Fiecare om are ceva deosebit de spus și, uneori, încearcă să-și păstreze gândurile într-un jurnal, scrie scrisori, postează în forumuri căutând ceva, un ceva inefabil, neprețuit și nenumit, de multe ori nici el nu știe ce e. E nedefinit, dar sigur e legat de comunicare, prietenie și dorința de a împărtăși cu cineva ceva. Eu am simțit nevoia să scriu despre o fată pe care am cunoscut-o pe mess și pe care încerc să o înțeleg, deși există o diferență între noi doi aproape cât o viață.
E o fată normală, optimistă și mulțumită de soarta ei. Părinții o iubesc un pic prea mult. Cred că asta a dus-o la o stare care o nemulțumește uneori: nu vrea să-i dezamăgească și asta o face să nu fie tot timpul în largul ei. Cred că, cel puțin până acum, a avut o viață ca o oricăreia dintre adolescentele de vârsta ei. Neștiind ce vârsta are am discutat cu ea o bună bucată de vreme despre literatură, filme și am descoperit că avem multe în comun. Nu doream să o văd în “carne și oase”. Devenisem dependent de conversațiile cu ea și m-am îndrăgostit, fără să vreau, de sufletul ei frumos.
Ea s-a îndrăgostit anul trecut, prima oară în viață, de un individ despre care am să o las pe ea să povestească. Când am aflat câte ceva din problemele ei mi-am făcut un nou cont de mess, mi-am luat un nume nou, Sorin, și am început să scriu poezii.
Sper că nu se va supăra pe mine că o să-i dezvălui secretele, dar mi s-a părut că ar fi cazul să justific de ce am trecut peste principiile mele și m-am împrietenit cu o fată mult mai tânără decât mine.
Iată câteva selecții ușor prelucrate de mine din mesajele ei:
“Și acum mă întreb cum de până acum uram bărbații cu plete. Ei bine, pe acesta îl iubeam, totuși, avea părul de două ori mai lung decât al meu, de un castaniu deschis și era tare mândru cu podoaba lui.

