Bogdan răsuci sticla spre dreapta, dintr-o mai veche deprindere. În psihanaliză, cel puțin în cea abisală, fondată de Carl Gustav Jung, orice mișcare de la stânga spre dreapta denotă tendința subiectului de a-și accentua gradul de conștientizare, de a-și limpezi conștiința. Acest tip de mișcare descria traseul de la inconștient, dominant, dar, totuși, ecranat de conștiință, către această din urmă. Cu alte cuvinte, Bogdan își exprima astfel intenția ca lucruri noi să fie revelate. Vârful sticlei se opri în dreptul Eugeniei. "Adevăr!" rosti ea până ca Bogdan să apuce să o întrebe ceva. "Despre ce este vorba în ultima dintre poeziile tale, în cea la care scriai acum?"- "Despre iubire, despre iubirea care depășește toate barierele posibile, ale oamenilor și ale naturii!"- "Sună frumos"- "Asta m-ai întrebat, asta ți-am răspuns!" surâse Eugenia apucând sticla. Ca un făcut, aceasta se opri din nou în dreptul Eugeniei. "Poți să ai un solilocviu cu tine însăți, însă cred că este cam devreme!" zise Bogdan. După repetarea încercării sticla își fixă indicatorul în dreptul lui Ștefan. "Adevăr!"- "Spune-ne când te-ai îmbătat cel mai zdravăn în toată viața ta de până acum!"- "Cred că acum vreo 3 ani, într-o discotecă din provincie, fusesem în Brașov, iar amicii care mă însoțeau mi-au zis că la un moment dat am ațipit și începusem să sforăi teribil, când m-am trezit sau, mai bine spus, m-au trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a merge la toaletă, unde am vomitat cel puțin jumătate de kilogram!"- Mulțumim pentru informație!" se hlizi Eugenia. "De ce?" se băgă și Bogdan "Nu înțeleg întrebarea!"- "Eu cred că am înțeles-o, probabil că oaspetele nostru vrea să se facă medic legist!" chicoti Eugenia. Avea un râset fascinant, magnetic. Relaxându-și corpul, umerii îi coborâră puțin, iar o șuviță de păr îi pică în sticla de bere aproape plină pe care o ținea înclinată în mână. Era, categoric, o jună adorabilă. Însă tot nu prea înțelegea care era rostul manichiurii negre. Sau poate, cum ar fi spus un actor român dintr-o piesă de teatru, sunt unghii negre la bere albă ori ceva de genul, numai contrast să iasă. Sticla se opri din nou în dreptul Eugeniei. "Adevăr!" se încăpățână juna să rămână la nivel conversațional. "Spune-ne care a fost povestea care te-a impresionat cel mai mult!"- "Ar fi simplu să vă spun cum se numea sau măcar să pretind că mai știu cum s-a numit, deși nu-i mai știu titlul exact. Dar, având în vedere că m-ați prins în toane bune și că povestea astea mi-a plăcut în mod deosebit, cred că o să mă ofer să v-o spun!"- "Nu are rost să ne opunem, suntem aici ca să ne distrăm!" răspunse Ștefan. "Este un mit medieval consemnat de către un demonolog francez, nu mai știu cum îl cheamă. În el este vorba despre o poveste de dragoste dintre doi îngeri- unul decăzut, un înger negru, iar celălalt, un înger de lumină "- "Sună chiar interesant!"- "Și eu zic că este! Se pare că e un mit germanic, ajuns însă la noi pe filiera franceză." continuă, aproape didactic, Eugenia. "Oricum, am înțeles că nu a mai supraviețuit nicio copie a acestui manuscris, scrisă sau tipărită, până la urmă persecuțiile religioase și incendiile au distrus orice urmă a existenței lui. Eu am aflat de el deoarece sunt pasionată de subiect, de orice înseamnă ocultism și chiar așa, aveam să aflu de existența acestui mit doar din surse indirecte, specialiști care citau alți specialiști și tot așa până când undeva, într-un final, se găsea un ocultist susceptibil de a fi citat sursa originală. În basmul asta, că e un fel de basm, până la urmă, chiar dacă unul erudit, ni se vorbește despre Sydonay, care potrivit unor surse, este aspectul feminin al lui Asmodeus, arhidiavolul, cel mai bătrân dintre demonii Infernului, cel care s-a născut mai devreme decât însuși Lucifer. Chestia asta cu aspectul feminin nu este foarte clară pentru nimeni. Sigur este faptul că, după această relatare, ca să-i spun așa, Sydonay este considerată că fiind o ființă separată de Asmodeus, tot așa cum Eva s-a desprins din coasta lui Adam."- "E o variantă demonică a eternului feminin?" întrebă Bogdan. "Ceva de genul. Sydonay dispunea de un număr foarte mare de legiuni, chiar mai multe decât avea Lucifer. Puțini demonologi au fost interesați să compileze informațiile privitoare la relațiile de rudenie dintre demoni, inclusiv la relațiile de rudenie prin alianță, cum sunt căsătoriile. Se pare însă că Sydonay fusese perechea lui Lucifer, și rămăsese astfel vreme indefinită și după întemnițarea lui în străfundurile Infernului. Însă, la un moment dat, lucrurile încep să se precipite. Sau se vor precipita. Chestia este că mitul este povestit la timpul viitor, nu se precizează exact când se vor întâmpla evenimentele. Cine știe, poate chiar în zilele noastre, poate că au început să se întâmple chiar acum! Ideea e că se formează o conjunctură astrala foarte rară, ceea ce face ca o confruntare între forțele luminii și cele ale întunericului să devină de neevitat. Sydonay, care asigura interimatul, avea nevoie de tot aportul posibil pentru a triumfa în fața taberei inamice. Oricum, confruntarea urma să aibă loc în special în plan ideologic. Așa-numiții îngeri ai întunericului nu constituiau decât ceea ce englezii ar numi "guvernarea din umbră", adică opoziția gata să înlocuiască puterea aflată în exercițiu. Sydonay a ajuns însă la concluzia că nu poate să câștige acest război decât cu ajutorul soțului ei, Lucifer. Situația părea fără ieșire pentru că îngerii luminii ar fi fost ultimii de acord ca să-l elibereze, punându-și astfel în pericol supremația. Mai trebuie spus faptul că Sydonay era stăpâna Iadului cu toți păcătoșii din el, singurul suflet captiv asupra căruia nu avea putere- situația stând exact pe dos- fiind cel al lui Lucifer, care fusese zăvorât undeva, într-un fel de