Desigur se gândea ca la un clișeu la ideea de revenire, prea multe cărți au tratat acest subiect, prea multe filme în care personajele se ridicau din marasmul unei pierderi și viața devenea alta ca și cum acea lege a compensației despre care se vorbește mereu, îți ia, ca apoi să-ți redea cu vârf și îndesat, ceea ce la un moment dat a hotărât că-ți e de prisos.
Asta în cazul în care reziști până la capăt, până ce roata se învârte și-ți vine rândul, dacă nu cedezi între timp, pentru că mereu o nenorocire atrage după ea alte zeci de mici cataclisme insesizabile care te înțeapă ca niște insecte, sug ceea ce se poate numi poftă de viață și te lasă uscat asemeni unui deșert în care nu mai speri să vezi înflorind speranțe.
Și te lași lor, pentru că e mai simplu decât să te ridici și să te scuturi, pentru că la un moment dat te complaci în starea respectivă, pentru că ai impresia că nu vrei să mai treci odată prin aceleași situații, nu vrei să cauți asemănări din care să se nască apoi regrete, regretele dor cumplit chiar dacă tu nu ai avut nici un aport, nici un rol, ai fost doar simplu spectator în desfășurarea propriului tău destin.
Te lași din mii de motive subiective asemeni tuturor trăirilor pentru că, izolat de tumultul vieții, ai timp să meditezi la o mulțime de subiecte deși descoperi, în timp, cât de inutilă e și această preocupare și iată unde poate duce...
Roata poate să se învârtă prost calibrată pentru unul ca el care ajunsese să se bucure de ceea ce alții ar fi considerat cel puțin îngrijorător.
De aceea va pune capăt nebuniei, va deschide ferestrele și va dormi, putea face măcar atât, nu era nevoie de un exces de zel prin care să-și dovedească sie-și că vizita și confesiunea aceea absolut ridicolă, l-au determinat spre o schimbare radicală.
O să încerce pe rând din toate, asemeni unui om care s-a înfometat voit o vreme, apoi nemulțumit de rezultatul experimentului hotărăște să-și reia cursul firesc, dar știe că dacă va abuza sub primul impuls, rezultatul s-ar situa imediat în cealaltă extremă, ceea ce i-ar dăuna foarte sigur tot lui.
Își va rezerva poate, doar o ultimă noapte acelei stări, va avea grijă, dacă din nou lucrurile vor scăpa de sub control să ia după rețetă două comprimate despre a căror efect, acea femeie micuță, răscolitoare de conștiințe bolnave, l-a avertizat că o să-l lovească asemeni unui tren pentru prima dată. Mă rog nu s-a exprimat atât de banal, așa a dedus cu vocea ei subțire soră-sa, cerându-i îngrijorată să nu cumva să le ia combinate cu băutură sau să îi treacă prin cap să plece apoi pe străzi, așa cum era obișnuit să facă din cauza insomniilor.
Lui i-a rămas însă bine întipărită acea expresie în minte, o folosea pentru a-și struni panica ca și cum în el se înfiripase un alt eu pe care el, pipăind din când în când buzunarul unde se afla antidotul, îl amenința cu reducerea la tăcere pentru totdeauna.
În același timp se născuse o curiozitate ciudată față de ceea ce se numește eventualul efect al acelor mici pastile dătătoare de liniște, de schimbare sau poate de anihilare a tuturor senzațiilor nesănătoase. În acest sens își făcuse deja un plan pe care, deschizând ușa, îl recapitula sau poate îi adăuga noi subpuncte, nu știa prea bine, avea nevoie de un scaun pe care să se așeze pentru un echilibru al ideilor.
În casă totul era învăluit în penumbră, de altfel era aproape sfârșitul zilei,chiar dacă ar fi tras storurile ce acopereau ferestrele, pe care le descoperise deodată prea mari și hotărâse cu oarecare tristețe să le acopere, tot nu ar fi avut acea lumină de care avea nevoie în acel moment.
Își amintea că ei îi plăceau ferestrele largi, adora lumina, se desfăta adesea cu imaginea trupului ei prins într-o rază de soare, o vreme așa o visa mereu, goală lungită în patul lor, zîmbindu-i atât de cald, cum să uite acel trup, acel zâmbet acele clipe, cum pot ele să devină nimic iar el să se resemneze și să o ia de la capăt investind aceleași sentimente în altă ființă?
Nici nu și-a dat seama când a ajuns să se întindă în pat, se simțea obosit nu doar fizic.
Ce distanță s-a creat între ceea ce fusese ziua precedentă și finele acelei zile!
Ce desfășurare de imagini și senzații, comprimate într-o singură zi!
Le trecu repede în revistă fără să insiste asupra vreunuia, doar pentru că așa se obișnuise în ultima perioadă pentru a-și calma creierul obosit.
Și totuși simțea cum neliniștea crește în el, cu fiecare bătaie de ceas devenind mai puternică, o agitație nefirească asemeni unei presimțiri pe care o avea de obicei doar când mintea lui ascundea de el ceva rămas nelămurit.
Astfel se afla deja intrat în acea stare dintre somn și realitate în care vocile începeau întâi să-i șoptească zburând ca niște păsări, pierzându-se în ecouri prelungi care-i răsunau în urechi de parcă s-ar fi aflat într-un imens spațiu gol. Dacă le refuza prezența strângând din dinți și încercând să-și concentreze atenția asupra unui eveniment întâmplător căutat și găsit cu repeziciune, ele se înverșunau, se apropiau strângându-l ca într-un cerc din care nu putea scăpa decât chinuindu-și voința amorțită să comande trupului lui să se ridice, să iasă printre oameni, să meargă repede și să inspire prelung, cu fața palidă de oboseală, cu fruntea și spinarea ude de transpirație.
Și nu reușea mereu, alteori totul se întâmpla în subconștient, iar atunci scena ridicatului din pat se repeta obsedant de câteva ori, deși trupul lui continua să zacă neputincios, cu mâinile răsfrânte, încordat iar nervii, singura parte din el neatinsă de acea ciudată înțepenire, se zvîrcoleau gata să spargă, asemeni unor crengi într-o noapte cu furtună, ferestrele creierului său, pentru a scăpa de presiunea nălucilor.
Amenințat din nou, reuși să sară și să aprindă lumina.
Pentru că înlăturarea întunericului avea uneori efect, senzațiile acelea se retrăgeau undeva în el, cu repeziciunea cu care se retrag coarnele unui melc, atunci urechile îi țiuiau minute în șir, până ce tensiunea se transforma în apatie și el, așezat la masa din bucătărie, stătea inert privind în gol, desenând cercuri invizibile cu degetul, cercuri mici apoi mari, unele incluse în celelalte sau separate, de parcă singura lui grija era căutarea soluțiilor pentru așezarea cât mai diferită a acelor desene invizibile.
Era un mod de a-și sustrage atenția până ce zgomotele normale ale nopții înlocuiau țiuitul, teama nu-l mai strângea privindu-l de undeva din spate, iar inima își revenea, bătând din nou firesc.
Dar de fiecare dată trebuia să inventeze un joc nou, o altă preocupare obsedantă, pe care să-l repete apoi până își obosea nervii, așa cum se întâmpla cînd ieșea și mergea ore întregi,fără țintă, fără să privească în jur, închis în propria-i minte. Atunci se agăța de imagini, de vitrine,de chipurile oamenilor, de crăpăturile asfaltului, de orice zgomot real. Și-ar fi dorit în acele momente să întâlnească un cunoscut, să se salute, poate să zăbovească puțin discutând nimicuri, ar fi vrut astfel să-și audă propriul glas calm, asta l-ar fi liniștit, pentru că dacă reușea să depășească acea criză, o alta nu mai reușea să-l ia pe nepregătite în aceeași seară.
De această dată sunetul soneriei îl făcu să tresară. Privi ceasul aflat pe un perete lateral, era trecut de zece și se îndreptă apoi spre ușă, uitând să acopere cu fața de masă, zgârieturile în formă de linii, făcute cu un vârf de agrafă rămas în buzunarul pantalonilor, cel mai probabil de la birou.
Număra zilele, le așeza unele sub altele, alcătuind un calendar aparent indescifrabil, dar de o simetrie aproape perfectă. Grija lui se concentra astfel nu numai in a număra să fie mereu șapte ci ca ele să fie așezate în ordine pentru a alcătui o lună, ajunsese astfel să scrijelească șase luni când soră-sa năvăli ca un vânt pe ușă, iscodindu-l, precipitându-se în pragul ușii, fără să-l lase să o închidă în urma ei.
- Gabriel, ce faci, ai venit destul de repede, de ce nu dormi la ora asta, iar stai și rozi în tine, ai luat pastilele?
- E doar zece, știi că nu dorm așa devreme, citeam, minți el.
- Ce zece dragule, e trecut de unsprezece, eu vin de la schimbul doi, lasă te rog ușa, am găsit pe cineva, nu puteam s-o las în stradă, închipuie-ți o noapte în orașul ăsta, o noapte de toamnă, poate o ploaie rece însoțită de vânt...
- Termină Elena, ce ai mai adus de data asta?