Călin a plecat din hotel dimineață, la cinci și zece. Nu că s-ar fi grăbit undeva, ci din pricina unui motan în călduri, care se aciuise sub balconul lui și scotea niște strigăte înfiorătoare. Călin se afla în delegație la Turda de opt zile, mai exact de șapte nopți, iar directorul de la fabrica de caramele cu fructe, unde lucra la un audit financiar, îi asigurase tot confortul unui hotel de patru stele. Dar nimeni nu prevăzuse apariția motanului și nici nunta pisicească care dura de o săptămână și nu dădea niciun semn că se va termina curând.

Nedormind mai mult de două ore pe noapte, Călin căpătase obiceiul să se privească în oglindă de când apărea luna, în colțul din stânga al balconului, până ce făcea o rotație completă și dispărea în lumina dimineții, prin partea dreaptă. Ba mai mult, se împrietenise la cataramă cu tipul din oglindă, care se dovedi un adevărat duhovnic răbdător și plin de har, avea întotdeauna vreme pentru el și îi dădea cele mai bune sfaturi.

Astăzi, la ședința de la ora zece, se strângea tot acționariatul companiei din București pentru care lucra, iar el trebuia să le pună la dispoziție raportul de audit. De bine-de rău pregătise dosarele, documentele se aflau deja în sala de ședință, mai rămânea doar să răspundă la întrebările neprevăzute și, din acest motiv, avea emoții. Nu pentru că n-ar fi fost bine documentat, dimpotrivă, era considerat cel mai bun auditor al companiei, ci numai și numai din lipsă de somn.

Pe la șase intră într-un bar cu program non-stop de la șosea, unde comandă două cafele fără zahăr. Se gândea la orașul Turda: mic, fragil și fără personalitate dar cu zeci de pisici tărcate și cu urechi ascuțite, feline protejate prin nu știu ce lege de consiliul local. Nopțile din urmă, Călin și confesorul din oglindă au analizat, sub toate aspectele, strigătele guturale ale motanului de sub balcon și replicile feminine sau răspunsurile severe ale adversarilor, înțelegând, din punct de vedere procedural, cum funcționa o nuntă pisicească.

Poate de aceea, în dimineața asta, Călin moțăia la masa barului de mâna a doua, bleg și abătut. Își stinse a zecea țigare și își continuă plimbarea matinală. Ce liniște era prin cartierele mărginașe, se făcuse ora șapte și nici urmă de om sau de pisică, doar niște câini undeva, pe la curți.

Deodată se opri ca lovit de trăznet. Se sprijini de un stâlp de iluminat, apoi se prăbuși pe bordură. Nu înțelegea prin ce minune, îi trecu prin minte că el nu mai era el, ci tipul din oglindă pe care-l apucase dorul de ducă și venise în locul lui să umble prin oraș. Și mai avea el un gând ascuns: aidoma lui nevastă-sa, vroia să verifice dacă nu cumva Călin își primenea sângele prin delegații cu vreo ardeleancă din cele cu picioare groase și mijlocul subțire în timpul orelor de serviciu.

Își privi ceasul, ora șapte și jumătate. Acum, Călin se dădea jos din pat, deschidea larg fereastra și fuma două țigări pe nemâncate. După aceea făcea duș, iar la opt și un sfert cobora să ia micul dejun format invariabil din ouă ochiuri și cașcaval la capac. Acesta era momentul când putea să-l prindă în flagrant, pentru că dacă ar fi dejunat cu ardeleanca, la sfârșitul mesei ar fi sărutat-o apăsat pe buze, așa cum obișnuia acasă. Apoi s-ar fi întors în cameră să-și ia servieta și laptopul...

Intrat în cameră, Călin lăsă ușa deschisă, făcu doi pași să-și ia bagajul din pat și, când să se întoarcă, se produse un curent teribil cu fereastra deschisă, iar ușa se trânti cu atâta putere încât se încuie de una singură. Mai exact se blocă, degeaba apăsa și trăgea de clanță, în zadar bătea cu pumnii în lemnul lucios de patru stele, nu era nimeni în camerele din jur ca să-l audă, iar telefonul mobil îl uitase pe masă, la restaurantul hotelului. Călin devenise prizonierul camerei și al duhovnicului din oglindă care acum se plimba în locul lui prin oraș.

