- De la antici, ne-au rămas multe povești despre zei, unele rostite necruțător, așa cum nimeni nu ar cuteza să vorbească nici despre cel mai vajnic vrăjmaș al său, cuvântează Nimeni, cu privirea pierdută, pe geam... Zeilor li s-au reproșat fapte reprobabile precum răpirea, adulterul, incestul, dar, luați aminte, și primirea de plocoane de la muritori, toate acestea considerate păcate la fel de mari, căzute ca blestemul pe capul oamenilor.
Personal n-am agreat ideea de a oferi sau de a primi plocoane. Am considerat-o ca pe o formă de ofensă adusă unui om, ca și cum i-ai spune de la obraz, "Eu știu că tu nu-ți faci cum trebuie meseria, așadar ia de la mine o atenție și fă-ți-o așa cum trebuie", iar jocul de-a oferi plocon și de-a fi refuzat la început, ca mai apoi să fie acceptat, mi se pare de-a dreptul absurd.

- De vreme ce eu nu-mi amintesc să fi oferit vreodată plocoane, din simplul motiv de a nu mă simți jenat, perorez eu, atunci când am fost numit șef la institut, primul lucru pe care l-am făcut a fost să afle toată lumea că sunt un șef de tip nou și că la mine nu merge ca pe vremuri, cu plocoane.
Oamenii au priceput repede cum stau lucrurile, soția, însă, nu. E imposibil, gândea ea, să nu fi primit eu niscaiva cadouri, ceva, acolo, cât de neînsemnat, trecuseră doar câteva luni de când fusesem promovat. Era clar că am amantă, că toate plocoanele le duc amantei; a mai auzit ea astfel de cazuri.
Știu, însă, că vorbele ei răutăcioase sunt urmarea unor influențe nefaste, în principal din partea maică-sii. Și, fiindcă, în principiu, nu pot suporta cearta, preferând, în schimb, amuzamentul, farsa, cu mintea mea inventivă, de proiectant genial, pun la cale un plan pe cât de inteligent, pe atât de curajos...

- O definiție a ploconului, completează Nimeni ca și cum ar fi citit din dicționar, este „un dar omagial, intrând în obligațiile vasalilor către Poartă sau ale supușilor către curtea domnească, ori către stăpânul moșiei”...

- Merg la țară, la părinți, continuu eu, după un timp, luându-i, într-un fel, prin surprindere, le explic motivele descinderii mele neanunțate și îi rog să fie cât se poate de discreți, să nu-i trezim soției nici cea mai mică bănuială.
"Vă rog, mi-e în joc căsnicia!"
Desigur că bunii părinți nu-și împing unicul lor fiu în marginea prăpastiei. Așa se face că-mi dau de la bătătură pasărea cea mai arătoasă, curcanul. Între timp, năvălesc în beci și torn, în cele două bidoane pântecoase, vin din struguri, neprefabricat. Mai smulg de la grinzi câteva funii de ceapă și usturoi, comparabile cu pitonii, înjumătățesc făina albă, pufoasă, numai bună pentru cozonaci, mai adaug desaga cu nuci, plus gutuile aflate la păstrat în grâu și, nici pe departe mulțumit, le înghesui în portbagajul de astă dată neîncăpător.
La plecare, le amintesc părinților că la Paște voi veni după berbecuț și bidonelul cu vin.
"Și nu uitați..., le mai zic prin geamul deschis al portierei, porculețul..., să-mi creșteți un porc, cât de mic... Și mare discreție!"

- Mita, bacșișul, ploconul sunt la noi cusururi de veche tradiție și, cu tot regretul, în perpetuă expansiune. Au apărut cu secole în urmă, în relația dintre cetățean și autoritatea de stat, dar și între omul de rând și omul legii, zice Nimeni, a lehamite.

- Întors în oraș, cumpăr, pe fugă, câteva pâini coapte pe vatră, câțiva cozonaci bine crescuți, câțiva metri de cârnați proaspeți, costiță afumată, un baton de salam, mușchiuleț și ceva carne de porc pentru friptură la grătar, le înghesui în portbagaj și, după o oră de bâjbâială, opresc mașina în fața casei locuită de amicul Costel Marinescu, fost coleg de Politehnică.
"Salvează-mă, Costele, mi-e în joc căsnicia!"
Și-i povestesc ce și cum.
"Uite, mâine e duminică, îi expun planul meu plin de chibzuință. Las la tine încărcătura din portbagaj și mi-o aduci mâine dimineață. La ora opt. Eu o să fiu în baie, la acea oră. O să-ți deschidă nevastă-mea. Pe tine nu te cunoaște. Îi spui că-mi ești subaltern și-i lași în brațe ploconul. Și-i zici așa, în treacăt, "Știe șefu', pentru o avansare".
"Cum să nu te servesc eu pe tine, dragă Traiane. Pentru mine e o nimica toată. Lasă totul aici, cu încredere".
"Pe mâine dimineață", zic eu.
"Pe mâine", zice el.

