11/partea 2

Mihăiță și cu mine făceam acolo la marginea bălții planuri pentru când ne facem mari. Visam cu mâinile sub cap și fața toată spre tot cerul: visam să facem din balta noastră o mare cu ștrand cum văzusem noi prin filmele alb negru.

Oricum chaise-longul lui tante Kathe Fieger îl aveam, câteva mese și bănci mai găseam – în fața porților! -, și visam cum vom mânca înghețată pe băț și vom trăi liberi la malul mării numai a noastre.

Nu știam cum arată marea cea mare Pontus Euxinus în realitate, pentru că nici unul dintre noi nu o văzuse. Cînd m-am întors prima oară de la Sulina, unde îl vizitasem pe tata pe șantierul electrificării, am povestit multe seri între ochii mirați ai lui Mihaiță, ai Mioarei care era cea mai bună la școala din cartier, ai pisicilor care păreau să înțeleagă despre ce vorbesc și mai ales ai vecinilor. Pisicile au trebuit să mă creadă și Mioara la fel – nu au ieșit din cartier și eu le aduceam veștile vară de vară din afară.

Când le-am povestit vecinilor, că am înnotat în mare și am văzut un far – cel vechi ! cel mai vechi, nici nu știu dacă mai există - noaptea dintr-o barcă a pescarilor Frangetti, au dat din nou din cap în semn că nu e bine ce fac părinții mei cu mine.. ts,ts,ts ..în nici un caz.

Atunci au luat atitudine, i-au explicat mamei că e tare rău, că mă lasă așa să mă plimb printre străini „despuiată”, cu părul nefăcut codițe și mai ales în costum de baie.

Plecările în Sulina sunt pierdute în mare parte în memorie, pisicile moarte, Mioara o femeie-bunică, dar vecinii până azi trăiesc ușuind găini, bat în rest tot ce mișcă, se uită cu priviri apoase de broască țestoasă de sub cutele ochilor, parcă toți care trec pe lângă ei nu și-ar plăti dările.

Familia lui Nea Mărin au fost o pacoste pentru toți din jur, pentru pisici și câini în special s-a terminat cu libertatea lor, iar de câtiva ani sunt foarte ocupați în otrăvirea câinilor străzii și furatul nisipului de pe șosea: țelul este să paveze în fața curții.
Există această specie de oameni: se usucă pe picioare, se usucă de la golul din piept și stau precum cucuvelele noaptea să păzească timpul altora.

Mihaiță rămânea mai mult pe câmp. Mama Lila venea abia dupa ce se însera. El nu trebuia nici să învețe prea mult, nici să stropească seară de seară zeci de flori, pentru că nu aveau deloc.

In livadă locuiau acum 40 de ani câteva familii. Acum nu mai stă acolo pe câte am aflat decât una, la capătul orizontului întrerupt de viluțe gri plantate de-a curmezișul câmpului de rechini imobiliari.

În vila copilăriei mele Familia Dumitrescu s-a întors și acum locuiesc părinți, copii, nepoți, o oază de uși, flori, pomi liberi, câini, pisici, greble, coase, o sumă de locuințe mai mici, ce se încolăcesc în jurul vilei primordiale.

Din fostele vremuri dinainte de război rămăsese în holul de la intrare un seif mare în care ne ascundeam, când ne jucam „vați ascunselea” prin singura casă cu etaj la vremea aceea, scară de lemn și în spate un bazin de înot gol. Mai târziu a fost amenajat pentru crescut nutri.

Și ne-am tot ascuns câțiva ani prin casa familiei Dumitrescu care nu se supăra când se trezea cu o hoardă de copii de prin înprejurimi.

Cei 4 frati Dumitrescu erau pe vremea aceea 4 tineri. Aveau doar un tata care fusese un fel de boier, ziceau vecinii. Înainte de 1947 unii munceau și aveau și investeau: domnul Dumitrescu investise într-o vila care sta și astăzi, dar nu mai e singura. Atât i-a rămas: este singura vilă cu istorie, cu seif prin care ne-am jucat si care avea bazin de înnot când tot cartierul nu văzuse marea.

Apoi domnul Dumitrescu a fost singurul om care când eu eram mica avea o vacă, pe când ceilalalti în anii 50 aveau cu ce ține doar câteva găini și un câine.
Iar domnul Dumitrescu a avut primul din cartier baston. Restul se clătinau până nu mai apăreau pe stradă.

Pe câte îmi amintesc a mai rămas după Război încă o familie la Bragadiru: familia Hundeshagen, negustori refugiați din Occident, vorbeau un dialect german, dar nu săsește. Au avut și ei două fete, care au avut fete de vârsta mea la liceul german. Batrânii Hundeshagen le-au cumpărat la fete case pe Rahova, pe la Sebastian, ce au rămas nedemolate cu curte și boltă. Toti au plecat cum au putut în Occident pe la sfârșitul anilor 80.

Restul locatarilor din livadă au vândut făcând loc acelui cimitir, deoarece a duce morții mai departe din cartier costă mai mult decât atunci când erau vii.

Cimitirul Tudor Vladimirescu i-a primit pe locatarii din Rahova, până n-a mai fost loc. Acum preumblatul este doar în fața porții, pomeni și flori. Cine are bani, dar mulți, mulți, mai găsește un locșor în Tudor Vladimirescu, și intră cu alai, strigăte disperate însoțesc un cârd de oameni speriați, dar care par aș permite să ignore timpul, crezând că îl pot cumpăra. Multă cumpătare nu e prin jurul Barierii în zilele noastre.

Familia Benz, care locuia în inima livezii de vișini, venită din Ardeal imediat după Război aveau mult pământ, o casă mică, mulți cireși albi ce mă fascinau. Pe vremea aceea nu văzuse nimeni dintre noi cireși japonezi, fascinanți erau cireșii noștri albi, cum ningeau peste tot.

Mai era o ciudățenie: familia Benz nu avea curent. La noi acasă era o lampă de gaz în caz de forță majoră, dar să trăiești fără curent mi se părea imposibil.

Iarna fugeam uneori de acasă să văd cum se descurcă Andreas și Kathi Benz. Feeric, cuvântul potrivit pentru ce am trăit acolo în zilele de iarnă.

Andreas Benz, un om simpatic pus pe șotii tot timpul, se născuse aici la margine de Bucuresti și se căsătorise până la urmă cu tante Kathi.

Ea revenise după 10 ani de deportare din Siberia. Nu s-a întors la Mediaș de unde era de familie, a rămas în București, a muncit la părinții lui Andreas și a îngrijit animale. Familia Benz pe lângă Andreas mai avea o fată pe care au făcut-o vetrinar. Îi mergea bine, dar nimeni nu vorbea cu ea pentru că se căsătorise cu Dorel și refuza să vorbească dialect și a mai intrat și în partid, și „so was macht man nicht”, adică „nu se face”.

Mama și cu tata nu aveau aceste idei preconcepute, dar nici lor nu le-a fost ușor. Ani de zile nici cu ei nu a vorbit nimeni. Au fost salutați de departe. Abia când au mai strâns bani, au terminat casa și s-au îmbracat și ei ca cei, care își ascund proveniența: cu pălărie, pantofi de piele și butoni. Atunci de peste tot de prin București ne trezeam duminica cu vizitatori care veneau cu o floare doua și rămâneau zile.

Tata le explica ca nu avem nevoie de flori, ei se uitau ciudat la el pentru că nu vorbea dialect, ci direct într-o germană perfectă și rămâneau de dragul meselor pline și aerului curat, iar de plecat plecau cu sacoșele clătindindu-se de prea plin și cozonaci.

În livadă la familia Benz seara luminile lămpilor de gaz cu lumânările pe la ferestre cu lumina lunii nici că vedeai în altă parte mai multe umbre si vise.

Păsările din copaci nu încetau să vorbească. Umbrele crengilor în zăpadă păreau uriașe. Cădea cerul peste livadă și ea nu se războia cu el, se contopeau, tufișurile, lătratul câinilor lup păreau să fie niște argonauți. Îmi era tare frică de ei. Nici nu știu în câte bucăți ar fi sfâșiat pe cineva.