Niciodată nu lasă soarele să-i pătrundă prin carapacea de plumb. Chipul îi era brăzdat de cearcăne din cauza nopților nedormite, iar sufletul înnorat de ură pentru natură și frumos. Ce îl amăra pe el într-atât de tare încât să își distrugă viața încă nu am aflat deși o vreme am fost împreună.
...
Suntem vecini și ne întâlneam în stația de autobuz aproape-n fiecare zi. Am început să ne întâlnim și să vorbim aproape zilnic. Uneori era abătut și obosit și credeam că învăța mult sau că are probleme de sănătate.Mi se părea înalt, solid, cu o frunte înaltă și cu niște ochi mari, frumoși ca marea sau ca cerul de primăvară. Vorbea deseori cu mine despre orice fără să știe, măcar, cum mă cheamă. Era o încântare să-i aud vocea. Puteam să-i povestesc despre cele mai ascunse sentimente ale mele, chiar dacă-l priveau în mod direct. Îmi plăcea să-l ascult deși uneori doar îi priveam buzele mișcându-se. Erau niște buze groase pe care mi le amintesc încă perfect. Pe lângă alte fleacuri, importante pentru mine și poate neinteresante pentru el, se afla dorința mea nestăpânită de a rosti cuvintele « te iubesc ». Îmi doream să știe, îmi doream să fie sigur că eu sunt cea de care își bătea joc cu prea multă nepăsare, deși îl iubeam atât de mult. Că mă drogam și eu, mă drogam cu vise care aveau să-mi facă rău mai târziu, mă drogam cu vorbe și sentimente.
...
De multe ori ajungeam prea devreme în stație și-l așteptam cu o statornicie demnă de o cauză mai nobilă. Uneori întârziam la scoală, alteori era așa mahmur că nici nu mă vedea. Erau zilele cele mai triste, în care-mi mergea cel mai prost, erau zilele în care soarele nu strălucea și în timpul ăsta el nu trezea. Într-o zi m-a întrebat cum mă cheamă și mi-a spus că pe el îl cheamă Călin... Ce nume frumos, de fapt totul mi se părea frumos la el, chiar și țigările pe care le atingea el erau frumoase.
...
Într-o zi m-a invitat la Club. I-am spus că nu cred că voi obține aprobarea părinților, dar am găsit o scuză plauzibilă și m-am dus.
Destul de repede am aflat că marea mea dragoste fumează, bea și se droghează. El considera că iarba nu e chiar un drog și că doar așa ieși din starea de nefericire continuă. De fapt mi se părea că râde ca un nebun. Însă nebun sau nu, eu îl iubeam. De fapt nu îmi puteam impune nici măcar să-l uit pentru o clipă.
Făcusem un scop în viață să-l aduc pe cea calea cea bună și pentru asta am sacrificat lucrul pe care-l consider de mare preț pentru orice om: timpul. L-am implorat să se lase de fumat, de băut, am petrecut ore în șir încercând, în diverse moduri, să-l înduplec să mă asculte și pe mine, măcar o dată.
Zbuciumul meu nu a fost zadarnic pentru că m-a învățat să fiu, mai tare și nu în ultimul rând, să încep să mă respect pe mine și să descopăr că lumea nu începe și nu se termină cu el, dar nici cu mine.
...
Părea că e încântat de relația noastră și că dorește să renunțe la viciile lui. O vreme n-a mai băut și fuma extrem de rar când era cu mine.
...
Învățam cu plăcere și cu ușurință, îmi plăcea să citesc, să cânt la pian și să desenez. Lui îi plăcea să ascute muzică, să meargă în cluburi, să filozofeze aberant și continuu despre ratare, sinucidere și altele… Mă exaspera, nu puteam să-i deschid ochii. Nu puteam să mai suport. Simțeam cum mă învăluie acea nenorocită stare de neputință. Era un om frumos, avea talent, dar se chinuia. Se chinuia, dar mai mult mă tortura pe mine.
Am început să ascult și eu același gen de muzică, să merg la cluburi, deși urăsc fumul de țigară și mirosul de alcool. Se obișnuise cu mine atât de tare că devenisem accesoriul lui. Îmi spunea Sunshine, adică gard de sârmă ghimpată și râdea. Mă simțeam bine, eram fericită, mă acceptase lângă el pentru că celelalte femei din viața lui erau mai practice și după ce consumau împreună o iubire carnală, în fum de iarbă, care pesemne le sporea senzația de bine, se trezeau în răul de după. Ele înțelegeau repede că iubitul meu nu prea avea ce să le ofere, că vremea trece și el nu prea reușea să stea pe propriile picioare.
...
A venit Revelionul. Cumpărasem bilete la club și o rochie cam nepotrivită pentru vârsta mea, așa cum știam că-i place lui, tip furou, pe care dădusem salariul mamei pe o lună. Când s-a făcut 11 noaptea am realizat că nu va veni. M-am dezbrăcat și mi-am pus pijamalele pe mine, am închis televizorul, mi-am pus un disc cu Simfonia nr.8 de Antonin Dvorak, un pahar cu șampanie, o lumânare și m-am așezat în fața calculatorului.
...
A sunat telefonul. Era el. Mi-a spus că e rangă, să mă duc la club că nu înțelege de ce nu am venit. Mi s-a făcut greață dintr-o dată. Eram de mai bine de un an prieteni și știa că nu ies noaptea. Îmi venea să plâng și nu știam nici eu prea clar de ce. Știam că nu merită suferința mea. I-am spus că nu vreau să-l mai văd pentru că nu-l mai iubesc, deși știam prea bine că mințeam. A ezitat puțin și mi-a închis telefonul. Nu l-am văzut de atunci. Uneori tresar când aud telefonul și am senzația că-l văd peste tot. Timpul trece și știu că senzațiile astea se vor estompa.
...
De ceva vreme mă plimb prin parcul mare cu Sorin, prietenul meu cel nou care scrie poezii, confidentul meu Costi nu m-a mai căutat.
Sorin, mi-a propus într-o zi să merg la film, am acceptat și de atunci ne vedem destul de des. Îmi dă o liniște și o bucurie pe care nu am crezut că le voi simți vreodată. Poate nu-l iubesc, poate nici nu-l voi iubi, dar cu siguranță mă face zâmbesc într-o zi cât nu m-a făcut Călin într-un an.”

Mai este cazul să spun ceva?

Poate doar să semnez,

Sorin Constantin