poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-24 | |
Plăpânde ore vălurite ale dimineții, ștergar muiat în pale lucii de lumină castă, se oglindeau cuminte pe-ai salonului pereți. Și pe fotolii în piele de Cordoba-aurie meșteșugit legate, odihnitoare ca palanchinul orientalelor povești, Scott Darnell, lordul tânăr, Peter, și Robert Craven sorbeau din ceaiul plăcut mirositor. Ei așteptau sosirea acelui Pacey, de care se lega o parte din izvodirea neștiutei încă străvechi povești. Când în salon bătrânul vânător păși, lui Craven i se păru îndată că pe-a cizmelor lui urmă însăși pădurea neștiut plutește toată. Împrăștiind prin a ungherelor croială mirosul de călini sălbatici, cu asprii lui ciorchini de fructe albe-roșii. Parcă aménți clocotitori de-arini cu frunzele ovale și dințate și rădăcini bătrâne până pe pardoseala acelui salon îmbietor se prelungiseră târâș din aspre râpe. Și hainele de aprig vânător împrăștiau trăirea sălbatică alături de viețuitoare a căror blană cu izuri greu dospite duceau cotloanele pădurii prin stinse draperii în spledidul salon. Pacey pășea atât de rar și apăsat, privind pe sub mijiții ochi străinul al cărui chip plăcut nicicând nu-l mai zărise-nflorind sub umerii castelului tăcut.
- Bătrâne Pacey, îl întâmpină lordul Scott Darnell cu un surâs de prietenie așternut pe chip, avem un oaspete de seamă! O mână ce va caligrafia temeinic povestea ce-o purtăm și tu, și eu, prin cutele ascunse ale minții. Știi bine, mai am o singură dorință-nainte de-a pleca spre neștiute umbre. Să descărnăm de pe al vremii chip șăgalnic povestea tristă a Marciei și a lui Kegan, cel năvalnic... Poveste ce atât de mult a-nsângerat a seminției Darnell ce-a nemurit acest tăcut palat... - Milord, ți-am spus și mai demult, o fac și-acum! Povestea nu face decât să reaprindă mâhnirea, foc aprig sub un amnar atât de dureros. Trecut-au anii ca turmele de nori peste pădurile bătrâne. Mulți au uitat ca să mai țină-n loc acele vremi. Ce rost mai are acum trecute amintiri să chemi? - Un rost ce leagă a mea conștiință la stâlpul hâd al infamiei, căci brațe aveam și minte chiar destulă, să pot împiedica durerea să pătrundă pe poarta castelului meu drag. - Milord, erai atât de tânăr, iar răposatul lord, temutul Garryck Darnell, era un om cu sângele pustietor de iute. Cu mintea coaptă spre ticluire de planuri nebunești! Și cu mânia încrustată-n chip ca un stigmat de foc nestins. Ce-ai fi putut să faci ca să-l înfrunți? - Tocmai, fiindcă puterile mi-au fost neîmplinite, vreau azi ca acest tânăr domn, scrib talentat, s-aștearnă pe hârtie povestea și apoi prin glasul trupelor de teatru, ce colinda-vor pământu-n lung și-n lat, să fie cunoscută lumii întregi. Bunule Craven, s-așternem cale cuvintelor ce dor! - Milord, uneltele m-așteaptă pe câmpul greu de luptă! - Pacey, ia loc și unde uitarea va croi făgaș de neputință, îți voi veni numaidecât în ajutor! Craven privea la chipul tras al lordului bătrân. Simțea prin cugetul lui de artist că va urma o tristă povestire, cum triste și-ncurcate sunt ale vieții fire. Dar într-un colț de suflet el spera ca ușurința-i vie, ce adesea oglindită îi fusese-n versuri, să-l poată ajuta să ducă la bun sfârșit o taină ce-aștepta să reînvie. Peste cioporul de foi dalbe aplecat, Craven mai aruncă o singură privire spre pânza ce-ntruchipa pe tânărul ce coborâse parcă din tenebre. Cu temătorul iris mai perie o dată privirea sălbatică a animalului de companie și se întoarse spre Pacey, așteptând. Și în urzeala tăcută a salonului răsunară astfel primele acorduri ale poveștii de demult. „În Gloucesterul mândru trăia odinioară lordul Garryck Darnell. Vestit în tot ținutul prin rangul său străvechi. Păduri cu creste tăiate de munții veșnic ninși, adăposteau vânatul ce lesne cădea sub focuri boierești, neîmblânzite, ce nu mai conteneau în vânătorile cele domnești. Bărbat temut și fire clocotindă, ca spuza cea-nroșită a lemnelor ce ard, era lordul năvalnic. Vanessa Darnell, soața sa, era plăcutul revers al celei monede calpe, atât de schimbătoare, ce adesea-i zicem fire. O ființă blândă, lesne de pătruns, cu ale cărei vorbe puteai să legi o rană ce obrintea-n ascuns. Fusese binecuvântat temutul Garryck cu o femeie castă și foarte iubitoare. Dar cum în vremi de liniște și armonie, bărbatul cel lesne ispitit pășește cu ușurință pe pragul poleit cu ieftine tentații, lordul Garryck poftise la un fruct frumos înpârguit. Era Rebecca, bucătăreasa sprintenă și pură, altoi de crin între întunecate flori de munte. Dar și pe-atunci, ca și acum, firește, pe-al servitorilor destin stăpânul avea drept de viață și de moarte. Așa că tânăra Rebecca nu s-a putut deloc opune plăcerilor năvalnice, carnale, ce bântuiau vremelnic ale stăpânului dorinți. Avea acasă de hrănit un tată și o mamă, bolnavi și neajutorați, iar slujba la castel era singura pungă ale cărei baieri putea a le desface pentru a plini grija ce un copil o poartă bătrânilor părinți. În clipa când Rebecca i-a șoptit înfiorată c-un prunc așteaptă, lordul pe dată a amenințat-o: de nu va pierde nedoritul clipei fruct, de la castel va trebui să plece de îndată. Rebecca a tăcut și s-a ascuns atât de măiestrit de ale lumii priviri iscoditoare în trista-i nespusă nimănui durere. Când însă a născut și lordului vestea iubită ea i-a dat, sperând că pruncul astfel va fi recunoscut, Garryck a izgonit-o din pragul castelului pe înserat. Și fata a plecat spre casa părintească, umilă și tăcută, știind câte reproșuri și rușine o așteptau pentru copil născut din flori și fără soartă-n lume. Trecând în noapte prin pădurea de stejari, frica îi cobora prin suflet ca o pecete de neguri ce pasul șovăitor i-l tremura. Și nevăzând capcana pentru lupi, căzu în ea. Capcane de care gemea pădurea toată, puse de lordul Garryck ce voia ca să stârpească aceste nobile animale, ce-i încurcau mereu a vânătorilor plăcere lină. Trecând a doua zi prin acel loc, ca zar al sorții zărit-am trupul fetei prins în cursa morții. Când m-a simțit un urlet nefiresc a prins cu sonuri disperate ochiurile de pace ale pădurii-ntunecate. Și printre lacrimi ea mi-a spus că, după ce-și prinsese piciorul în lama de fier necruțătoare, pierzându-și cunoștiința, Kegan, pruncul ei dorit, pe care-l purta-ntr-o bocceluță, nu-l mai găsise lângă ea și crede c-a pierit. Mi-am zis în gând că animale ale pădurii atrase de mirosul puiului de om plăpând veniseră și sacrificul fusese împlinit. Dar tot în mintea mea cea nărăvită în viețuire de pădure mi-am șoptit că, dacă ar fi fost așa, nici ea nu ar fi putut a-mi povesti trista-i poveste, mâncată fiind de-a locurilor animale. Eu nu intram decât rar în castel, așa că nu știam cine era Rebecca. Am oblojit-o în coliba-mi preț dublu de zile, vreme în care mi-a povestit crudu-i destin. Dar după două zile rugina nemiloasă a fierului, durerea pentru pruncul de-acum crezut pierdut i-au scurtat tinerele-i zile. Cutreierând mult mai târziu cotloanele pădurii mele, am auzit spre seară un palid gungurit ca de copil. Și-ntr-o poiană am descoperit lupoaică, iar lângă ea pe Kegan” . - Dar bine, spuse Craven, cu spaimă și mirare privind către bătrânul povestitor. Cum este cu putință un astfel de lucru, greu de înțeles? Sălbăticiune adesea nemiloasă să viețuiască alături de respirație de om...? „ Tinere domn, stăpân peste cuvintele în vers, acolo, în pădurea castă nu guvernează legi ce țin de încâlcita și nesupusa fire a ființei ce adesea pe nedrept îi spunem om. Doar auzita-i de gemenii cetății de pe cele șapte coline, ce-i zicem Roma sfântă, cum alăptați au fost de animal sălbatic. Așa și micul Kegan ce a atras cu mirosul cald și-mbietor de pui haínele animale. Minuni nescrise ale firii coborâte din palma sfântă a celui ce ne-a dat viață poți întâlni la cumpene de ani! Voiam să spulber lupii cu-a mele gloanțe reci, dar fapta de mirare făcută și mult mai blândă decât a omului, ce lesne uneori leapădă prunci nevinovați, m-a făcut ca să-mi opresc degetul pe vrednicul trăgaci. Înduioșat de materna-le purtare, am vânat în ziua aceea trei mândre căprioare, iar carnea am răspândit-o-n poieniță în hălci plăcut îmbietoare. Haita atrasă de gustul cărnii și de al sângelui miros a năvălit peste ofrandă și lesne am putut lua copilul cu mine de atunci. Știind povestea-i tristă l-am crescut ca și pe pruncul meu și nimeni din castel nu a știut vreodată că fiul nerecunoscut de lordul cel hain trăiește alăturea de mine în pădure. Celor mai curioși din fire le-am spus că prunc al sorei ce trecuse la cele veșnice aveam în grije. Și Kegan a crescut în calmul foșnet al pădurii mele, cu animale și cu vietăți, frați și surori. Iar lupii i-au fost mereu companioni tăcuți. Anii trecând, Vanessa Darnell îi dăruise lui Garryck doi străluciți copii: frumoasa Marcia și mult mai micul Scott, ce-acuma în fața noastră stă, martor de crezare... Puteți ca să ne spuneți, milord, cum vă era conviețuirea între frați? „Se-mplinise la vârstă și la trup prea-dulcea-mi soră și curtezani năvalnici băteau la poarta sorții, norocul încercând cu-aripa ce și-o-ntinde peste umilii muritori. Dar năzuroasa-i fire, ce scormonise în jarul înțelepciunii tomurilor cu slovă îmbietoare, visa un prinț pe-un cal de nea ce încă în privirea ei nu se-oglindise. Eu vârsta aveam când jucăriile îți umplu ziua de râsete și voie bună. Dar o zăream pe Marcia mereu îngândurată pășind pe-aleile ce străbăteau a parcului încrengătură, ca pieptăn de verdeață pe al castelului de ziduri chip. Fără să știu că poartă în suflet dorințe ale vârstei ei de atunci. Aveam să aflu însă că ființa îi era deja plecată sub ghilotina iubirii pentr-un tânăr ce pe ascuns zărise dând roată parcului. Din care pricini, spune-ne, James Pacey?” „ Milord, Kegan era un vânător vestit. O mână iute și un ochi neîntrecut. Așa cum îl crescusem. Iubea pădurea ca nimeni altul. Dar lordul Garryck, ce mă prețuia, poruncă îmi dăduse și, ori de câte ori pleca la vânătoare cu camarazii săi de chef și glume, eram cel care trebuia să se-ngrijească ca totul pregătit să fie. Căci vânătorile de spiță-naltă nu seamănă deloc cu cele ale umililor țărani. Este nevoie de sprintenii gonaci, de corturi unde la sfârșitul bătăii prin pădure să se odihnească alaiul ostenit. Iar focurile mari să perpelească vânatul, ce numai acolo, lâng-al pădurii viu plămân, sub cearcănul de seară, își lasă peste spuza cărbunilor încinși mireasma ce îmbie la povești și la-nchinat pahară. Mă întrebați, Milord, ce pricini îl mânau pe năvalnicul meu Kegan la talpa de verdeață și flori a mândrului castel... Descoperise, puse de stăpân și de amicii săi, mai multe capcane pentru lupi. Menite ca la viitoarea vânătoare să dispară din bătaia puștilor aluatul cenușiu al blănii lor și doar fricoșii iepuri precum copiii la coborârea nopții și vulpile arămii ștergând cărările cu coada lor stufoasă să vină în bătaia puștilor. Capcane, pe care rând pe rând copilul crescut de mine le stricase, lăsându-le cu gura știrbă. Căci Kegan așa cum știți acum, era legat de mic de-al haitei nemilos destin. De pasul ei viclean prin ascunzișuri de crengi și de poieni. Și niciodată lupii nu îi pricinuiseră vreo teamă. Marcia reușise-ntr-un asfințit de zi să calce cu pasul ei prea blând poteca întunecată a pădurii. Și-acolo se-ntâlnise cu Kegan despre care știa din auzite că mândru-i este chipul și pasul hotărât. Iar de curajul său vorbeau a satelor neîmblânzite guri ce povesteau de întâmplări când singur reușise să-și scape lin sorocul din vânători de urși și porci mistreți cu colți de-argint. Milord puteți a spune cum îi era sufletul de când îl întâlnise pe mândrul vânător? „Marcia noastră părea de fericire că plutește! Chiar dacă vârsta îmi era nepotrivită pentru destăinuiri despre iubire, simțeam din firea ei ce parcă zbura, nu mai călca pe cale, că vânătorul Kegan îi închisese inima în peștera iubirii. Citeam și eu de mic tomuri răzlețe, ce în firida bibliotecii vechi cerșeau doar o privire și înțelesesem, la anii cincisprezece, ce-nseamnă ca aripa iubirii să-nalțe muritorii. Am surprins-o pe Marcia mea dragă într-o zi scriind cu-nverșunare într-un jurnal cu roze coperți împrejmuit. Și am știut că întreaga ei zbatere și gândurile toate acolo-s presărate ca florile uscate într-un ierbar ascuns. L-am descoperit când pașii au purtat-o din nou înspre pădure și am citit sfios cum dragostea năștea atât în pieptul ei, cât și în a lui Kegan, ce nu-l putea uita, iubirea ca un nor de peruzea. Știam însă că tata, lordul Garryck, e aspru și mă temeam nespus de apriga-i mânie, și-mi tremura ființa pentru destinul Marciei. Bunule Pacey, deși noaptea-i virgină și stelele sub bolți n-au adormit, aș vrea ca să curmăm pe dată oboseala ce s-a plecat pe trupu-mi ca gura de absint și povestirea s-o depănăm iarăși pe mâine”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate