O auzea, vag, pe Alice, rugându-l să se întindă în pat, îi zâmbi ascultător și se lăsă în voia mâinilor ei, simțind ca prin vis cum acestea îl descalță, îi ridică picioarele și-i mângâie fruntea. Îi mirosi părul și se gândi, a cine știe câta oară, la imaginea unui copil într-un coșulețul de paie, pus în fața unei ușii , la destin și la întâmplare, în timp ce buzele ei le-au presat un timp scurt, dar plăcut, pe ale sale. Apoi Alice s-a retras, iar el a rămas cu mirosul părului ei întipărit în minte. Își aminti fugitiv parcursul ultimelor zile și încercă, pentru prima dată, să tragă o concluzie. A constatat însă, că repeziciunea cu care mintea lui reușea, de obicei, să rezume pentru el, așa-zisele argumente, era împiedicată de o stare de moleșeală și confuzie. Faptele se amestecau , imaginile se înlocuiau, după o importanță incompatibilă cu ordinea în care ele au debutat și definitoriu simțea o dorință puternică de abandon, care ducea totul în derizoriu, dominându-l cu repeziciune. Conchise astfel că nici paznicul, nici femeia din fața spitalului, nici Marcu, nu existau, era posibil să se înșele, poate nimic nu era real, își spunea distrat, privind lustra din tavan care părea că își modifică dimensiunile, dându-i impresia că se apropie și se îndepărtează de raza lui vizuală. Această categorisire reuși să-l elibereze totuși, apoi insistă pe imaginea Alicei simțind cum, un sentiment de speranță îi încălzea sufletul. Ce uimitoare poate fi puterea intuiției! Din clipa când a văzut-o, a simțit că ea însemna schimbare și poate salvarea lui. Desigur o să-i urmeze sfatul și se va întoarce la medic. Va spune tot, absolut tot, nu va omite nimic. Se gândi o clipă să se ridice să o sune pe Elena să-i spună despre Alice și despre hotărârea lui, să-i mulțumească pentru gestul ei, care s-a dovedit atât de inspirat. Renunță însă în același timp, cu gândul că mai bine se vor duce împreună, zilele următoare, la mama lor. Cât se va bucura aceasta! Încercă să se ridice, voia să-i propună atunci, în acel moment, ceea ce plănuise el, dar nu reuși, deși corpul îi plutea parcă deasupra patului. Mintea nu-i era adormită, avea această certitudine datorită privirilor care urmăreau deviațiile lustrei, apoi muzica pe care ea o lăsase, ceva instrumental, putea constitui un amănunt pentru verificarea realității. Ar fi putut închide ochii să doarmă, simțea senzația caldă a somnului copleșindu-l și se gândi, o clipă, la puterile binefăcătoare ale somniferelor, apoi hârșâitul ușii deschise îl perturbă. Crezu că e Alice și dădu să vorbească, simțind nevoia să-i descrie ce simte, dar deasupra lui se așeză chipul palid al lui Marcu.

- Tu nu exiști. i-a spus, abia descleștând gura.
Se simți puternic în momentul în care mintea lui arunca, asemeni unui glonț, cuvintele.
Nu-i mai era teamă, ce ridicol să te temi de niște închipuiri emise de mintea ta. Ca și cum te-ai teme de tine. Și cum să fie posibil așa ceva, când se știa inofensiv? Putea el să-și facă rău singur? Și ce mecanism ar fi putut acționa împotriva lui însuși, pornit din propria rațiune?
- Îți pot demonstra că exist, totuși.
Începu să râdă sau i se păru că râde undeva, din interior.
- Nu ai cum. Se poate să fi adormit deja și tu să fii subiectul visului meu.
- Atunci dacă te strâng de gât sau te sufoc cu perna, nu se pune, nu?
Gabriel simți furnicături în creștetul capului și o senzație de frig, dar încercă să ignore starea de slăbiciune, agățându-se de speranța că totul e iluzie .
- Și de ce ai face asta?
- Pentru că vreau să-ți demonstrez că sunt. Pentru că îți trăiești ultimele clipe. Pentru că ești un trădător, te-am avertizat că Alice o să te domine, iar tu ai ales să te plângi ca un țânc mucos, așa cum ai făcut mereu. ”Mamă, am visat urât, mamă dormi cu mine, ține-mă în brațe, cineva vrea să mă ia tot timpul”.
- Mă faci să râd Marcu. Din toate visele m-am trezit în cele din urmă. Sunt doar vise. Orice s-ar întâmpla…de fapt nu se întâmplă.
Simți strânsoarea acelor mâini fine pe care le găsise atât de nepotrivite unui bărbat, deși descoperea acum că aveau destulă vigoare, se zbătu întâi pentru că lipsa aerului declanșa nevoia, iar în lipsa nevoii organismul se revoltă instinctiv, în gură simți furnicături, simți un gust dulceag, apoi se lăsă să alunece zâmbind, satisfăcut în somn.

*

Zgomotul unui motor și mirosul sufocant de motorină s-au constituit brusc, Gabriel s-a descoperit astfel stând întins pe podeaua unui autobuz în mișcare, în vecinătatea sa, pe scaune, femei și bărbați tunși scurt, îmbrăcați la fel, cu o cămăși cenușii, deasupra capetelor lor, crengile copacilor împinse înainte de trecerea mașinii.
A simțit că trebuie să se ridice și s-a sprijinit derutat de marginea singurului scaun, rămas gol, intuind cu ajutorul unei priviri de ansamblu că e al lui. Acel mod de a verifica datele, preluate de simțurile existente, îi era cumva împiedicat de o senzație de imposibilitate în a procesa. Îi tremura tot corpul, deși nu simțea frig, mai degrabă o stare de slăbiciune, care-i împotmolea, rațiunea, dându-i impresia că stagna într-un fel de ceață grea, apăsătoare și sufocantă. Ceață se vedea și dincolo de geamurile mari și prăfuite, iar el odată instalat în locul pe care simțea necesar să-l ocupe, pentru că era singurul impuls pe care i-l dicta rațiunea, și-a fixat privirile într-un punct, aparent același, modificat sporadic de imaginea clădirilor, care se profilau brusc, asemenea unor monștri, perturbând traiectoria liniară a privirilor. Se simțea inexplicabil în siguranță, șezând pe scaun. Nimeni nu făcea nici un gest, zeci de capete tunse scurt priveau spre înainte sau asemeni lui, aplecându-se la un ison, în direcția în care autobuzul trebuia să vireze.
Din starea aceea ciudată s-a trezit, contemplând un elicopter staționat într-o bază. În memoria lui s-a produs instantaneu acel declic, semn că o copie exista deja, apoi a urmat uimirea de a se afla într-un loc ce coincidea unor timpuri îndepărtate. Sentimentul îl stăpâni fugar, îl trăia, cumva, fără a încerca să-i caute semnificații, asemenea unui om care trăiește o surpriză fără să fie sigur că are legătură cu el și poate fi doar o simplă coincidență.
Autobuzul viră din nou, Gabriel, surprins de ridicolul în care ceilalți se aplecau asemenea unor păpuși nelegate, spre extremități, și-a întins o mână, să se prindă de marginea scaunului din față. Mintea lui trezită lent, dădea să se amuze de ciudățenia situației, însă datorită firescului în care mâna este condusă de ochi și ambele de creier, ironia, abia mijită sub forma unui zâmbet, care dădea să-i ridice colțul gurii, fu blocată de propria-i înfățișare, așa cum se releva ea, oglindită în imaginea mâinii agățate de bară, care avea, pe lângă unghiile negre și lungi, rupte din cine știe ce întâmplare obscură rațiunii imediate, urmele unor pete vineții, care se pierdeau dincolo de mâneca lipsită de manșetă a cămășii. Imediat senzația de durere l-a invadat ca o consecință, apoi mirosul greu de transpirație și de urină îl învălui , contopindu-se cu confuzia. Încercă să se întoarcă, dar o durere profundă, localizată în șale, prelungită în picioarele care-i zvâcneau pulsând , o durere grea, mocnită, transformă uimirea lui în panică, apoi vocea rațiunii redescoperi limbajul, iar Gabriel se trezi vorbind încet, cu glas sugrumat.
- Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?
Primei întrebări îi urmară fulgerător altele, și-n clipa când autobuzul frână scârțâind, iar acea mișcare de recul, specifică, îl bruscă, lovindu-l cu ceafa de bara scaunului din spate, abia atunci își dădu seama că nu înțelege cum a ajuns într-o situație atât de ciudată.
O voce puternică venind dinspre ușa din față, străbătu, un moment scurt, aerul, învingându-se ca un avertisment în creierul lui.
- Toată lumea, jos!
Își așteptă rândul. Ochii lui nu reușeau să intre în contact cu alții, toți priveau imperturbabil, asemenea unor roboți, spre înainte, reuși în cele din urmă să coboare și constată că se află pe un câmp, asemănător cu cel din amintirile lui despre copilărie. Căută din mers repere, le găsi ivindu-se treptat sub forma unui râu ce despărțea un lan de grâu, de o pășune, apoi culoarea florilor galbene, de pe marginea acelei ape, îi aminti cum căzuse, gata să se înece, de pe unul din malurile înalte, împins în joacă de Elena. Elena, maică-sa, Grig și coșmarurile, internatul cu paturile dispuse câte patru pe fiecare parte a camerei, Alice și moartea ei, apoi cealaltă femeie, o multitudine de imagini frânte, se aliniau haotic, buimăcindu-l, încât se opri și căută să-și tempereze fierbințeala minții, combinată cu bătăile repezi ale inimii și acea stare de sfârșeală, care-l sufoca. Găsi un morman de moloz și se așeză, gemând din cauza durerilor. La o inspecție fugitivă descoperi că pantalonii, din același material cu cămașa, îi erau sfâșiați și prin crăpăturile dezvelite de degetele lui înțepenite, se vedeau tăieturi adânci, care traversau gleznele, oprindu-se cine știa unde. A stat așa privind înspre malul râului un timp, neștiind ce să facă. Acordurile unei melodii, țâșni parcă de nicăieri, străbătând aerul. În același moment, ceilalți, de care uitase, de parcă ei puteau exista doar pe baza amintirilor lui, au început să alerge către malurile râului. Mișcările lor trădau o disperare reală, deși, așa cum e firesc, nu încercau să privească în jur sau să țipe, gesturi specifice, care ar fi putut trăda sursa unei temeri puternice. Unii ajungeau și se aruncau ca oile în apă, dispărând la fel de timpuriu din fața razei lui vizuale, alții însă cădeau secerați de ceva, nu înțelegea ce anume îi arunca, fără gemete, fără zgomot , la pământ, unde rămâneau nemișcați. Dădu să se ridice, dar auzi un glas în apropierea lui.
- Uite, una a scăpat.
Privi în spate, dar nu era nimeni, doar el. Trei bărbați îmbrăcați în uniforme se apropiau, iviți din ceața aceea lăptoasă.
Ochii lui s-au intersectat cu cei ai bărbatului, care întinzând o mână, în care ținea un pistol, se apropia.
Nu putea fi vorba de el, până atunci nimeni nu păruse că-l observă.
Bărbatul era mic și îndesat, îi trecu pentru o clipă prin minte să o rupă la fugă, dar ipoteza că totuși nu era el cel vizat, îl țintuise ca-ntr-o provocare acolo, pe mormanul de moloz, incapabil să facă vreun gest. Ajuns în dreptul lui, acesta s-a întors către ceilalți, care se vedeau greu, înghițiți parcă de valurile ceții.
- Unde?
Primi imediat un răspuns scurt, pe care Gabriel îl percepu înăbușit, confuz. Senzația de respingere a acelei realități, se contopi cu teama, o teamă surdă, care-i zvâcnea în toate extremitățile corpului, sufocându-l. Îl usturau ochii, îi simțea atât de încordați încât umezeala aceea specifică dispăruse, poate pentru că, de teamă, uitase să clipească. Timpul nu exista, nu-l putea defini prin ceva anume, din moment ce o acțiune nu era înlocuită de alta. Apoi îl putu percepe totuși, în gesturile lente, cu care ucigașul plimba țeava armei, peste trupul lui. Acele mișcări aveau să definească clipele în care trăia.
Fu șocat să descopere, privind înțepenit traiectoria armei, că avea sânii cu sfârcurile tari ai unei femei, țeava insistă peste ei, descriind cercuri, abia atunci teama, o teama ca un cutremur, îl posedă, determinându-l să accepte adevărul care-i era dat. Zvâcni ca un arc. Unghiile diforme s-au avântat în același timp, sfâșiind în disperare, pielea puhavă și transpirată a agresorului, în încercarea de a ajunge în apropierea ochilor. Apoi se avântă, fără să privească în urmă, părându-i-se că abia se mișcă, spre râu. O furnicătură ciudată însă, îl străbătu dinspre spate, spre axul pieptului și simți nevoia să se oprească. O nevoie ce contrasta cu rațiunea, care se zbătea încă pentru a găsi soluții de supraviețuire. Simți că alunecă înspre pământ, apoi căzu fără nici o explicație în iarbă. Nu-l durea nimic, însă ceva se petrecuse și organismul lui nu mai reacționa. Doar ochii i se înțepeniseră privind una din acele flori micuțe cu petale simetrice, colorată într-un galben lucios, curat . Nu simțea de asemeni nici un regret, de parcă tot ce ținea de sentimente fusese cumva extras din mintea lui. Pașii bărbatului scrâșneau, de parcă mergeau prin pietriș deși era iarbă peste tot.
- Curvă nenorocită!
Nu simți nici măcar nevoia să privească înspre voce, acea floare părea că devine din ce în ce mai mare sau poate culoarea ei se extindea cu repeziciune, curprinzând spațiul. Loviturile de picior ale piticului i-au stârnit din nou o durere ascuțită, undeva într-o parte, după fiecare lovitură îi venea greață, o greață pornită parcă din creier, un rău fără limite. Nu voia decât să se sfârșească, nu înțelegea de unde atâta ură, ce faptă grea făcuse, pentru ce și cum a ajuns în acea situație. Nu putea lega acel moment de nici un alt trecut, decât cel al copilăriei.
Apoi loviturile au încetat și țeava rece a armei s-a lipit câteva clipe de tâmpla lui, împungându-i pielea.
Un zgomot infernal îi bubui, asemenea unei explozii, în creier, scuturându-i tot trupul, apoi floarea lui reuși să acopere cerul, așezându-se ca o pată, peste ochii lui rămași deschiși.

*



Camera unde Gabriel, ședea întins, cu mâinile petrecute deasupra pieptului, mirosea dulceag, probabil era amestecul de flori cu cel al morții, se gândi Alice.
- Gabriel nu voia flori. Pot spune că ura tot ce ținea de accesorii ale înmormântării.
O voce blândă, murmură ceva, de undeva din spatele ei. În timp ce se întorcea, Alice își simți pielea feții întinzându-se nefiresc. Era mama lui, sprijinindu-se de brațul Elenei.
- Îmi pare rău, nu am putut face nimic, așa l-am găsit, de parcă dormea.
Femeia însă trecuse de ea, cu ochii pierduți spre bărbatul tânăr. Ajunsă în dreptul lui, s-a apropiat și pentru cîteva clipe, Alice a crezut că a auzit-o șoptindu-i ceva la ureche. S-a înfiorat de durere, s-a întors și a dat să iasă. Nu avea la ce să mai rămână. Vocea caldă a Elenei a rupt tăcerea, în clipa când ea trecea pragul, dar nu a mai avut putere să privească înapoi.
- Alice, nu ai de ce să te simți vinovată. Cred că e primul lui somn fără vise.