Accelerația mașinii și instictele șoferești mă duc până dincolo de Săftica. Opresc undeva lângă pădure și pornesc mai departe pe jos, fără vreun țel anume, fără intenții precise. Las în urmă șoseaua, orașul cu sărăcia, boala, praful și neputința lui, pădurea este pe jumătate uscată respiră pe jumătate, mă acceptă pe jumătate, mă privește pe jumătate.

Și calc peste frunze moarte, peste pomi amorțiți, cochilii de melc, peste iarbă, crengi putrede, pădurea ca o reflectare strâmbă a metropolei din apropiere, o glumă nesărată, fără de spirit. Înaintez ca omul întors dimineață de la cârciumă, împiedicându-mă în proprii pași, urme încâlcite și ude își găsesc din ce în ce mai greu locul prin desimea copacilor, parcă anume s-au apropiat așa mult, s-au unit prin liane groase și dese, tot mai dese.

Ajung într-o zonă noroioasă, urât mirositoare, nămolul glisează, se întinde căscând în baloane sparte ca o clocotire înghețată, urcă, îmi depășește pantofii, mi se prinde umed de pantaloni, de pulover. Nu mă opresc din înaintare, nu mă întorc și nu ocolesc mlaștina pădurii, pășesc mai departe prin apa neretrasă în pământul sătul, atât de sătul încât nu mai poate înghiți niciun cuvânt cu gust de leșie, cuvinte mincinoase împachetate creponat-portocaliu cu iz de Giorgio Armani și mititei. Pădurea, un fel de junglă întunecată și previzibilă, plină cu indieni și păsări, cu maimuțe, gândaci, șerpi și lilieci... se răsucește pe-o parte, fără concesii, fără capricii, se răsucește și atât. Căldura înăbușitoare de plapumă verde-mucegăită îmi presare pe față broboane de sudoare...

Un bătrân mă fixează din față sprijinit de-o buturugă. Zâmbește știrb, vorbește... vântul îi fură vorbele și el râde. Gura i se lățește diform, se transformă într-o peșteră uriașă deschisă în stâncă. Un strigăt se aude ca-n vis, urlet neomenesc, înfricoșător, își ridică brațele spre mine ca un copac la apus, mă întunecă, lumina se stinge. De jos, își începe escaladarea un șarpe galben, îmi urcă pe piciorul, înaintează rapid, se strecoară printre haine, caută pielea... îmi caută pielea. În timpul ăsta bătrânul crește, se multiplică, se transformă într-un munte cenușiu care-mi barează calea și iarăși se aude râsul acela sinistru. Copacii împietresc unul după altul, iarba se rotunjește într-un fel de pietre mărunte, ca un nisip umed, neființa transformă pădurea. Alt șarpe se strecoară în mine, se încolăcește pentru somn, alți doi urcă fără oprire, se zbat printre haine, le găuresc mușcând cu dinții flămânzi. Măinile îmi sunt mute, nu opun rezistență invaziei.

Umbre născute în abis își unduiesc hidoase urmele pe lângă stânci urcătoare, monștrii pământului se ridică târându-se grăbiți și amenințători. Cu toții își găsesc refugiu în trupul meu împuns de colții locuitorilor nevăzuți ai pământului. Mă cuceresc cu fiecare mușcătură, sfredele răsucite adânc în carnea mea, în căutarea inimii, a minții, a vieții. Mă asaltează profund, iar eu nu pot riposta. Capul și trupul îmi cresc, se rotunjesc după chipul și asemănarea bătrânului ce râde știrb, ne completăm reciproc, brațele se lățesc, devin gazde primitoare pentru ființele cleioase, monotone ce înaintează încet și continuu, ca o maree slinoasă.

Cresc cu fiecare clipă, mă întregesc, capăt forma ciudată a unei planete învelită într-o aură neagră... ca un soare muribund pregătit de implozie, fără culoare, fără căldură. Pielea îmi plesnește în continente, în munți, în oceane, în insule. Durerea apare abia atunci când coloniile vâscoase își fac primul adăpost, când îmi străpung prima oară inima în căutare de hrană.

Se face întuneric. Un întuneric pur ca moartea, culoare de blestem, deasupra se strâng nori roșii, aruncă fuioare în străfulgerări verzi.

Durerea crește, acaparează totul, inima îmi zgârie pieptul în căutare de aer. Conștiința! Să-mi trezesc conștiința, să mă strige pe nume!...

Căderea este inevitabilă. Sub grutatea trupului meu crengile se rup, se bucățesc în mii de fragmente, noroiul îmi face loc mulându-se cleios pe fața mea, pe brațele și picioarele mele. Mă răsucesc, privesc la păienjenișul negru al copacilor, singura barieră rămasă până la Dumnezeu. Cuvinte înșiruite aidoma soldaților la paradă curg ca niște șuvoaie negre, unindu-se în capitole, în volume ce se prăvălesc precum torentele de lavă, un fel de tsunami ireversibil.

Și vin! Valuri de întuneric îmi acoperă memoria, visele, amintirile, conștiința. Sunt primul monument născut din mine însumi. După mine se vor naște altele, mereu altele, noi generații de monumente fără folos. De undeva se aude un râs ciudat, sinistru... întunericul râde și acaparează.