Îl priveam pe prietenul meu cum sta pe banca maºinii ca pe o balizã de salvare.
Ploua mãrunt, de toamnã, cum eu mai vãzusem dar el, nu. Parcã nici nu simþea cã ploaia îi nãclãise pãrul ºi se scurgea pe sub gulerul cãmãºii chiar pe ºira spinãrii. Nu ºtiam cum sã intru în vorbã cu el, tulburarea care se citea pe faþa lui rânjea colþii ca o ameninþare cãnd vream sã mã apropii.
-Pot sã stau lângã tine pe bancã? Îl intreb.
Îmi fãcu loc lângã el ºi mã invitã cu un simplu gest din priviri. Nici nu ºtiam dacã poate vorbi. Buzele lui pãreau inflexibile ºi incapabile sã articuleze un cuvânt. Era atât de copil, prietenul meu ºi se “rãsfãþa” cu atâta tristeþe!
-Stai mai aproape de mine, îmi zise, intrã chiar în sufletul meu.
M-am grãbit sã sper cã în sufletul unui copil este liniºte, cald ºi curãþenie. Doar curãþenie am gãsit iar liniºtea era de fapt o furtunã. Aº fi vrut sã rãmân afarã unde ploaia mi-ar fi pãrut un duº cald pe lângã viscolul din lãuntru. Eram singur în lãuntrul unui copil de paisprezece ani ºi mã chinuia frigul acela, un frig de toamnã netrecãtoare. Cercetez fiecare ungher sã vãd o luminã, sã gãsesc un rãsãrit, mãsor oceanul de tristeþe ºi sper în zadar în “al nouãlea val”.
Maºina toca monoton timpul. Prietenul meu alesese un drum care îi toca bucuriile. Urcase într-o maºinã a timpului în care va cãlãtori ca un bumerang.
Din acea zi de toamnã urâtã ºi rece cãlãtorea ca un bumerang pe un drum care îi toca bucuriile. Bumerangul îºi începea cãlãtoria, prietenul meu îºi începea cãlãtoria ca un bumerang. Te vei întoarce, îi spuneam, te vei întoarce în locurile de unde ai plecat dar, ia aminte, timpul le va schimonosi. Pe unde vei cãlãtori, locurile nu te vor cunoaºte. În locurile de unde pleci vei reveni dar locurile acestea nu te vor cunoaºte .