poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-13 | |
Un apus de soare atat imi vine acum in minte, si faptul ca erau la un moment dat niste copii sus pe un munte si se jucau de-a viata reala cu tot felul de cuvinte si declaratii mai ceva ca la politie. iar lucrurile pareau destul de serioase din vreme ce ambii copii aveau lacrimi in ochi si un gust amar in suflet poate si de la apa marii, poate si de la apusul de soare. Totusi apa nu era chiar asa de rea, era doar sarata si, ce m-as mai arunca iarasi in apa aceea sarata unde te-am cunoscut. nu ca sa imi vina in minte momente demult uitate ci doar sa ma simt cuprins de o caldura si o mangaiere asa cum numai marea poate sa ofere. Stau cu ochii pe geam si gandesc tot felul de chestii bizarre cum ar fi accidente mortale si cutremure devastatoare, ma intreb si eu uneori de ce oare si mai ales daca e bines a gandesc astfel. Nu prea-I normal, zic si eu. Afara luminile parca palpaie din ce in ce mai rar si in timp ce se sting se aprind altele in alt loc si in alta dimensiune probabil, cert este ca acolo unde se reaprind spatiul nu mai este deloc acelasi cu interiorul vagonului in care ma aflam cateva secunde mai devreme ci seamana cu centrul unui oras in timpul zilei unde ma aflu acum si unde observ baiatul care statea langa mine cum este intampinat de prietenii sai care-l intreaba :” unde dracu te-ai murdarit ba?!” si incep sa rada toti trei si pornesc mai departe iar eu sunt surprins cum s-a intamplat de am ajuns asa de repede si cum am reusit sa scap de o eventuala cercetare din partea controlorului care m-ar fi enervat probabil dar m-ar fi si amuzat in acelasi timp. Este uimitor cum uneori desi nu ne place sa facem ceva anume, constienti fiind, facem si perseveram din Dumnezeu stie ce cauza, dar perseveram. Este una dintre anomaliile lumii pe care nu pot sa o inteleg. dar ceea ce este si mai bizar este faptul ca aceasta anomalie se intalneste in deosebi in randul femeilor. dar nu numai. o adiere usoara ma aduce cu gandul acolo unde trebuie, un dus bine-meritat pe care abia astept sa-l fac imediat cum ajung acasa. ceva ciudat se intampla, luminile din nou se apind iar eu sunt iarasi in acelasi compartiment de tren. langa scaunul meu, in laterala, este baiatul zdrenturos imbracat, pe care, apropos, o sa-l numesc REMI din nu stiu ce motive , dar asa simt nevoia sa-I spun pe viitor indifferent ca-I place sau nu; si o moleseala simt cum imi invadeaza trupul si simt cum muschii sunt aproape anchilozati iar capul il simt foarte greu. La cate are in el cred si eu. daca ar fi femeie, ar naste pe putin vreo patru copii deodata. simt cum pleoapele devin tot mai grele si imi amintesc de un numar de magie pe care l-am vazut demult si in care erau invocate cateva fraze de genul acesta: ”pleoapele iti devin tot mai grele! Pleoapele ti se inchid!”. Si iarasi privesc atent pe geam cateva urme de lumini si sunt constient ca daca fac un effort si deschid ochii o sa continui sa vad luminile de pe geam. inainte de a decide eu ce sa fac, un sunet de acordeon incepe sa planga de parca el er fi fost in situatia fetitei care il tinea in brate alaturi de un bidon taiat pe jumatate umplut cu cateva monede . este exact ceea ce imi doream . nu stiu de unde a venit sarmana fetita dar binecuvantata sa fie caci muzica ei simt cum plange in locul meu si al lui REMI si al ei. Si al ei. Cine stie poate si al ei… desi camera de supravegheat din interiorul vagonului functioneaza nu poate sa surprinda culorile care ne inconjoara, pe noi toti, pasagerii din tren . mai ales pe domnisoara din fata mea care se atinge usor pe trup infierbantata incercand sa-mi atraga atentia asupra sanilor sai naturali si carnosi atingandu-i suav si grijuliu in timp ce fetita canta la acordeon, REMI, baiatul zdrenturos imbracat priveste ingrijorat pe geam iar eu raman fascinat de trupul domnisoarei care mai nou isi dezvaluie picioarele goale, ingrijite, cu glezne fine, unul cate unul atingandu-ma usor pe piept si mai jos, singuratatea… luminile de pe geam se intrepatrund si devin unsa singura in centrul orasului unde ma aflu si de unde plec spre casa. Inspir serios aerul de afara intind bratele si ma bucur de vremea frumoasa. as sta toata ziua si m-as bucura de vremea asta si m-as tavali pe iarba sub privirile stupefiate ale trecatorilor care habar nu au de ce recurg la astfel de actiuni. Este normal sa se intample asa din moment ce parcurile si spatiile verzi nu concept sa fie calcate in picioare de oameni care teoretic le stapanesc, si din cauza aceasta, spatiile verzi au invatat sa scrie “nu calcati iarba!” . de atunci toti oamenii, locuitorii tuturor oraselor privesc foarte ciudat ca cineva in miezul zilei sa se arunce in iarba proaspata si sa se intinda si sa se bucure de razele de soare care-l sustin si ii indeamna chiar si pe ei.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate