MARE PAGUBÃ, MARE!...

– Freca-o-ar frasu’ pe Măria me’ s-o frece și capul meu cel prost! Am ascultat
de așchimodia naibii și uite unde m-o dus mintea muierii!... Că nu vre’ să asculte de capul vomului, mira-s-ar lumea de capu’ ei de hoașcă, că numa’ te roade și te taie mai rău ca un joagăr de lemn. ’tui ceaprazantul și ministerul mamii ei de treabă că numa’ pupăze îi ies din gură ’tule cuibul mamii lor! «Hai măi Fedea să ne cumpărăm oi!» Apăi de păciuni ne arde nouă tu Mării?! – încerc s-o lămuresc pe bosorcoia, dar meșterița dracului tot pe a ei o ține: «Apăi tu ești chior măi Fedea, nu vezi că amu toți bocotanii țin oi, numa’ noi și bătrâna Ștefoaie mai ținem capre.» Tu Mărie bolunzit-a-i sau ce-i cu tine muiere? Cu cine vrei să te pui tu?... Cu cine?... Poate cu Mniculai a lui Ignat, sau cu Mnihai a Plopului, sau... Doamne ferește!... Cu domnul notar?!... Da ea, parcă l-o primit pe necuratu-n gazdă, o ținea una și bună: «Nu-l mânia pe Dumnezeu tu Fedea!... Ce dacă noi nu avem iosag? Uite la capătu’ grădinii toloaca-i câtu-i ceriu de mare! Nu-i a noastră tătă?... Dacă avem oi o să avem lână și ți-oi împleti svetere de lână.» Împleti-o-ar necuratu în gardul țintirimului s-o împletească de cotoroanță! Am ascultat de mintea ei și uite unde am ajuns! Și pe deasupra și vântu-mi suflă-n hăpt în obraz de zici că-i burduful covaciului nu alta! Batăr de aș ajunge până la cârciumă poate s-o mniluii careva de mine și m-o cinsti cu o cinzeapă de horincă ’tui mama lui de vânturoi că te doboară din picioare, iar cârciumaru’ acesta nu vre să dea pe barbă... E-e-eh nici cârciumarii nu mai sunt cum au fost cândva – intram în cârciuma lui Leiba sau a lui Șulem și nici nu pășem bine peste prag că te și întrebau: «Ce serviți domnule Fedea?» Domnule! Nu ca mucosul îsta: «Nu ai unchiule bani, nici nu te apropia de ușa cârciumii!» Apropia-i-ar Dumnezeu ziua prohodului! Pe când Leiba și Șulem: «Lasați domnule Fedea, dacă nu aveți bani acum plătiți altădată, că nu fugim din sat!» Duce-i-ar bunul Dumnezeu în iad pe friții care i-au dus din sat, că tare hireși mai erau, nu ca nimuricu îsta de cârciumar...
Danin-go uite și cârciuma, intru batăr să mă încălzesc... cine știe...
Spre norocul unchiul Fedea, la o masă ședea plictisit Ostap Roșu, singurul
mușteriu al cârciumii, care văzând cum cârciumarul întoarse spatele la «Lăudăm pe Isus!» al unchiului, îl invită la masa lui.
– Încotro ai pornit unchiule pe o așa vreme? – întrebă Ostap, mai mult să se afle
în treabă.
Unchiul, de acum era sigur că Ostap îl va omeni cu un pahar. Toată lumea știa că acest flăcău muieratic și cartofor are tot timpul brâul plin de bani. De aceea și începu să se vaite:
– Vai și amar de capul meu nepo’ batăr nu mă întreba, uite creștinu’ pe așa
vreme n-ar slobozi câ’nele din ogradă, iar eu musai să merg la sfatul popular să melduiesc paguba.
Ostap îi făcu semn cârciumarului care aduse o sticlă de horincă și două pahare. După ce turnă horincă în pahare și ciocnind, dădură paharele peste cap, Ostap întrebă:
– Da ce pagubă ai pățit unchiule Fedea?
– Apăi mare pagubă, mare!.. Așe pagubă nimeni să nu pățească nepo’! A dat
boala-n oi, mor ca băzele după otravă!
– Ai, nu grăi unchiule! – se miră Ostap.
– D-a-a-a, da nepo’! Ca muștile pier!
– Și mare pagubă ai avut? – întrebă Ostap umplând din nou paharele.
– Mare pagubă, mare!... – oftă unchiul și după ce goli paharul adaugă:
– Jumătate din turmă mi-o pierit.
– Ju-mă-ta-te!... – aproape strigă Ostap umplând paharul unchiului.
– Jumătete, jumătate... mare pagubă, mare!
– Și câte oi ai avut în turmă?
– Două!... Două am avut – ca doi ochii în cap și amu mi-o rămas una de
batjocura lumii, nu alta...
Ostap, oricât ar fi vrut să se stăpânească nu reuși, izbucni în râs, iar unchiul Fedea îl privi furios și fără «mulțam fain!», fără «rămâi sănătos» ieși din cârciumă și se îndreptă spre sfatul popular să declare paguba, că «numa’ datorită bosorcoiei de Mărie» a ajuns de râsul lumii..