Și ce mai avea tanti Kathi era o pivniță mare în adâncul pământului plină cu ciudățenii, tavi pline de Quittenkase, o gelatină tare din suc de gutui cu nucă, borcane de toate mărimile pline cu inimaginabile siropuri, zacuscă, pastă de rosii, vinete, dovlecei, cartofi , castraveți , varză, ......nuci glasate....

Iarna putea ține o viață. Drumurile până în livadă păreau scurte, spre casă mai lungi pentru ca atârnau plasele grele cu câteva pachețele în care mirosea a usturoi și ceapă de la cârnați.

Nu aveau copii iar eu eram pentru ei un fel de experiment. Imi citeau și îmi povesteau cum au ajuns la București din Ardealul lor, care li se părea Þara Făgăduinței, în care nu știu de ce nu se întorceau, dacă a fost atât de bine.

Prin anii 70 ferma le-a propus un târg și s-au mutat la casă în Mărgianului pe strada Frații Buzeștia de unde au plecat în Germania, unde au locuit de zgârciți ce au fost într-o pivniță, unde Tanti Kathi a făcut un cancer la plămân și a murit. Onkel Andreas a mai mâncat câțiva ani până nu s-a mai putut misca, si-a cumparat o nevasta din Thailanda care l-a parasit si a murit singur la capatii avind o femeie din Ardeal care venise la munca la Nurnberg.

Casa din Ferma însă nici ei nu au uitat-o.

Tanti Kathi de la deportarea ei în Siberia, adusese cu ea pe față cute adânci sub gură, pe bărbie, mi-a spus ca i s-au tras de la frigul de acolo. Zece ani în mină făcuseră din ea un erou lipsit de feminitate. Faptul ca nu putea face copii îi adâncea cutele dinspre bărbie spre obraz, uneori acestea întâlnindu-se cu cele ce coborau dinspre ochi.

Ea a fost una din femeile care îl ajuta pe scriitorul de limba germană Alfred Margul Sperber să își tină ordine în cărți, biblioteca fiind prea mare. De aici din casa lui plecase în exil Celan, aici se citisera atâtea scrisori triste din diversele exiluri ale anilor de după razboi. Pina la urmă tanti Kathi m-a luat de câteva ori cu ea să văd valul uriaș de cărți, cum trebuiau bătute sa le scoată praful, aliniate înapoi în lumea lor de pe raft. Pe jos erau ziare, iar soția scriitorului mă ștergea continuu cu spirt pe mâini. Cred că n-a văzut cum arată mâinile lui Mihăiță, ar fi avut nevoie de foarte mult spirt pentru noi dacă ne-ar fi văzut cum ajungeam acasă din baltă.

Era o femeie puțin mai mare decât mine, adică foarte mică și avea o are grijă de cărți, le păzea încuiate, avea multe chei într-o mână și spirtul în cealaltă. Precis nu știa că există mulți care nu au văzut cărți sau nu le stătea gândul pe atunci la citit.

Din aceasta biblioteca am citit copil fiind primele cărți despre Africa, despre exil și deportări.

Mare lucru atunci n-am înțeles...nu e prea bine să te naști într-un loc și apoi să pleci în altul și să devii cel mai singur, economisindu-ți limba maternă, cam atât îmi amintesc de atunci.

Oricum, pe atunci mulți doreau să plece egal cât de singuri ar fi fost, dar plecatul acela era dificil. Unii plecau până la țară sau la munte și reveneau încărcați și mai veseli. Cei care au plecat până la gară sau aeroport nu s-au mai întors și nu i-am mai văzut niciodată.

Un coleg de-al lui tata cu nume polonez, dar care zicea că nu știe de ce îl cheamă așa complicat a trimis o singură vedere lucioasă din Germania, dar fără adresa expeditorului. Tata nu i-a putut răspunde. Vederea a stat sub sticla dulapului de bucătărie, fiecare muscă se uita la ea, se plimba pe străzile acelui Munchen. Tata se uita uneori la ea și plângea, părea că are multe amintiri comune cu acel Ianoșevschi.

Tăceam, ne-am obișuit cu timpul să plângem cu schimbul și nici unul dintre noi să nu întrebe. "Și restul e tăcere!" - un vers pe care l-am înțeles târziu. Cu siguranță că oamenii mari din jurul meu atunci știau de ce tac și plâng.