non-spațiu, într-o zonă super-securizată despre care nici nu se putea spune sigur cărui plan al lumii îi aparține, dacă este situată în Iad sau, cumva, în afara lui. Așa că Sydonay începu un lobby foarte persuadant având drept scop eliberarea lui Lucifer. Promisese și realiză efectiv eliberarea unui număr foarte mare de suflete captive în Infern, fapt care constituia un gest de bună-voință deosebită din partea unei autorități infernale. Era o veritabilă amnistie sub incidența căreia aveau să cadă o grămadă de păcătoși, încât chiar și înaltele Puteri cerești se găsiră într-o situație delicată. Unii dintre ei chiar își meritau locul în Iad, alții, ce-i drept, ajunseseră acolo datorită mașinațiunilor lui Sydonay, ale subalternilor și ale acoliților ei, fiind induși în eroare, momiți, păcăliți, căzând victimele unor apariții angelice care le-au promis cerul și pământul dacă fac ceea ce le cer, în spirit abrahamic."- "Adică ceva în genul infanticidului pe care ar fi fost pe cale să-l facă Abrahaam, dacă ar fi să ne luăm după Biblie!" interveni Ștefan. "Exact, nebănuite sunt căile diavolești! Una peste alta, cert este că situația asta fără precedent în istoria firii nu a rămas fără răspuns de la... cei de sus. Pentru prima oară de la întemnițarea lui Lucifer s-a pus problema eliberării lui. Emmanuel, conducătorul gardei divine și unul dintre cei mai înalți Serafimi, a fost desemnat să negocieze personal problema cu Sydonay, care era dispusă să-și mărească oferta exprimată în suflete, deschizând larg porțile Iadului. Însă Emmanuel nu era deloc interesat să-l elibereze pe Lucifer deoarece un astfel de gest ar fi destabilizat puterea al cărei reprezentant de frunte era și el. Pe de altă parte, tabăra lui Emmanuel își crease o datorie morală prin acceptarea ofertei de suflete eliberate. Emmanuel avansă numele mai multor demoni mai puțin importanți, îi promise chiar că-i va elibera pe toți, mai puțin pe Lucifer. Sydonay refuză categoric afirmând că nu părăsește masa tratativelor până când nu primește ceea ce a solicitat. Până la urmă, după zile și nopți de negocieri nesfârșite, cei doi sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de altul. Demonologul francez îi descrie pe îngeri, fie ei decăzuți sau divini, ca "fiind ființe pe care ochii nu le pot înfățișa complet", asta ca și cum ei ar fi ființe multi-dimensionale, cum am spune noi acum. Ceea ce înseamnă că, probabil, îngerii nu arătau rău deloc, și asta în ciuda faptului că unii dintre ei își luaseră libertatea de a avea sex. Sau, cel puțin în mitul asta, ei erau în mod sigur ființe sexuate. Acestea fiind datele problemei nu ar trebui să ne mire faptul că Sydonay s-a îndrăgostit de Emmanuel și, după ceva vreme, și Emmanuel s-a îndrăgostit de Sydonay. Prin crearea acestei relații neașteptate- ajutate și de cadrul paradiziac, și la propriu și la figurat, în care se desfășuraseră negocierile- șansele pentru eliberarea lui Lucifer se diminuaseră. Îndrăgostit, Emmanuel nu mai era deloc interesat că soțul lui Sydonay să mai fie eliberat vreodată, acum că libertatea lui i-ar fi amenințat, în egală măsură, viață profesională și pe cea sentimentală. Sydonay însă insistă ca Lucifer să fie eliberat, spunându-i lui Emmanuel că inima ei reprezintă ultima greutate pe talerul negocierilor. "Nu se poate să mă refuzi!" zise ea. "Îți ofer totul cu o singură cerință, să-l eliberezi pe Lucifer!"- "Vrei să mă faci să te rețin aici cu forța și să încalc toți termenii înțelegerii?" ar fi spus, atunci, Emmanuel. "Nu o să faci una ca asta, însă știi foarte bine că la noi, îngerii decăzuți, chiar și sentimentele se manifestă altfel. Așadar, dacă m-ai forța să rămân aici, atunci ar trebui să-ți folosești toată răutatea de care ești capabil și nu mică ți-ar putea fi dezamăgirea când ai constata că s-ar putea să-mi placă!"- "Atunci o să te rețin aici cu forța iubirii!" răspunse Emmanuel, sigur pe reușita lui. "Ce fel de Iubire mai este aceea care încalcă ordinele pe care chiar și un simplu Înger sau Arhanghel le-ar respecta?" ar fi zis Sydonay. "Același tip de Iubire care te-a adus și pe tine aici, că doar nu vrei să te cred că ai venit aici din motive de strategie militară!"- "Atunci va trebui să învăț să iubesc cu adevărat ca să devin imună la orice sentiment sau tratament posibil!"- "Să înțeleg că ne-am înțeles!" făcu Serafimul, decis să consființească un alt tip de act decât cel pentru care fusese delegat inițial. "Nici nu mă gândesc!" se opuse diavolița. "Și eu te iubesc nespus, însă nu-mi pot trăda soțul și cauza, deopotrivă!"- Până la urmă, se pare că Sydonay și-a rememorat natura divină originară, de înger de lumină, natură comună tuturor îngerilor, de altfel, și este sigur că doar tensiunea emoțională deosebită, aceea de a dori cu la fel de multă ardoare doi bărbați diferiți, fie ei și îngeri, caz în care Sydonay, deși aparține aceleiași specii, ar fi căzut în angelolatrie, tocmai această tensiune deosebită a făcut că Sydonay să-și recapete lumina divină originară și astfel, într-un fel, să și-l recapete și pe Lucifer, al cărui nume este atât de legat de lumină, el fiind, nu în ultimul rând, primul creat dintre îngeri. Recuperarea naturii divine de către Sydonay a făcut confruntarea dintre "bine" și "rău" să devină inutilă. Unii spun că sărutul pe care i l-a furat Emmanuel ar fi fost scânteia care a declanșat reamintirea și transformarea lui Sydonay. De atunci nu se mai știe exact cine conduce Infernul, probabil că Leviathan, cel mai invidios dintre principii lumii subpământene, deși, e la fel de posibil ca Beelzebub să fi intrat în posesia puterii demonice supreme, care, oricum, nu este nimic altceva decât o simplă amăgire trecătoare deținută de către un nobil sau altul al Infernului până în momentul revenirii titularului de drept al acestei demnități. Tot așa cum Persefona