Zâmbind malițios, Călin care nu mai era nicidecum Călin, ci tipul din oglindă, se ridică de pe bordură și porni înapoi spre hotelul din centrul orașului. Vroia să privească întreaga scenă, să se vadă pe el însuși cum servea masa, cum arăta ardeleanca, cum o săruta apăsat pe buze...

Un sentiment de răcoreală îl asigură că intrase la duș, apoi simți atingerea unei cămăși curate și apretate, erau hainele pregătite pentru ședința de dimineață. După aceea coborî la restaurant, mâncă ouă ochiuri și cașcaval la capac... Începu să alerge. Cobora muntele în fugă, trebuia să ajungă la restaurantul hotelului până la opt - patruzeci și cinci de minute, nicio secundă mai târziu, altfel degeaba tot efortul.

Se opri la doi pași de intrarea în hotel, când se frânse în mijlocul trotuarului, între două mașini parcate neregulamentar. Tot sufletul îi fu invadat de o milă nemărginită pentru el însuși, pentru nopțile lui nedormite din pricina motanului. Nu era cazul să se mai bănuiască și de infidelități meschine... Brusc i se făcu rușine de gândurile vulgare cu ardelence suple și cu picioare groase. La drept vorbind era un om chinuit, trimis mereu în delegații, tot timpul pe drumuri, un amărât care nu-și luase concediu de peste doi ani... În clipa aceea, două lacrimi mari se preling peste obraji lui albi și se înnoadă cuminți sub bărbie. Unui astfel de bărbat îi puteai ierta o infidelitate de două parale, pentru că atunci când se afla în București venea acasă devreme, aducea salariul întreg și dădea zilnic cu aspiratorul prin dormitor.

Oftă. Trecu pe lângă hotel, depăși restaurantul și porni spre fabrica de caramele. Mai erau câteva minute și începea ședința, suficient să ajungă la timp. Își aranjă părul într-o vitrină de lângă fabrică, apoi intră în sala de ședințe. Salută respectuos pe toată lumea și se așeză pe un scaun din spate.

Directorul îi făcu semn să se apropie, se execută și se aplecă să-l audă mai bine.
- Nu începi prezentarea?
- Eu? Să vină Călin.
- Dar tu ești Călin.
- Nu sunt Călin, el e încuiat în camera de hotel. I s-a blocat broasca.
- Ce i s-a blocat?
- Broasca de la clanță, a rămas închis acolo. Iar pe telefonul mobil l-a uitat pe masă, la restaurant.
- Dragă, tu ai înnebunit?
- Vă repet, eu nu sunt eu. Vi se pare că sunt eu, dar nu sunt. Uitați-vă mai bine.
- Mă uit, și?
- Nu vedeți că sunt celălalt?!...
- Lasă prostiile și începe prezentarea.
- Eu nu vă permit să-mi vorbiți pe asemenea ton.

Îi întoarse spatele și ieși trântind ușa. Exact în clipa aceea îi sună mobilul:
- Alo, da.
- Bună, Călin. Știi la ce mă gândeam? Să vin și eu la Turda, să mergem peste weekend la Cluj, că-i la doi pași de tine, o auzi pe nevastă-sa.
- Emilia, eu nu sunt eu, sunt celălalt, însă te asigur că-i voi transmite mesajul întocmai. Vino dacă vrei, dar să știi că suntem foarte obosiți. Toată delegația ne-a chinuit un motan, a miorlăit în fiecare noapte sub balcon...

Închise telefonul și reintră în sala de ședințe exact când lumea se ridicase în picioare și ținea un moment de reculegere. După un minut de liniște, șeful lui vorbi grav:

- Călin a fost un salariat ordonat, metodic și precis. A muncit exemplar, dovadă stă materialul pe care îl avem aici. De aceea nu pricep cum de-a alunecat de pe balcon... probabil munca prelungită și lipsa concediului de odihnă l-au epuizat, o fi amețit și... asta a fost. Cu toate acestea, nimic nu îl absovă de vina pe care o poartă pentru locuitorii orașului Turda, pentru neglijența cu care s-a prăbușit peste motanul domnului Ionescu, administratorul hotelului unde a fost cazat. După cum știți, felina aparținea unei specii foarte rare în lume și era protejată de consiliul local. Vorba domnului primar, oameni găsești pe toate drumurile, motan Lynx Canadian însă nu... Așa că, Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi.