I.

Mugurel Filipescu era scriitor, cunoscut în cercurile intelectuale din județ, mai ales ca prozator. După ce cochetase cu poezia timp de două decenii – publicase trei plachete de versuri, al căror tiraj, aproape intact, zăcea împachetat frumos în debara – trecuse, așa cum cere tradiția, la proză scurtă.
Fără să considere că a dat lovitura în acest nou domeniu literar, Mugurel Filpescu avea totuși motive de mulțumire. Cele două cărți de proză scurtă i se vînduseră destul de bine și în timp relativ scurt, avusese și cîteva cronici pozitive în reviste literare de provincie, îl bătuseră pe umeri prietenește, prin urmare, încurajator, trei critici literari (din păcate, nu urmaseră și cronici scrise de aceștia) și golise patru damigene de vin și o vadră de țuică de Pitești cu ocazia lansărilor.
La fel de pregătit era și acum, la a treia carte, de data aceasta un roman, așteptîndu-și invitații pentru această nouă lansare. Tot proză, era clar că direcția aceasta trebuia urmată. Mugurel era un tip cu experiență a condeiului, lucrase un timp și ca redactor la un ziar local, de la care fusese dat afară – pe motiv de criză financiară, îl asigurase patronul, după ce a anunțat toată redacția încetarea apariției pe hîrtie a publicației, aceasta urmînd să apară doar online. Că nu fusese așa, și-a dat seama în scurt timp, toți ceilalți colegi de redacție au fost chemați inapoi, doar el a rămas „uitat”, după ce își predase telefonul mobil și reportofonul. Exista și o explicație, bineînțeles. Cititorii erau permanent dornici de informație proaspătă și de scandaluri, iar orașul de provincie cu douăzeci de mii de locuitori producea prea puțin din acestea. Iar fără evenimente, nici presa nu există. Puteai să le provoci, e drept, dar Mugurel socotea că nu se putea preta la așa ceva, el era un tip echilibrat, temperament sangvin și totuși sensibil, nu suporta situațiile conflictuale. Așadar le inventa. Avea grijă să dea doar inițiale închipuiților autori sau participanți la evenimente (legea presei chiar îl obliga la aceasta), așa că personajele nu se regăseau în articolele lui pline de acid. Sau mai degrabă, fiecare dintre cititori descoperea o părticică din propria-i viață în rubrica pe care Mugurel o scria număr de număr la pagina unsprezece. Așa se face că numărul violurilor, al accidentelor de circulație, al tîlhăriilor și a actelor reprobabile de tot felul, a crescut simțitor în statistici, de cînd Mugurel se ocupa de rubrica respectivă. Se pare însă că redactorul șef nu-i împărtășea opiniile și nu accepta aceste mici compromisuri, drept pentru care erau într-un conflict nedeclarat dar prezent, de cînd Mugurel îi refuzase date concrete despre reportajele, anchetele și analizele sale publicistice scoase din burtă. Iar patronul luase decizia de desființare a publicației, în special pentru a scăpa de aceste aspecte nedeontologice.
Chiar și în cărțile lui de proză personajele erau fictive, împrumutînd calități și metehne ale celor din preajma sa, prieteni sau simple cunoștințe. Dar asta era normal, toate personajele din cărți sînt imaginare, mai puțin din memorii, poate. Subiectele erau destul de banale, însă Mugurel știa să întoarcă situațiile și să le dea o savoare aparte, să scoată din ele cele mai ciudate și mai năstrușnice aspecte, să puncteze pe comicul de situație sau de limbaj. Rețetă care în general nu da greș la cititorul obișnuit, fără pretenții estetice și fără fițe de intelectual. De un singur lucru îi era însă teamă lui Mugurel Filipescu, să nu se repete. Și asta pentru că poveștile sale, fiind în mare parte inventate, exista riscul să le reia într-o formă asemănătoare sau chiar identincă, pentru că, imediat ce termina o carte, o uita. Bine, uitarea, cum spune și cîntecul, e scrisă-n legile omenești, foarte mulți cititori uită o carte imediat după ce au citit-o, de ce nu ar păți și un scriitor ceva asemănător cu propriile-i texte? Parcă și Montaigne pățea la fel, citise el undeva.