... A doua zi, la opt fix, soneria.
"Băiat corect, Costel ăsta, doar îl știu din facultate", gândesc eu și, repede în baie, să mă bărbieresc. Sincer să fiu, am emoții; o să-i fac soției o mare bucurie. Frec de obraz pămătuful uscat, fără urmă de spumă.
După un timp, soția îmi bate, cu enervare, în ușă:
"Ieși, dragă, odată! Un mitocan, însoțit de alți doi, ține morțiș să-ți vorbească. I-am spus că dormi la ora asta, dar insistă, zice să te scot din baie, că ești acolo"...
Deschid ușa cu sentimentul că, peste câteva clipe, se va întâmpla ceva rău, ceva groaznic, echivalent cu o calamitate naturală de mari proporții.
"Cum arată individul?", o iscodesc pe nevastă-mea.
Din descrierea făcută, îmi dau seama că mitocanul e unul și același cu Costel Marinescu.
"N-aduse nimic? Ceva greu, voluminos?"
Pornesc spre ușa apartamentului sub privirile neliniștite ale soției și mă arăt tare surprins de neașteptata vizită.
"Șefu, se repede Costel Marinescu, am venit și eu ca omu', puneți o vorbă bună, știți, am pentru matale, în portbagaj, un curcan trupeș, saturi elevii unui internat, un bidon cu vin trăznet, îți înghiți limba nu alta... Să le aduc?"
"Ãștia doi cine sunt? întreb cu glas sfârșit.
"Nu vă temeți, șefu', oameni de încredere, ca și muți,... vecini, să mă ajute la căratul ploconului"...
Văd ca prin ciur.
Simt nevoia să urlu.
"Afară! Porcule! Ai adus cu tine martori! Vrei să mă bagi la pușcărie. Ieși! Din facultate te știu un mizerabil. Afară!"
"Să trăiți șefu', plec, imediat, plec, săru' mâna, doamnă, iertați deranju'"...

- Nevoit să-și ducă viața în sărăcie, își amintește Nimeni, românul s-a văzut constrâns să-și procure cele trebuincioase primind sau dând șpagă, mită, plocoane. Cum bine ne amintim, omul de rând se vedea silit să dea șpagă și plocoane pentru a obține un kil de carne vânătă, o locuință, mașină sau televizor, frigider sau butelie. Același om de rând îndesa plicuri grase în buzunarul medicului, dădea șperțuri mecanicului, agentului de circulație, inspectorului fiscal, tuturor funcționarilor și de oriunde.

Soția, care asistase din umbră la toată mascarada, pune moț situației:
"Þi se aduce și ție o dată plocon la nas și tu îl refuzi. Ce vrei să demonstrezi? Nu ești nici primul, și nici ultimul căruia i se aduce plocon".
"Taci că te omor!, hârâi ca ieșit din minți. Taci!"

- Cu trecerea anilor, mai zice Nimeni, obiceiul de a primi sau cere bani a devenit mândrie profesională. Dar greu de crezut că, prin sporirea remunerației, va dispărea și predilecția pentru venituri ilicite…

Aproape că uitasem întâmplarea când, după câteva luni, mă întâlnesc pe stradă cu Costel Marinescu.
- Salut Traiane, ce mai faci? mă întreabă exagerat de binedispus. Doar nu te-oi fi supărat pe mine. Crede-mă, n-aveam altă soluție, se justififică el. În sâmbăta aia chioară, s-a potrivit chiar ziua nevesti-mii. Eu și uitasem. Când a văzut bogăția din pridvor mi-a sărit de gât, m-a pupat pentru daruri, mi-a zis că o surpriză mai mare nu-i puteam face, mi-a jurat credință pentru tot restul vieții, apoi a pus mâna pe telefon și și-a invitat toți colegii de serviciu. Ce era să fac, dacă-i spuneam adevărul, că ploconul nu e pentru ea, riscam să-mi pierd eu căsnicia...