba pe grumazul ei ca o limbă de șarpe veninos, înfășurând-o aproape de sufocare. Soarele aspru îi pironise câțiva zulufi în ceafă și pe urechile în care pendulau nevricos accesorii feminine metalic-sclipitoare. Obrazul fin accepta plesnelile vântului ca atunci când îl întorci și pe celălalt. Înaintau în gura căscată a orizontului ca un rechin înghițând marea cu floră și faună. Secundele se spărgeau în cioburi dureroase strecurându-se indiscret prin timpanele ca niște site fine. Plaja era vizibil iritată de scoici și de maree.
Dorea să o atingă, însă știa că nu-i aparține. Nu mai era femeia lui. O pierduse așa cum pierzi memoria. Nu avea curajul să recunoască, deși, interior, fiecare celulă era mânjită de vină. Iar regretele mușcau sângeros din conștiință. Fiindcă acum, deși nu părea, avea un moment de maximă luciditate. Acum își dădea seama de crima pe care o făcuse. Omorâse, inchizitorial, sentimentele. Nu fusese niciodată lângă ea când avusese nevoie. Neglijase promisiunile. Tratase cu prea multă naivitate problemele de viață care nu erau numai ale ei și în care ar fi trebuit să se implice cu promptitudine, să demonstreze că are forța de a o susține, de a o proteja. Mereu era adunat de pe drumuri întortocheate, pe care tot ea le deznoda cu acea răbdare, de parcă răbdarea ar fi avut degete lungi și subțiri până la Dumnezeu. Numai că ea uitase să zâmbească. Și chiar de ar fi spălat necazul în nouă ape, limpezirea nu ar mai fi putut trece prin suflet așa cum, prin rostogolire, bobul de rouă lasă luciul iscusinței sale.
Dar nu putea să o lase să plece. Nu era capabil de tărie sufletească. Așa că, scoase pumnalul pe care îl pregătise cu o vreme înainte și i-l înfipse în spate, furios ca o fiară care înfige colții în prada epuizată de alergături. Iar ea, ca o ciută înjunghiată, cerând parcă iertare vieții că o părăsește prea din vreme, căzu cu ochii ațintiți spre cerul alb ca varul. Prin globii bulbucați precum două morminte prietene puteai străbate acea liniște a pustietății. Dar, oare, nu asta dorise? Bolta se așternuse pe trupul ei, ca un lințoliu. Marea începuse jelania. Patru pescăruși, chemați de goarna brizei, țineau stâlpi imaginari.
Un vulcan care-și vărsa lava printre propriile gene stârni cutremurul vieții lui. Apucase cadavrul și-l trăgea după sine în burta mării, parcă iadul se strângea pungă apăsându-l în pântecul rece și întunecat.
Se trezi speriat. Sufla greu ca și când scăpase din sugrum. Tremurând spasmodic, căută cu mâinile. Alături, inspirând liniștit, era cea pe care tocmai o ucisese. Era atât de firavă în somnul alunecos prin trup ca un pui de șarpe. O privea cu atâta pasiune. În semiîntuneric, părea un înger ațipit, odihnindu-se pe aripi.
Își făcu o cruce mare, spuse rugăciunea și își jură să aibă grijă de această dragoste pe care va trebui să o reaprindă ca pe o lumânare a învierii.
Era unicul lucru pentru care nici măcar în vis nu e înțelept să faci contestație.

(3 nov. 2010)