Într-o zi, chiar maică-sa îi atrăsese atenția despre o povestire de-a lui care semăna poate prea mult cu o alta, dintr-un volum anterior. Dar mama lui era un cititor fidel și conștiincios, nu așa cum sînt ceilalți, majoritatea adică. De critici nu-i păsa, știa că aceștia nici măcar nu citesc cărți, în cel mai bun caz le frunzăresc, își aruncă ochii pe diagonală, în special pe primele pagini, și, dacă mai este cazul, pe ultimele. Lui îi era teamă de cititorii obișnuiți, cei care credeau în el, cei care, din lipsă de alte preocupări, citeau din scoarță în scoarță, tot ce le pică în mînă, de la suplimentul cu rețete de slăbit din ziarele centrale pînă la Ulise. Despre cartea lui Joyce crezuse pînă acum, că nimeni n-o citește, ea trebuie doar să existe în orice bibliotecă de intelectual, ca element decorativ pentru etalarea culturii în fața musafirilor. Și în mare parte avea dreptate. Asta pînă într-o zi cînd maică-sa îi mărturisise că n-a înțeles nimic din ea, deși a citit-o de trei ori, din scoarță în scoarță, pînă la ultima propoziție (Da) inclusiv prefața și cele 337 trimiteri și 6 note din final. Asta l-a pus pe gînduri și l-a făcut (e drept, pentru o perioadă scurtă de timp) să-și recitească o parte din ce scrisese pînă atunci. Așa se face că ultima carte era scrisă mai mult de maică-sa, care, ajutîndu-l la corectură, îi schimbase, fără să-i mai spună, o bună parte din acțiune, lăsînd totuși personajele neatinse. S-a dovedit o chestie inspirată, doar că Mugurel fusese pus în cîteva rînduri, în situația de a vorbi despre cartea sa, fără să-i cunoască conținutul. Inteligența și experiența nu l-au trădat însă, răspundea la modul general și ambiguu, evitînd să intre în detalii.
Mai apăreau, destul de des, și alte situații complicate, pe care nu le putea evita și cărora trebuia să le facă față. Era invitat de exemplu, să vorbească despre cărțile pe care scriitori locali le publicau. În fața publicului, atunci cînd avea loc lansarea, nu avea emoții. În cîteva fraze generale și ambigui, dădea gata orice carte, de poezie, proză sau memorii. Era suficient să amintească despre „condiția scriitorului de provincie versus scriitorul de centru”, (asta de regulă stîrnea auditoriul la dialog, iar el ieșea cu fruntea sus din scenă), despre „complexitatea verbului și a situațiilor în convenția literară a momentului”, despre „metafizica versului, puritatea și prospețimea metaforei, limpezimea exprimării lirice” atunci cînd era vorba de poezie, oricum, nimeni din sală nu era atent. Cu excepția maică-si, care nu lipsea de la aceste evenimente și care-l punea apoi, ajunși acasă, să-i explice pe larg ce vrusese să spună prin „întregul fir epic, este un proces creator care se dezvoltă intrisec și care apoi, transcende fără a fi abuziv pentru a ajunge lubrifiat de idei nepervertite, în proximitatea certitudinii”. În aceste situații își amintea brusc de unele îndatoriri domestice care-l sileau să iasă pentru cîteva ore, timp în care maică-sa pleca și ea spre garsoniera în care locuia de cîțiva ani. Apoi cîteva zile nu se mai vedeau și lucrurile reveneau la normal, deși știa sigur că maică-sa nu uita și va repeta întrebările cu prima ocazie, cînd, evident, iar îl așteptau treburi urgente.
Numai că acum, fusese nevoit să-și scrie cartea fără sprijin matern, maică-sa nu mai apucase să citească din manuscris, plecase în Italia să îngrijească niște bătrîni, iar el fusese nevoit să-și conceapă singur romanul, („Betaromanul” cum îl subintitulase pentru a-ș asigura spatele), cu riscul de a comite repetiții de neiertat. Drept pentru care a trebuit să găsească cea mai bună soluție, cartea trebuia musai editată, ea îi deschidea drumul spre Uniunea Scriitorilor, de unde se primea și pensie, iar el avea deja o vîrstă. Nu era îngrijorat, știa că nimeni nu mai citește, doar răsfoiește în cel mai fericit caz, că mai ușor este să publici decît să-ți găsești cititori. Un prieten chiar scrisese o povestire intitulată chiar așa „Ultimul cititor”, povestire pe care evident, n-o citise, dar îi înțelesese idea și chiar discutase despre ea cu autorul, contrazicîndu-se pe alocuri.
Iar acum, se afla în fața unei săli pline de oameni, majoritatea așteptînd, nu lansarea propriu zisă, ci vinul și pișcoturile de după, încrezător în sine, deși puțin tensionat, după ce văzuse cîteva chipuri noi, oameni necunoscuți, probabil cititori fideli, care ar fi putut să-i strice evenimentul prin întrebări incomode, dacă n-ar fi avut lîngă el un moderator de nădejde, un critic cu experiență, care știa să facă față acestor situații penibile, conducînd discuțiile spre zone adiacente, atunci cînd întrebările deveneau punctuale. Mai ales că, așa cum îi stă bine oricărui critic care se respectă, nici el nu citise cartea care tocmai se lansa, îi ceruse doar un rezumat și Mugurel i-l dăduse, mulțumit la rîndul lui că scapă atît de ieftin. Mugurel începuse să-i înțeleagă pe cei care nu citeau, pe noncititori adică, și el se număra de cîțiva ani printre ei. Înțelesese că nu capeți mai multă cultură citind o carte sau alta, important este să ai o vedere de ansamblu, eventual să auzi cîteva cronici despre ele, să le fixezi repere și să descoperi legături. Era deajuns, exercițiul lecturii era obositor și, mai ales pentru un scriitor, poate să-l deturneze de la actul de creație.
Romanul pe care îl lansa acum era dovada materială că se poate. Editura, una serioasă dealtfel, din capitală, își dăduse avizul pentru publicare, fără măcar s-o dea unui lector, așa cum se angajase. Pentru că un lector ar fi sesizat că în afara primelor zece pagini de la începutul cărții și a epilogului, totul era o învălmășeală de fraze fără sens, de cele mai multe ori lungi cît parcursul unor pagini, numai bune să plictisească cititorul și să-l trimită spre revistele de rebus și sudoku și să considere că autorul este prea profund pentru înțelegerea lor limitată. Erau pagini întregi copiate din eseuri și romane ale unor scriitori necunoscuți publicului, romancieri de raftul trei, deci și ei tot necitiți. Cartea ieșise de sub tipar în urmă cu doar o săptămînă, era greu de acceptat că vreun cititor, oricît de fidel ar fi fost, ar fi avut răbdarea să citească aproape cinci sute de pagini scrise cu font de nouă, cînd lui personal, îi luase peste trei săptămîni ca să termine de citit Jocul cu mărgele de sticlă sau Pendului lui Foucault. Iar o dată depășit evenimentul confruntării directe cu publicul, era convins că și cartea lui va avea aceeași soartă, a raftului trei din bibliotecă, sau într-un caz mai fericit suport de pahare sau de dulap, avînd o copertă frumoasă, cartonată, în culori neutre.
Și totul a decurs perfect pînă cînd, înainte de a începe să scrie dedicații, un individ din sală, brunet, cu ochelari de vedere și cămașă neagră, un individ între două vîrste, cu fața brăzdată de riduri (el le vedea de aici, din prezidiu, chiar ca pe niște cicatrice), pe care nu-l mai văzuse pînă atunci, deschise seria întrebărilor:
- Ce scriitor român contemporan v-a influențat cel mai mult? întrebă cititorul.