a rămas, inițial, blocată în Infern din cauza greșelii de a fi descins acolo, tot așa și Sydonay a rămas suspendată în Paradis datorită aceleiași greșeli, în fond, anume aceea de a păși într-un domeniu guvernat de legi diferite celor cărora cele două personaje mitologice li se conformaseră până atunci. Se spune că o data cu redobândirea naturii de înger al luminii rănile lui Sydonay nu aveau să mai sângereze nicicând! Cam asta ar fi, în rezumat, basmul despre care vă vorbeam!" își încheie Eugenia speech-ul, sorbind non-șalant din bateria de bere. "Dar este o povestioară foarte frumoasă!" exclamă Bogdan bine-dispus atât de tema mitului ascultat, cât și de finalul, totuși, fericit. "Va mulțumesc pentru aprecieri!" zâmbi Eugenia, decojind cu timiditate eticheta sticlei de bere. "Cred că e rândul meu să învârt sticla!" bâgui fata, devenită brusc sfioasă. Bogdan simți cum i se înmoaie picioarele, nu-l mai încercase o stare ca asta de ceva vreme. Ștefan, în schimb, stătea impasibil pe canapea, pufăind ca un boa constrictor aclimatizat plaiurilor mioritice. Și nu părea dispus să articuleze vreun cuvânt. Eugenia învârti sticla, de la stânga la dreapta, bineînțeles. Bogdan o privi în ochi: erau albaștri și extrem de limpezi. Atunci când se aplecă ca să manevreze sticla Eugenia îi atinse ușor mâna cu mâneca tricoului. Bogdan simți furnicături reci urcându-i pe șira spinării. Un straniu magnetism îl apropia de Eugenia, care tocmai îl atenționă: "Este rândul tău, Bogdane!"- "Cred că am să aleg o provocare de data asta!" răspunse Bogdan. "Atunci să mă gândesc, ce ar fi să bei o sticlă de bere contra cronometru ?" propuse Eugenia. Bogdan acceptă amuzat, în definitiv, cât de beat ar fi putut să devină ca urmare a înghițirii a două de sticle de bere. Oricum, starea dyonissiacă era o condiție mentală destul de plăcută lui, de cele mai multe ori când era ușor alcoolizat îl cuprindea o toropeală dulceagă, care însă se topea ușor, asemeni unui pahar de gheață scos la soare. Era suficient să se miște puțin sau să bea câteva înghițituri de cofeină ca amorțeala bahică să îl părăsescă, făcând locul, în schimb, unei stranii și delectante stări de inspirație. În majoritatea situațiilor în care bea cu măsură Bogdan se transpunea într-o dispoziție favorabilă creativității. Chiar ajunsese să aproximeze care este cantitatea de bere optimă potențării creativității- în cazul lui, probabil că în jur de trei sferturi de litru, ceea ce constituia, până la urmă, o toleranță destul de bună, având în vedere că era subponderal și neobișnuit să consume constant alcool. Eugenia îi întinse o sticlă de bere blondă neîncepută, iar Bogdan începu să și-o toarne pe gât cu rapiditatea cu care un pește respiră pe uscat. Ștefan nu reuși să nu pufnească în râs. Într-un final demonstrația de măiestrie bahică luă sfârșit. Bogdan era acum mai greu cu o jumătate de kilogram, dar, totuși, mult mai ușor. Jocul continuă fără să se mai întâmple ceva important. Bogdan intrase într-un soi de semi-transă privind ceea ce se întâmplă mult mai detașat, ca și cum nu ar fi fost prezent acolo, cel puțin nu complet. La un moment dat Eugenia pierdu din nou și-și alese adevărul. Ștefan o întrebă de cât timp este pasionată de ocultism, iar Eugenia, aprinzându-și o noua țigară, îi răspunse zâmbind că dintotdeauna. "Încă de când eram mică!" adaugă ea. "Cred că de la 7 ani, din clasa a doua, mi-am descoperit pasiunea pentru ocultism și ezoterism citind poveștile cu zmei și Feți-Frumoși care figurau la bibliografia noastră opțională. M-a înciudat diferența dintre balauri și zmei, sau dintre balauri și căpcăuni, era clar că era vorba despre diverse tipuri de ființe fantastice, însă dacă balaurii erau exclusiv zoo-morfi, iar existența lor epică era inspirată de existența poveștilor cu monștri, cât și a unei mitologii orientale extrem de bogate, zmeii sau căpcăunii mă frapau prin aceea că erau, în bună măsură, anthropomorfi! Cam de atunci au început să mă intereseze fenomenele astea, nu a lipsit mult ca interesul meu să se deplaseze de la zmei la vampiri și vârcolaci, încât pot să spun că la 14 ani aveam deja o cultură "paranormală" destul de mare!"- "Și unde ai aflat, mai exact, despre mitul lui Sydonay și al lui Emmanuel?"o întrebă Bogdan. "Asta în afara jocului!"- "Nu mai știu nici eu cu siguranță. Era un compendiu de texte ezoterice aparținând unor cercetători și erudiți medievali. Printre ei, un demonolog francez, al cărui nume l-am uitat, menționa destul de fugitiv scenariul simplificat al mitului asta!"- "Eu sunt foarte surpins, știam că Sydonay este unul dintre alias-urile lui Asmodeus, poate cel mai eufonic dintre ele, însă nu aflasem nimic despre Sydonay ca ipostază feminină a lui Asmodeus!"- "Sunt multe lucruri pe care nu le știm!" șopti Eugenia surâzând misterios. Își luase o alură de pelerină sau de misionară: își acoperi capul cu gluga în stil emo care îi era atașată de tricoul negru, din bumbac, pe care-l purta. Este teoria celor trei aspecte ale lui Asmodeus. De altfel, chestia asta e un loc comun în religie, teologie și mitologie. Filosofii francezi ai religiei au și inventat o expresie, trifuncționalism. Se pare că această grilă este de aplicat și unor demoni, îngeri și așa mai departe. Știi foarte bine că Evul Mediu a fost perioada controverselor scolastice, adică a fost o perioadă foarte creativă în planul cultural, al culturii religioase sau strâns legate de religie. A fost perioada când au fost constituite și reconstituite toate ierarhiile demonice și cerești. Și gândiți-vă că Europa nu este decât una dintre zonele culturale ale lumii!". Bogdan se uită la Eugenia fascinat, nu se așteptase la o asemenea erudiție pentru vârsta ei. Chiar dacă era posibil ca a ei cultură să fie, totuși, una parcelară, adică limitată la domeniul ezoterismului, rămânea o cultură impresionantă pentru vârsta ei. "Așa că, la un moment dat, cineva s-a gândit să extrapoleze acest principiu ternar și ființelor demonice! Interesant este că nu Lucifer a fost astfel înțeles, ci schema a fost aplicată unei entități ca Asmodeus! O entitate destul de recurentă în istoria religiei creștine, de altfel. Începând de la delirul pictorului italian care pretindea că ar fi semnat un pact cu Asmodeus, arhidiavolul, și până la nenumăratele variante de nume ale lui, în funcție de regiune sau de perioadă. Doar Lucifer, dintre îngerii decăzuți, are mai multe nume. Faptul că e o figură marcantă a demonologiei și a doctrinei creștine, până la urmă, al cărei rezultat este, poate să fie confirmat și de atributele sale speciale: cele trei ipostaze cardinale, Asmodeus, ipostaza lui principală, ca principe al furiei, Samael, cea de-a doua ipostază, ca principe al dorinței și, în fine, ipostaza a treia, cea feminină, ca regină a Infernului, zeiță a Iadului sau personificare a eternului feminin în varianta lui hedonică." "Adică e o zeitate chtonică, a pământului, în cel mai riguros sens al cuvântului. Cât timp, exceptându-i pe zeii Egiptului, de regulă, zeitățile masculine erau zeități ale cerului, iar cele feminine, ale pământului, se poate spune că atributele demonice ale lui Sydonay, în calitatea ei de încarnare a eternului feminin, nu ar trebui să ne mire deloc. Lumea subpământeană este, prin tradiție, locul în care există ființele întunericului și spiritele morților. În mitologia greacă chiar și Paradisul muritorilor era situat sub pământ!" completă Bogdan. "Da, mă rog, nu știu care este motivul pentru care s-a ales acesta împărțire a aspectelor lui Asmodeus, sau de ce, potrivit acestei relatări mitologice a demonologului francez, ipostaza lui Asmodeus ca Sydonay devenise ipostaza centrală, cu care Asmodeus se identificase! Poate că este vorba despre o clasificare diferită a demonilor, una în care Asmodeus și Sydonay sunt gândiți că fiind ființe separate, fapt care ar fi perfect de înțeles cât timp există surse mitologice privitoare la Sydonay extrem de bogate în detalii, fapt care ar fi putut să conducă la concluzia că ea și Asmodeus sunt două entități complet diferite!"- "Și spui că până la urmă acesta zeiță a Iadului ar fi devenit soața Serafimului Emmanuel? Asta depășește cadrele controverselor scolastice! Spun asta pentru că teologii se certau în legătură cu sexualitatea îngerilor, fiindu-le greu să avanseze ideea unor îngeri cu caracteristici sexuale, pe când acest mit pornește de la realitatea deja existentă a unor îngeri sexuați, asemeni regnului animal, iar dimorfismul ăsta sexual pare să se întindă până în cercurile eterate ale îngerilor celești!"- "Da," interveni și Ștefan "asta poate să fie o problemă, de logică și de dogmatică catolică, deopotrivă. Pentru că sexualitatea implică și anumite caracteristici mentale, nu numai anumite configurații anatomo-fiziologice. Adică chiar și îngerii divini ar trebui să posede un anumit grad de cupiditate."- "Poate că totul nu este nimic altceva decât o metaforă, chiar și Biblia, și încă în părțile ei cele mai importante, trebuie să fie înțeleasă simbolic." propuse Eugenia. Continuară jocul timp de încă aproximativ o oră. Între Bogdan și Ștefan se creease o complicitate tacită. Tânăra îi impresionase pe amândoi, aproape că nu mai conta cu ce, ci cum. Era o jună inteligentă și avea și o cultură deosebită pentru vârsta ei. Pentru Bogdan era chiar o coincidență plăcută, fiind, la rândul lui, pasionat de ezoterism și ocultism. În jurul orei două gazda îi chemă în living room. Se adunară cu toții, să tot fi fost în jur de 25 de persoane, ceea ce făcea ca petrecerea să poată să fie considerată una destul de mare. "Iar acum propun să toastăm în cinstea prietenului nostru, Iosif, care tocmai s-a întors din Rusia!" În dreapta lui Decebal se afla cel despre care se vorbea, un tip la vreo 28-30 de ani, tuns periuță și îmbrăcat într-un costum negru, fără cravată. Destul de conformist, într-un cuvânt. Iosif zâmbi reținut și toată lumea își ridică paharele sau sticlele în cinstea marii reîntoarceri. Lui Bogdan i se păru penibil să facă acest lucru pentru cineva pe care nu-l cunoștea, însă nu era pentru prima oară în viața lui când era pus într-o situație de acest fel. "Cine este Iosif?" îl iscodi Bogdan pe Ștefan. "Un obișnuit de-al casei, nici eu nu știu prea multe despre el, știu doar că este nelipsit de la petrecerile lui Decebal, fiind foarte bun prieten cu el." "Aha!" După ce terminară toastul se împrăștiaseră din nou, în bisericuțe destul de liniștite. Erau, în total, câteva grupuri bine conturate și destul de ermetice. Unul dintre ele părea să fie format din "duri", grup din care făceau parte Decebal și Iosif, un altul era format din câțiva indivizi enigmatici, asta ca să nu se spună că erau ciudați. Grupul respectiv era format dintr-un tip înalt, foarte înalt, care purta un șal multicolor pe umeri, în cel mai autentic stil flower power, o pereche de pantaloni de in și o cămașă largă, un alt tip ceva mai scund și ușor supraponderal, care purta o pereche de ochelari heliomați și care mesteca întruna o substanță care nu prea părea să fie, după miros, gumă de mestecat. Un alt membru al grupului era un ins negricios, elegant și pedant, care-ți crea impresia că este capabil să glumească și să socializeze tot timpul, însă care, de fapt, nu spunea nimic esențial, accentuând impresia de mister a grupului din care făcea parte. Un alt grup era format din câțiva băieți și câteva fete de liceu. Era cel mai zgomotos dintre grupuri și reușea performanța de a atrage priviri desconsideratoare din partea tuturor misterioșilor prezenți la petrecere. Eugenia se revendică de la acest din urmă grup, însă, având în vedere maturitatea ei, nu era de mirare faptul că ea preferase să se întrețină cu Bogdan și Ștefan. "Haideți cu mine la subsol, vreau să vă arăt ceva!" li se adresă Eugenia de îndată ce grupulețele de petrecăreți se refăcuseră. "Ce poate să fie?" făcu Bogdan, iar Ștefan dădu din umeri. "Hai să mergem pe aici!" îi îmbie Eugenia, arătându-le o scară în spirală care cobora spre subsol. "Sunt doar câteva trepte!". Juna îi conduse pe spirala din ciment și fontă până la subsolul răcoros, ferit de căldura verii, care mai persista chiar și la orele nopții în pereții caselor. Nici nu era surprinzător câtă vreme termometrele indicau peste 35 de grade Celsius la ora 12 noaptea! Scara fusese ridicată în pripă și lăsată așa, în stadiul de proiect sau de schiță de scară: treptele din ciment, pe de o parte, și schelăria metalică a balustradei, pe de alta. Eugenia bâjbâi după un întrerupător și aprinse lumina. Se aflau într-un hol relativ înalt, pentagonal. O latură a holului de la baza scărilor conducea către ceea ce părea să fie o debara, iar latura din dreapta scărilor se prelungea într-un coridor micuț. O luară pe acolo, la îndemnul Eugeniei. Coridorul se deschise într-o cameră al cărei tavan corespundea podelei living-ului de la parter, era o încăpere destul de spațioasă, însă sumar mobilată. Pereții erau chiar goi, lipsiți de orice decorațiune. Lângă un perete se afla un pat firav, fără structuri de rezistență, fie ele de lemn sau din orice altceva. În fața patului se afla un scăunel fără spătar, ca cele folosite de pianiști sau de călugări, pentru rugăciunile din timpul nopții. În diagonală față de pat se afla un cufăr masiv, deschis. Cufărul era din lemn, însă era ambalat în spire metalice în intenția de a-i mari rezistența. "Veniți încoace ca să vedeți!" îi îndemnă Eugenia. Înăuntru se afla o pastă lăptoasă ca și consistență, de culoare galben-crem. "Ce credeți că este aici?" îi întrebă Eugenia, afișând un surâs cu subînțeles. "Pare să fie mortar sau ceva asemănător!" opină Bogdan. "Oricum, este un material de construcții sub formă de pastă!"- "Ai fost pe aproape, e o pastă a unui material folosit în construcții, însă nu uita că sunt atâtea materiale și substanțe care sunt folosite în acest domeniu, aflat în plin avânt în Europa, unde se construiește în draci în ultimii ani!" răspunse evaziv Eugenia. "Este ciment amestecat cu aur, pentru pereți și pentru statuile de pe pereți, desigur. Am putea să numim amestecul ăsta golden-concrete, mai ales că statuile urmează să fie niște nuduri, busturi goale și nuduri complete care urmează să fie încastrate în pereții camerelor secțiunilor de deasupra. O să fie genial, nu credeți? Și nu spun asta doar pentru că sunt fan Marilyn Manson sau pentru că, asemeni lui, am făcut o reală pasiune pentru ocultism și ezoterism, dar închipuiți-vă cum vor arăta statuile astea atunci când vor fi finalizate! Imaginați-vă, de pildă, un bust de divă sau de efeb împlântat în piatra peretelui, însă nu oricum, ci poziționat ușor curbat, ca și cum ar țâșni din matricea minerală a peretelui. Ar fi ca și cum o Venus din Milo, bunăoară, și-ar găsi postamentul în însăși substanța peretelui, din care ți-ar crea senzația că izvorăște. Sau gândiți-vă la un bust, de preferat nud, dispus așa, ușor arcuit, la stânga sau la dreapta unei bolte, creându-ți, pe de o parte, senzația de consubstanțialitate cu peretele din care și de care tocmai încearcă să se desprindă- dacă ar fi un bust înnaripat, atunci ar fi perfect ca să sugereze ideea desprinderii-, iar pe de altă parte, gândiți-vă la utilitatea practică cu valențe artistice a unui sfeșnic montat într-una dintre mâinile nudului. Știu că nu este bun exemplul cu Venus din Milo, deși este de apreciat că statuia originală să fi avut mâini. Bineînțeles, nu este neapărată nevoie că sfeșnicul să fie chiar unul adevărat, poate să fie, ar fi chiar de preferat, un bec montat pe o structură care să-ți creeze impresia sfeșnicului. Iar statuile doar vor fi poleite cu amestecul acesta de aur, dar va dați seama ce efect vor avea!" peroră Eugenia. "Mda, ce să mai spun, cred că trebuie să coste ceva lucrările pentru căsuța asta!" exclamă Ștefan. Eugenia își vârî brațul drept în cufărul aurifer și și-l scoase murdar de un praf fin, care avea ceva din aspectul firului de păianjen. Era o mâzgă fină, punctiformă, formată parcă din mai multe grăunțe de praf sau de polen juxtapuse. Deși nu era aur pur, noblețea amestecului ar fi putut să fie sesizată și dacă luminile ar fi fost stinse. "O să-mi desenez ceva pe braț!" chicoti Eugenia. "Poate chiar o gheară sau o aripă, aripa unui înger decăzut!"- "Vorba lui Marilyn Manson: “I'm a living work of art!” zise Bogdan. "Reproducerea nu este chiar fidelă, deși varianta ta este mai în spiritul spuselor lui Manson decât sunt spusele însele!" se amuză Eugenia. "Luați loc!" îi invită juna, arătându-le două fotolii situate în colțul opus al încăperii. Era trecut de două noaptea și nici nu știuseră când se scursese timpul. Eugenia puse pe podea o sticlă de whiskey invitându-și prietenii să guste și ei. "Ați citit "Domnișoara Christina" de Eliade?"- "Eu nu!" făcu Ștefan zâmbind defensiv."Eu da!" spuse Bogdan. "La care parte a romanului te referi?" Eugenia începu să chicotească. "Chiar nu are importanță, am dorit să mă sigur că v-ați făcut temele!"- "Ce vârstă ai?" o întrebă Bogdan. "19, de ce?"- "Îmi păreai mai matură!" se eschivă Bogdan, după care îi puse o altă întrebare: "Să nu-mi spui că ești studentă la litere?"- "Ba bine că nu!" încuviință puștioaica- "Eram sigur, am un fler teribil când este vorba despre diamante!"- "Mai ia o dușcă!" îl consilie Ștefan, punându-i sticla în mână. "E o băutură foarte bună, trebuie să recunosc!" Se auziră păși pe trepte, cineva cobora către ei. "Cine poate să fie?" se hlizi Bogdan ușor amețit. "De unde să știu?"rânji Eugenia."Or fi băieții de sus, poate că vor să ia ceva de aici sau să aducă ceva!"