Poteca pe care alerga se îngustase atât de mult încât picioarele goi și crăpate ale Tincăi aproape că zburau.

Pădurea Hăului.

Mai avea 10 minute de mers pâna la marginea ei când, deodată, o umbră care i se proiectase peste umăr, începu a crește în fața ei, gata, gata să o înghită.

- Ajutoooooorrrrrrrrrr, ajutooooorrr! apucă Tinca să strige, când o mâna puternică o prinse de camașa de in care - subțire fiind - cedă rapid, separând-o pentru o clipă de monstrul care apucă să îi șoptească în ceafă:

- Crezi că scapi?

Cuvintele lui avură puterea de a o trezi din moarte și de a o împinge dincolo de imposibil - alerga.

Era în picioare.

Copacii începură a se mișca haotic în fața ei - unul după altul - răsărind din ceruri, parcă.

Crengile lor o apucau de păr, de umeri, de sâni, de coapse și-i plesneau obrajii și tâmplele. Totul părea o conspirație tacită a naturii ucigașe.

Dar nu o mai durea nimic; absolut nimic.

Și alega ...

Ar mai fi vrut să țipe, dar pumnul pe care abia îl simți, o trănti rapid și nemilos cu capul de un mal împânzit de ferigă.

”Corolele arborilor sunt atât de sus, iar eu atât de jos. Dumnezeu Însuși cu greu m-ar găsi aici!” gândi ea, închizând ochii albaștri mirați.

Bestia mai apucă să icnească o dată.

Se ridică de pe ea bursc și strănută puternic. Îl apucă o tuse îngrozitoare care semăna - mai degrabă - cu un lătrat.

*

- Ea e Tinca, tată! zâmbi Tudor, roșind ca un puber.

- Săru'dreapta, părinte! rosti ușor aceasta, plecându-și buzele supte peste mâna mare și aspră a popii Ilarie din satul vecin.

- Și e, așa, mai timidă! continuă băiatul popii, dar parintele îi făcu discret cu ochiul.

- Așa sunt, bunăoară acum, domnișoarele de clasa a 10-a, nu ? zise popa și pufni într-un râs convulsiv care se transformă curând într-o tuse lătrată ...din care cu greu își reveni.

Tinca își mută bursc privirea spre pădurea Hăului și, spre mirarea celor doi, începu să cănte ceva doar de ea știut.

Părea un cîntec care izvora din măruntaiele ființei și se scurgea pe tâmple.

*

Să fi trecut 50 de ani de-atunci.

Acum, Tinca - nebuna satului - după cum o știe lumea, merge grăbită spre cimitir, cărând două buzunare de pietre; face asta zilnic.

Odată ajunsă acolo, fără să scoată un cuvânt, pufnește și le aruncă cu putere spre crucea răposatului Ilarie - popa.