Întrebarea era, evident, una încuietoare. Poate că cel care o adresase nu-și propusese asta, dar Mugurel o receptă ca pe o lovitură în plex. Trebuia să facă un efort de gîndire, să-și pună la lucru toți neuronii, toate sinapsele și să scoată un răspuns cel puțin satisfăcător și plauzibil în cele cîteva secunde pe care le avea la dispoziție. Trebuia să tragă de timp. Privi în stînga și în dreapta lui, așteptînd un posibil ajutor de la critic. Însă acesta era prins într-un dialog despre efectele nocive ale trigliceridelor și colesterolului LDH asupra organismului și sorbea dintr-un pahar cu votcă. Luă și el un pahar de pe masă, își turnă apă minerală dintr-o sticlă, pe care avu grijă s-o desfacă cu gesturi moi, studiate, sorbi cîteva înghițituri, și tuși solemn. Putea da zeci de nume de scriitori, știa o mulțime, pe unii din revistele în care publicau, pe alții din discuții, însă nu citise pe niciunul dintre ei. Orice nume ar fi dat dintre scriitorii cunoscuți, risca o nouă întrebare, probabil referitoare la opera acestuia, la premiile obținute. Trebuia găsit un nume mai puțin cunoscut, inaccesibil publicului din sală, un scriitor cu care ar putea jongla, fie că era vorba de operă sau de biografie. Și atunci, inventă pe loc unul, amintindu-și de un verișor de-al doilea, internat la un sanatoriu de nebuni din Munții Buzăului:
- Grigore Vrăbiescu, veni răspunsul lui Mugurel. E un scriitor profund, din păcate mai puțin prezent în spațiul cultural. Este un tip izolat, locuiește într-un sat de munte și nu prea socializează. Nici nu publică, eu am avut norocul să-i citesc manuscrisele și cele două cărți publicate la o editură pe care n-o mai rețin, cărți epuizate din prima zi, mai ales că tirajul a fost foarte mic, doar pentru prieteni. Era suficient. Cititorul care pusese întrebarea se așeză pe scaun, nemulțumit de răspuns, însă sigur satisfăcut de faptul că aflase numele unui mare scriitor român contemporan, date pe care le notă succint într-un blocnotes: Grigore Vrăbiescu – Buzău – dăuă cărți, ediție limitată, de lux.
O doamnă cu pălărie îndrăzni și ea o întrebare:
- Există similitudini între universul imaginar al lui Marques și romanul dumneavoastră? A avut vreo influență directă și nemijlocită asupra operei dumneavoastră? Mă refer la Macondo, evident. Doamna cu pălărie zîmbi, satisfăcută de efortul ei intelectual prin care își etalase cunoștințele literare.
Mugurel nu citise nimic de Marques, cu atît mai puțin Macondo, însă titlul cărții suna frumos așa că putea să spună cîteva cuvinte. Și le spuse:
- Macondo nu prea mi-a plăcut. Îmi place să fiu sincer, nu suport ipocrizia și chiar dacă Marques este un scriitor uriaș, are și el scăpări. Există în paginile lui momente de o simplitate brutală, dar faptul cum reușește să gestioneze relația dialectică timp-spațiu îl salvează de cele mai multe ori.
Doamna se așeză la loc, numai un zîmbet. Era mulțumită că fusese remarcată, mai ales că pălăria pe care o purta era nouă, iar în sală se aflau și destule femei care o vor invidia și admira totodată, cînd vor sta de vorbă la cafea.
Scriitorul Vasile Topor își ridică și el cele 130 de kilograme vrînd să se adreseze mai mult sălii, așa cum intuia Mugurel, cunoscîndu-l, decît autorului. Avusese cu el un conflict, acum cîțiva ani, cînd Vasile Topor și-a găsit cartea de versuri publicată cu un an înainte la un anticariat. Nimic rău în asta, doar că pe pagina a treia, era dedicația făcută lui Mugurel. Urmaseră momente grele, penibile, cu ceartă și cuvinte scuipate printre dinți, cu toate că Mugurel găsise și aici o explicație. Nevasta, care făcuse curățenie în casă și dusese la anticariat mai multe cărți, din păcate și unele cu dedicații, chiar și pe cele scrise de Mugurel. „N-am văzut, totuși, niciuna de-a ta în anticariat”, îI reproșase bănuitor Vasile Topor. „Nici nu aveai cum, se vînduseră. Personal știu cîțiva care mi-au cerut cartea și i-am trimis acolo”. Era o minciună, desigur, cărțile lui Mugurel stăteau bine mersi împachetate, în debara.