- "Ce să ducă sau să aducă?"- "Nu știu, spuneam și eu!" și începu să râdă angelic. Erau Iosif și cu încă un tip din grupul durilor. "Ce faceți aici, băieți și fete?" întrebă Iosif- "Coborâserăm ca să le arăt invitaților materialele noastre de construcții!" zise Eugenia. "Hah!" făcu Iosif și începu să râdă ușor frecându-se la ochi. "Cu găinațul ăsta o să salvăm noi aparențele! Asta o să fie poleiala adamantină a arhitecturii noastre de interior. Probabil că diletanții chiar o să creadă că am pompat, și la propriu și la figurat, nu știu câte kilograme de aur în sculpturile și basoreliefurile noastre! Că știi, mai sunt și din ăștia, care se iau doar după ochi!" vorbi Iosif într-o română amprentată de un puternic accent slav, polonez sau rus. "Oricum, o să fie frumos!". Eugenia se ridică de pe podea și-i spuse ceva la ureche. "Să mă mai gândesc, depinde cum te porți!" replică el cu voce tare. "Acum va las să vă povestiți în continuare, iar pe tine, Eugenia, o să te chem când o să fie ceva interesant!". Iosif făcu stânga-împrejur și se îndreptă spre scări. Bogdan fu ușor intimidat de ruso-românul corpolent și ușor coleric, îndeajuns de cultivat încât să-ți sedeze vigilența, dar și de imprevizibil și de ciudat încât să-ți inducă o stare de neliniște. "Ce spuneți de el?" zâmbi Eugenia, adoptând o mină incredibil de asemănătoare cu cea pe care obișnuia să o ia Ovidiu atunci când făcea vreuna din nenumăratele lui glume proaste. "De Iosif?" îngăimă Bogdan. Eugenia clipi din ochi afirmativ. "Nu știu ce să spun, mi se pare un tip interesant! De fapt eu venisem aici ca să mă distrez!"- "Asta este corect, toți am venit aici pentru asta!" zise Eugenia. "Păi Iosif este student la sculptură, mama lui locuiește în Moscova, unde s-a născut și el, însă stă de ani buni în România împreună cu tatăl lui. De aia era atât de bine informat în legătură cu pasta golden concrete!"- "Ha, ha, m-am prins!" silabisi Ștefan, mai sorbind o înghițitură din whiskey-ul scoțian, după care adaugă: "E o meserie foarte frumoasă aceea de sculptor!"- "Așa e, dar este și destul de grea. Ai totuși posibilitatea să-ți exersezi îndemânarea și să câștigi un ban încă din anii studenției, cu condiția de ați găsi clienți și de a fi talentat cu adevărat!". Timp de câteva minute se lăsă tăcerea. Fiecare se gândea la ale lui. Eugenia, un tânără de abia ieșită din adolescență, se gândea la versuri sau la cine știe ce îi promisese Iosif, Bogdan intrase într-una din semi-transele lui cotidiene, perioade în care stătea fără să facă nimic, gândindu-se la cele mai variate lucruri cu putință: pentru el devenise un exercițiu mental aproape zilnic și pe care nu era obligatoriu să-l facă seara, înainte de culcare, ci dimpotrivă, de cele mai multe ori era chiar preferabil să facă o trecere în revistă a evenimentelor zilei sau ale zilelor anterioare la orele amiezii sau la ore post-meridiane. De ce? Pentru că la acele momente ale zilei dobândea claritatea de conștiință necesară acestui demers retrospectiv, dimineața fiind, totuși, încă difuz, iar seara mult prea înclinat către creație, către desprinderea de realitate. "Eu propun să terminăm butelcuța asta!" spuse Eugenia. Următoarea jumătate de oră și-o petrecură bând sticloiul de whiskey, fapt care nu rămăsese fără efecte asupra celor mai subțiri dintre ei. Ștefan părea să fi rămas același, fiind, probabil, necesară o cantitate echivalentă de nitroglicerină pentru a avea un efect asupra lui. Bogdan era amețit de-a binelea, așa că se lasă pe spate în fotoliul imens din semiobscuritatea camerei, lăsându-și gândurile să i se învălmășească intermitent în minte, total altfel decât de obicei. Asta era unul dintre efectele infuziilor bahice, îi induceau stări mentale extrem de ciudate și de plăcute, în același timp. O bună parte a adolescenței și a tinereței lui i se derulă în fața retinei minții. Nici el nu știa exact la ce se gândea, îi era dificil să focalizeze cu ochii minții. Își aminti de noaptea aceea de pomină petrecută alături de Ovidiu, într-un bar aflat în renovare, în condiții vag asemănătoare celor de acum. Însă fiind un bar și nu o casă particulară, iar ei, cei dinăuntru, adică petrecăreții, fiind patru la număr, fuseseră nevoiți să improvizeze. Așa că el și cu Ovidiu aveau să se culce pe un pat de scaune capitonate. Au alăturat pe orizontală și pe verticală vreo 10 scaune masive, câte două la cele două extremități, și și-au încropit astfel un pat relativ comod, după care au căzut într-un somn crypto-comatos, potențat de gradul lor de etilizare. Când s-au trezit, un amic de-al lor, sculptor și el, ca toți petrecăreții, se balansa înainte și înapoi de pragul ușii de la intrare. Acum lucrurile erau mai puțin boeme, însă cu mult mai bizare. Chiar ațipi pentru oarece timp, până când niște pleznituri ritmate îl treziră. Era Eugenia care bătea din palme ca o spectatoare extaziată. Tocmai primise de la Iosif o cutiuță metalică. "Ce crezi că am aici?" îl chestionă puștioaica pe un ton șăgalnic. "Nu știu ce poate să fie, e o cutie de mentosan?"- "E destul de rece răspunsul tău!"- "Nu știți unde este toaleta?" interveni și Ștefan în vorbă. Fostul coleg al lui Bogdan avea o iscusință deosebită de a gestiona situațiile mai delicate. "Este numai la parter, mergi pe scări!" zise Eugenia. "Deci, ce crezi că am aici?" insistă Eugenia. "Nu pot să-mi dau seama, spune-mi tu!"