- Dacă este amabil autorul, aș vrea să ne spună ce părere are despre literatura secolului XXI. Cu exemplificări, dacă se poate.
Vasile Topor îi ridicase mingea la fileu, formulase o întrebare atît de banală încît orice generalizare, chiar dacă ar fi bătut cîmpii despre romantismul german sau literatura SF, tot nu aveai cum s-o dai în bară. În realitate, nici Vasile Topor nu aștepta decît un răspuns general, lui îi plăcea mai mult să-și dea importanță enunțînd teme, îi plăcea să se audă vorbind. De fapt, practicase un timp și avocatura, dar a renunțat după cîțiva ani, în care clienții, nemulțumiți de prestațiile lui la bară, îi deschideau tot mai rar ușa cabinetului. La început, crezuse că nereușitele pe plan profesional se datorează numelui, pe el chemîndu-l Pagubă, după actul de naștere. Acum, ce client s-ar duce la un avocat pe care-l cheamă Pagubă? Nici după ce și-a schimbat numele în Topor (mulți s-au mirat de unde a găsit tocmai acest nume) n-a avut succes, orașul era mic și lumea tot de Pagubă îl știa. Așa că și-a găsit un post de jurist în Primărie, unde problemele conflictuale se rezolvau de la sine, chiar și fără prezența lui în sala de judecată. Mugurel nu mai apucă să-i răspundă la întrebare, l-a salvat criticul, revenit la masa de prezidiu, între două pahare de vin.
- Literatura de azi e într-o fundătură, zise el. Și nu din lipsă de respect pentru autorul sărbătorit azi, răspund eu în locul lui, ci pentru că pe mine mă frămîntă de de multă vreme acest aspect, încă din secolul XX, care s-a încheiat acum un deceniu. În tot acest timp, nu s-a scris nimic interesant, nimic nou, care să atragă atența criticii și care să rămînă peste ani în memoria colectivă.
Această afirmație nu prea era pe placul lui Mugurel. Cum adică, el venise aici să-i promoveze cartea și acum, dimpotrivă, îl așeza laolaltă cu toți grafomanii? Dar se părea că și criticul realiza gafa pe care o făcuse, așa că drese busuiocul printr-o întorsătură de maestru.
- ...Cu unele excepții, desigur, pe care le avem, din fericire, chiar aici, printre noi. Tinerii scriitori, ar trebui să ia pildă de la maeștri ai parabolei, ai metaforei și subtilităților lingvistice, cum este scriitorul Mugurel Florescu...
- Filipescu, îl corectă, Mugurel.
- Ce e cu el? întrebă criticul. Cine e ăsta?
- Mă cheamă Filipescu, repetă Mugurel, cu un ton mai sus. Patru silabe, domnule, Fi-li-pescu!
- Aha! Păi eu cum am zis? În fine... Mediul de difuzare al culturii este tot mai divers, în ultimii ani mulți își pun creațiile literare pe internet, neștiind că aceasta este o capcană din care odată intrat, cu greu mai poți ieși.
Mugurel știa asta foarte bine, doar de pe internet își luate cele mai multe texte. Cum ar fi fost ca acum, în era digitală, să se mai așeze la birou și să bată tastatura timp de ore întregi? Cine inventase copy-paste trebuie să fi fost un geniu, probabil că era invenția mileniului.
- Dar despre Cărtărescu ce părere aveți? întrebă o doamnă în vîrstă, profesoară de română la un liceu.
- Nu pot să-l sufăr, declară Mugurel. În sală se auziră rîsete, semn că afirmația lui fusese percepută ca o glumă, lucru care-i convenea, bineînțeles. Nu citise din Cărtărescu decît un singur volum de poezii, prin `86 parcă, și începuse Levantul, pe care l-a abandonat după primele pagini, i se păruse prea dens. Ca prozator, socotea că blufează, aici aveau amîndoi puncte comune, chiar dacă de pe alte poziții. O frază întortocheată și lungă, scrisă parcă intenționat să fie citită doar de critici sau de nebuni. Iar criticii știau ei cum să citească...