Peste câteva minute avea să afle. Când Ștefan se întoarse înapoi într-un târziu îi găsi pe amândoi bine-dispuși. Eugenia se suise pe unul dintre fotolii și încerca să se cațere, în continuare, pe peretele perfect vertical din spatele fotoliului. Dar unghiile ojate nu-i erau de niciun folos în temerara ei încercare. Sau poate că nu-i erau îndeajuns de lungi pentru asta. Bogdan se juca compulsiv cu un inel din piele, lărgindu-l și strângându-l din secundă în secundă. Nici nu mai știa că inelul-brățară era al Eugeniei. Se juca cu inelul uitându-se spre casa scărilor, de unde venea singura dâră de lumină. "Mai aveți și pentru mine?" întrebă Ștefan, așezându-se liniștit pe fotoliul nebântuit de nimeni și culegând sticla de whiskey de pe jos. Eugenia zâmbi drăcește. Uitându-se spre ea, preț de câteva secunde grele de timp, Bogdan avu impresia că vede chipul lui Ovidiu. Parcă era un cadru decupat din Twin Peaks. Dar așa părea să fi fost! Dar așa părea să fi fost? Timp de câteva secunde de o densitate deosebită, prelevate parcă dintr-un alt registru al firii, Bogdan avusese convingerea faptului că se uită la chipul, divinul chip al lui Ovidiu. După ce secundele trecură, sau, mai degrabă, după ce momentul de magie se spulberă, Bogdan reuși să zărească în fața lui chipul de dinaintea clipelor de iluzie magică, un chip nu mai puțin fermecat, însă, fatalmente, altul. Eugenia arăta chiar mai bine, era mai tânără, mai pură, mai bine proporționată, însă, cu toate acestea, ea nu era el, nu era Ovidiu. Nu avea cum să fie Ovidiu. Își imagină, vreme de câteva secunde anormale, că Eugenia se afla pe pervazul unei ferestre de închisoare, asemeni unei păsări de noapte sau unui mesager, unui purtător de răvașe, cum ar fi un șoim, să zicem. Și-o închipui stând cu genunchii lipiți unul de altul și apropiați de burtă, pentru a ocupa cât mai puțin spațiu pe pervazul îngust al ferestrei temniței. Îi fu însă greu să determine de care parte a ferestrei ar fi trebuit să se găsească, înăuntru sau afară. Fulgurația trecu, și-o regăsi pe Eugenia stând pe fotoliu, însă aburcându-se întruna pe perete, într-o epigonie statornică a unui film de mare succes. Asta nu mai era nici fantazare, nici halucinoză, nici halucinație, ci era o bucată vie și dinamică din realitate. Asta făcea Eugenia la ora aceea a nopții, pe durata orei lupului. "Să înțeleg că ați fost de un egoism atroce!" protestă resemnat Ștefan. "Asta pățești dacă inviți neofiți la petrecere!" se auto-ironiză Bogdan.
Pe la patru, după ce ora lupului trecu și puteau să spere că vor adormi liniștiți, cei trei urcară sus, la parter. Aici îi aștepta o petrecere dezmorțită, dansuri lascive și muzică psyhedelica, șampanie și ciocolată albă. Probabil că s-ar fi putut filma un videoclip destul de reușit. Petrecăreții erau dispersați în toate unghiurile parterului, din living până în bucătărie. Ștefan vorbi ceva cu Decebal, amfitrionul zâmbi mânzește, după care Ștefan se așeză pe canapea fumând țigară de la țigară într-o contemplație catatonică. Eugenia îi făcu cu ochiul și-i spuse: "Pe mine nu mă dor dinții, iar măselele cu atât mai puțin! Hai cu mine în bucătărie!" Pentru moment bucătăria era liberă sau, mai bine spus, era goală de oameni. Resturi de vomă, pete de vin, cioburi de sticlă și scrum de țigară depuneau mărturie în privința popularității acestei încăperi în rândul petrecăreților. Eugenia blocă ușa cu un scaun. "Oricum nu o să observe nimeni! Sunt mult prea ocupați să se îmbete și să se târască pe covoare în ritmurile muzicii, de la calculator sau din creierele lor!" își justifică ea gestul. Avea fața udă de bere, iar părul îi devenise ușor lipicios. T-shirt-ul ei negru, ud de transpirație și de alcool, o făcea să pară și mai slabă. Și-l scoase, aruncându-l pe cuptorul cu micro-unde. Eugenia avea un corp frumos. Era slabă fără să fie emaciată, mușchii săi uscați erau bine și clar desenați, pieptul îi rivaliza cu cel al unui fotomodel, avea o piele albă și diafană. Înălțimea ei, puțin peste medie, o făcea să pară mai slabă decât era de fapt. De abia Bogdan era în măsură să spună despre sine că este slab, și el aflându-se însă în limitele rezonabilului. Eugenia se așeză pe jos, invitându-l pe Bogdan să i se alăture. Extravertit de alcool și de fumuri Bogdan nu așteptă să fie rugat a doua oară. "Și ce spuneai despre miturile medievale?"rosti Bogdan, fără să aștepte vreun răspuns. "Tu ești un subiect de mitologie!" șopti Eugenia. "Eu, de ce?"- "Pentru că ai studiat filosofia și psihanaliza, da, mi-a spus Ștefan totul, pentru că ai rătăcit printre arhetipurile lui Jung și universaliile scolasticilor, și tot studiind ai devenit tu însuți un subiect și un obiect de studiu!"- "Mă flatezi!"- "Depinde, pe mine mă interesau modificările fizionomice pe care ți le-au adus preocupările tale! Se spune că oamenii pasionați au anumite trăsături, fața le devine mai gravă, se apropie mai mult de sublim!"- "L-ai citit pe Kant?" nu reuși Bogdan să nu profaneze acel moment de beție a cuvintelor și a sentimentelor. "Nu, însă știu ce este sublimul, nu este superlativul frumosului, este cu totul altceva, mult mai complex și mai complicat. Este echivalentul estetic al misticului!"- “Ești foarte inteligentă!" mormăi Bogdan, simțind cum i se pune un nod în gât. "Știam, mi s-a mai spus asta! Zi-mi ceva ce nu știu! Fă-mi noaptea zi printr-o zisă de pomină!"- "O să-ți spun că atunci când mă uit la tine am impresia că mă uit printr-o oglindă, însă nu o oglindă a timpului, ci o oglindă care-mi permite să văd ceva asemănător unui alter-ego, acel alter-ego fiind tu, parcă! Că și cum materia și antimateria s-ar fi intersectat, prin mine și prin tine, neștiind exact care dintre noi este geamănul material și care este cel antimaterial! Te pot percepe ca pe o replică de-a mea dintr-un univers antitetic sau poate că eu sunt replica ta, nu știu exact! De aceea spun, adică zic, că te văd ca-ntr-o oglindă! Mă uit la tine și-mi văd propria imagine reflectată la un ecart de 9 ani!"- "Frumos, pentru că sublimul ar fi însemnat ca această oglindire să devină imposibilă prin fuziune, că tot ai spus despre materie și antimaterie!" După care tăcu și se uită la Bogdan cu intensitate. Mână îi descria mișcări lente și circulare pe piept și pe burtă. Sub degetele grele de ojă i se vedea cureaua de piele, ușor lărgită. "Știi ce aș spune eu acum?" îl întreba ea. "Care este calea cea mai scurtă către fericire?"- "Sunt întrebări la care izbutim să ne răspundem doar împreună, ghicesc eu!"- "Ești foarte inteligent!" mormăi Bogdan, simțind cum i se pune un nod în gât. "Știam, mi s-a mai spus asta! Zi-mi ceva ce nu știu! Fă-mi noaptea zi printr-o zisă de pomină!"
Eugenia cotrobăi cu mâna după o sticlă de vin care se afla pe raftul de sus al dulapului. Mâna îi lovi în gol, înciudată, fata se ridică în capul oaselor, însă renunță să-și mai revendice obiectul interesului. Bogdan tocmai o apucase de spate, strângându-o la piept. Cămașa transpirată a lui Bogdan îi udă spatele, care de abia i se uscase. Eugenia simți cum șiruri de furnicături plăcute, ascendente, pornind de la baza coloanei vertebrale către ceafă, îi scălda în picături de foc spatele. "Fire, walk with me!" murmură Eugenia în timp ce Bogdan o învelea cu trupul lui. Cineva apăsă clanța ușii, însă nu reuși să pătrundă înăuntru. Cei doi izbucniră într-un râs isteric și sincronizat. O voce bărbătească articulă ceva într-un dialect anglo-român, mai încerca ușa o dată, după care nu se mai auzi sau văzu nimic. Eugenia începu să radă din nou. "A plecat, fraierul!" Bogdan îngheță pentru o secundă. Asta era una dintre expresiile "parazitare" de-ale lui Ovidiu. Întotdeauna când se enerva pe cineva sau când, pur și simplu, simțea nevoia să ia poziție vis-a-vis de o persoană, Ovidiu folosea construcția asta gramaticală sau măcar substantivul respectiv. "Ce s-a întâmplat?"- "Nimic! Tocmai mă gândeam cât de multe lucruri avem noi doi în comun!" rosti Bogdan, scoțându-și cămașa și prăvălindu-se asupra Eugeniei, care zăcea tolănită pe podea. Bogdan era cuprins de o amețeală plăcută, erau momente în care nu mai gândea, ci doar simțea și percepea. Oricum, în dragoste gândirea este necesară numai la început, pentru discernerea prietenului de dușman, a dezirabilului de indezirabil. Apoi gândurile sunt muniție oarbă și tot ceea ce mai contează sunt sentimentele, afectele, gesturile, percepțiile, iluziile, visele. De fapt, totul ține de vise și de iluzii. De cât de des și de puternic suntem capabili să visam, inclusiv și mai ales în starea de veghe, și de cât de multe dintre visele noastre suntem capabili să le proiectăm în planul realității concrete. De asemenea, mai contează și consistența iluziilor noastre, care sunt tot o specie de vise, numai că ele sunt produse exclusiv în starea de veghe. Cu cât iluziile noastre sunt mai pronunțate, mai coerente și mai inteligibile, cu atât șansele că ele să se adeverească sunt mai mari. Însă nicio clipă ele, iluziile, visele nu încetează să fie nimic altceva decât simple scheme sau proiecții ale minții, virtual inexistente, praf de aur purtat pe raze de soare. Cei doi stăteau înlănțuiți pe podea, o masă compactă de corpuri semidezgolite, două DVD-uri parțial scoase din ambalaj. "Ce zici, ne developăm împreună în noaptea asta?" făcu Eugenia. "Dacă o să mă lași să respir, poate că ar fi șanse să o facem și pe asta!" răspunse Bogdan de dedesubt. "Așa, revarsă-ți tot șarmul asupra mea!" icni Bogdan de sub trupul slab, dar suficient de greu al Eugeniei. Aproape că nici nu mai știu ce avea să urmeze. Își simți capul vâjâindu-i în vreme ce corpul i se mlădia ritmic, nu vedea prea bine după cât băuse în noaptea aceea. În fața ochilor îi apăreau, din timp în timp, cadre mobile și apetisante reprezentând surâsuri angelice ale unei guri presărate cu perle ascuțite, piepturi sclipinde, poleite cu transpirație, care se balansau în sus și în jos, pantaloni de blue-jeanș-i care dansau prin straturile inferioare ale atmosferei camerei, segmente mai lungi ale corpului încolăcindu-se în jurul unui trunchi care părea să fie al lui, deși rădăcinile acestuia le simțea că situându-se într-altă parte, nu departe de covorul mătăsos care-i augmentă frenezia. "Oh, cine se gândise să pună covor persan în bucătărie, tocmai în bucătărie!" A doua zi se treziră târziu - era trecut de 12. Cineva descarcerase bucătăria și-i înveli pe cei doi, goi așa cum veniseră pe lume, cu o cuvertură sau cu un covor mai fin. Bogdan se trezi gândindu-se că părul ei este plăcut la atingere, delicat și rezistent. Eugenia își frecă spatele de o bucată de covor care ieșea de sub torsul ei gol. Era plăcut să-și simtă porii pielii dilatându-se sub atingerea abrazivă a părții dorsale a covorului."La spate toate covoarele sunt la fel!" spuse el și izbucni în râs. Bogdan încă se lupta cu somnul și cu razele solare care se strecuraseră printre jaluzele. Își simți corpul lipicios. Dar și relaxat, ca după o ședință de yoga sau de psihoterapie. Gâtul îi era o rană vie, mușcături mici, dar numeroase îi delimitau jugulara. Din fericire, scăpase cu viață, probabil că atentatoarea își pierduse cunoștința înainte de a-și duce la bun sfârșit intențiile de succubus. Își făcură o cafea ca să poată reîncepe ziua. Dintre petrecăreții nopții precedente mai rămăseseră numai câțiva dintre duri, Decebal, Iosif și încă unul. Li se auzeau vocile din living room. Eugenia își trase blue-jeanș-ii ca să vorbească cu ei. Se întoarse în câteva minute. "A plecat și Ștefan. De pe la vreo 10, de atunci de când s-a trezit, că era și el destul de manglit, săracul!" râse Eugenia. "Așa că am mai ramas numai noi și cu băieții din grupa mare. Ei nu par să aibă nevoie de somn! Însă eu trebuie să plec, este deja cam târziu, sună-mă pe telefonul asta, sau nu, de fapt, vino cu mine că avem același drum până la bulevard!" Se îmbrăcară și plecară în grabă, amândoi se simțeau ușori și fericiți, nici eu nu știau prea bine de ce. Poeții și psihologii inventaseră cu mult înaintea nașterii lor cuvinte și concepte menite să le descrie starea mentală, cuvinte precum dragoste, pasiune empatie.