În sală, se cam lămuriseră lucrurile, lumea începea să plece, rămîneau doar cei de-ai casei și cîțiva apropiați pentru petrecerea care avea să urmeze. Pentru că obiceiul locului era ca discuțiile să fie continuate în alt spațiu, cu o pastramă la grătar și un butoiaș de vin. Reușise să vîndă chiar și vreo douăzeci de cărți, dar asta nu-l neliniștea pe Mugurel, știa ce soartă le așteaptă. Nu va fi deranjat de întrebări incomode în urma lecturii lor.
Se gîndea însă la maică-sa și la reacția ei după ce-i va citi cartea și o umbră de neliniște i se lipi pe față ca un voal de mireasă udat de lacrimile de fecioară. Poate am să folosesc metafora asta într-o zi, își spuse Mugurel. Numai să n-o uit, dracului, nu văd niciun pix pe aici, s-o notez undeva.

Restaurantul „Popasul prietenilor” era o cîrciumă sordidă, unde însă, clienții fideli puteau consuma pe datorie, ceea ce o făcea să fie frecventată de diverse grupuri de bugetari, cu salarii modeste. Uneori mai apăreau, întotdeauna cîte trei, pentru a-și bea „sporul de votcă" și inspectori financiari, care discutau pe șușotite despre micile lor afaceri cu clienți cărora le țineau contabilitatea în timpul liber și pe care apoi îi verificau la acte, fără să-i mai amendeze, așa cum făceau cu ceilalți. Cîrciuma se afla pe strada care ducea spre cimitir, la circa cincizeci de metri de poarta cu clopot a acestuia, de aceea mai era numit și „Ultimul popas”. Glumă pe care patronul și-o însușise, scriind cu vopsea pe unul din geamuri: „MAI BINE ACI DECÎT VIZAVI”.
Invitații se așezară la mese după afinități. La masa lui Mugurel apărură criticul, Vasile Topor, un redactor la ziarul local și doi poeți despre care avea o părere proastă, atît ca autori de versuri cît și ca băutori.


II.


- Da’ de potol ce ai? întrebă Mugurel. Că ne cam rîcîie la stomac.
- Am niște varză, da’ e văduvioară, că mi-a pescuit fi-miu toată carnea. Și mai am niște fasole bătută. Și niște zaibăr de Caracal. Fasolea e bună, face mațu’ gros și sănătos. Adică, cum ar veni „vino roso, mațo groso”, completă el. Cu zz și ss, parcă.
- Era un personaj din Steinbeck, își aminti Vasile Topor, o femeie care avea mulți copii și le dădea să mănînce numai fasole. Toți erau sănătoși și fericiți pînă într-un an cînd, din cauză de climă, nu s-a făcut fasolea. În final au descurcat-o, cu sprijinul comunității, care de fapt erau niște pierde-vară și bețivani. Concluzia este că fasolea face minuni.
- Păi, ce vă spuneam și eu mai devreme, continuă cîrciumarul. Fasolea e sfîntă, și varza, la fel.
- E sfîntă pînă începi să tragi pîrțuri, interveni Mugurel.
- Și ce dacă? Răspunse cîrciumarul. În felul ăsta se elimină colesterolul, am auzit eu la radio. O bășină e sănătate curată.
- Cam așa este și cu semnificatul și semnificantul, zise Vasile Topor. Eu n-am știut niciodată, recunosc, să-mi explic foarte clar diferența dintre ele. Dar, cu fasolea și efectul ei gazos, aspectele astea pot fi puse la punct destul de ușor. Una e semnificatul, adică fasolea, celălalt, adică efectul, este semnificantul.
- Sau viceversa, interveni Mugurel. Depinde cum privești lucrurile. Importantă este teoria și mai ales, cum o prezinți. Nu toți înțeleg detaliile și subtilitățile lingvistice. Totul este să nu minți pe alții și, mai ales, să nu te minți singur. Să nu fii ipocrit, adică. Dar te poți complace într-o ceață perversă din care să nu iasă nimeni. Asta nu se mai numește minciună. E un fel de regurgitare de idei, sentimente și imagini scoase din pliurile memoriei. Asta nu e de la mine, am citit-o undeva, nu mai știu sigur unde, dar dă bine. Sper să nu-mi furați ideile.
- Ca mătușă-mea, zise criticul. Bea zilnic patru cești de ceai pentru diabet, dar și-l îndulcește cu trei lingurițe de zahăr. În zadar îi tot spun că se minte singură, parcă tot ce spun se lovește de un perete, înapoi vine doar un ecou.
- Păi așa și este, zise cîrciumarul. Trăim vremuri de criză, să nu te pună dracu’ să deschizi frigiderul și să vorbești, că faci ecou.
- Asta ar fi o situație penibilă, zise cîrciumarul. Adică să vorbești cînd nu e momentul. Eu am un verișor care e avocat și ăsta s-a operat de hemoroizi, acu' vreo doi ani. Sta omul pe masa de operație cu curu' în sus și medicii îl întrebau chestiuni de drept. Unul era în divorț, altul se judeca pentru un petec de pămînt... Ce, mai, s-au strîns în jurul lui vreo cinci medici și asistente să-l întrebe de una, de alta, că toți aveau nevoie de asistență juridică gratis și moment mai bun ca ăla n-ar fi prins niciodată.
- Important este să ai un crez, concluzionă Mugurel. Chiar dacă ăsta te duce la fund. Așa cum Caspar Wonderdrossel credea în clopotul lui, devenit mormîntul lui. Lui Mugurel îi plăcea să aducă în discuție personaje din cărțile autorilor importanți, cărți pe care, de regulă le răsfoia și, uneori, mai citea și capitole din ele. Asta îi dădea un ascendent în fața celorlalți, care nu citiseră cartea respectivă, prin urmare, nici nu-l puteau contrazice.
- Nu știu cine-i ăla, da’ matale ai dreptate, zise cîrciumarul. Eu mă gîndesc la viceprimarul nostru, cum l-au încuiat în casă ca să nu participe la ședința de consiliu, cînd trebuia să fie votat în funcție.
Povestea era arhicunoscută și făcuse ocolul județului. Unul dintre consilieri fusese propus pentru funcția de viceprimar de către opoziție, care avea majoritatea simplă în consiliul local. Pentru asta însă, trebuia să fie prezent în ziua de ședință, cînd se vota funcția. Colegii lui de partid însă, aveau alte planuri, așa că au trimis o echipă de meseriași și i-au sudat ușa apartamentului pentru a-l bloca în casă. Norocul lui a fost că au aflat și alții de manevră și în momentul încarcerării sale, se afla în altă parte, cu un etaj mai jos, în apartamentul unui prieten, medic oftalmolog.
Pe stradă, trecea un cortegiu funerar însoțit de un soi de fanfară. Trompetistul își umfla obrajii pentru a scoate niște note jalnice din „Stingerea”. Avea la gît o basma roșie, ca și fața lui. Nasul în schimb, bătea în vinețiu. Mai era un acordeonist negricios și unul cu o vioară veche, de aceeași nuanță. Lumea ieșise pe trotuar sau se înghesuise la ferestre pentru a vedea spectacolul. Strada era neasfaltată așa că, la trecerea peste pietre, capul mortului tresărea și se înălța peste marginile sicriului ca și cum ar fi vrut, dacă ar mai fi fost posibil, să privească direcția în care se îndrepta.
- Anul ăsta au murit mai mulți ca de obicei, zise cîrciumarul. Numai eu am numărat treizeci și doi, doar luna asta.
- Cam unul pe zi, răspunse Mugurel, deși nimeni nu aștepta vreo remarcă.
- Au fost zile în care au trecut și cîte șase. Am observat că a crescut și numărul sinucigașilor, cum e ăsta de pildă.
- Păi, de unde știi care s-a sinucis și care nu? întrebă unul dintre meseni. Între timp, se așezaseră la mese, spectacolul luînd sfîrșit.
- Nu are popă. Îl conduc doar rudele și eventual, fanfara.
- Și eu am vrut să cînt la trompetă cînd eram pionier, spuse Mugurel gînditor. M-au dus părinții la Casa Pionierilor să învăț la acordeon, dar pe mine m-au vrăjit alămurile atîrnate de pereți. Profesorul de muzică conducea o fanfară de copii de care era mîndru, așa cum eram și noi, care îi vedeam trecînd pe Strada Mare, în uniforme albastre, suflînd în instrumente, de la Gigi Megafon pînă la Piciorul Parisului, sau pe unde aveau ei traseu. Uneori mîncam lămîi în fața lor să-i facem să saliveze. Era nostim să-i vezi cum le curgeau balele și se ștergeau la gură cu mîneca.
- Și ai învățat să cînți la acordeon? îl întrebă criticul. Poate ți-ai ratat cariera.
- N-am învățat. După ce ne-a arătat instrumentele, profesorul ne-a întrebat dacă am mai văzut așa ceva și unde anume. Eu i-am spus că am văzut la mort, drept pentru care m-a urecheat și m-a dat afară. Așa că, după vreo cinci ani, mi-am cumpărat o chitară de Reghin și am învățat singur cîteva cîntece. De fapt, nu chiar singur, aveam un vecin, Viorel, care știa să cînte și mai îmi arăta și mie acorduri.
O ospătăriță în jur de treizeci de ani trecu pe la toți și lăsă pe fiecare masă platouri cu aperitive și cîte o sticlă de țuică. O chema Roxana, dar toți îi spuneau „Bradoș" din cauză că era cam durdulie. Þuica era, de fapt, palincă, avea tărie peste patruzeci de grade. Mugurel o degustase în mai multe rînduri cu patronul localului, care era un băutor de frunte. Într-o zi, unul îl provocase la un pariu, care bea mai mult whisky. „Dar cu banii înainte, ca la curve”, îl atenționase cîrciumarul. „De ce, domnule, ți-e teamă că nu plătesc ce consum? îl întrebase preopinentul. Oricum cîștig, așa că nu e cazul”. Pariul consta într-o sticlă de whisky de un litru și dreptul de a bea fără să plătească nimic timp de o săptămînă. E drept că nimeni nu cîștigase pînă acum, cu o singură excepție. Un unchi de-al patronului, fost marinar, reușise să-l învingă, dar victoria acestuia n-a avut nicio consecință, el plecînd a doua zi înapoi, la Mangalia, unde locuia.
- Plătești înainte, că dacă dai colțu’, rămîn cu paguba, îi răspunsese cîrciumarul.

III.

Vis 1

Angajare la circ

- Voi doi! Ce știți să faceți?
- Păi...știm să omorîm căței.
- Și cum îi omorîți?
- Cu otravă. Dar să știți că folosim cele mai curate chimicale. Recomandate de UE. Fără E-uri. Îi dăm cățelului să bea și apoi așteptăm pînă cînd face spume și varsă bale. Pe urmă, încercăm să-l înviem cu alte substanțe. Și astea, tot recomandate de UE.
- Și îi înviați pe toți? Nu dați greș niciodată?
- Ba, se mai întîmplă să nu ne iasă. De fapt, cam toți mor, procentul care scapă e foarte mic.



Mugurel se întorcea acasă după terminarea chefului. La ora două noaptea, era singur pe stradă, ceilalți plecaseră cu taxiul. Plouase între timp și aerul era proaspăt și răcoros. Ocolea cu grijă bălțile care apăruseră în găurile din trotuar și își număra pașii, obicei căpătat din copilărie, cînd trebuia să coboare pe întuneric cele patru etaje ale blocului. Pe atunci, curentul se lua în fiecare seară, dar oamenii gospodari se înarmau cu lanterne, baterii de mașină și televizoare sport, după care mai prelungeau agonia căutînd programe tv la bulgari sau sîrbi, sau se întîlneau pentru jocuri de remy sau canastă. În dreptul Clubului Elevilor se opri. I se păruse că aude zgomot de pași în urma lui. Nu văzu însă pe nimeni, deși strada era destul de luminată. În lumina becului cu vapori de nuștiucegaz, pereții portocalii ai clădirii Clubului Elevilor (fosta Casă a Pionierilor) păreau că sînt fosforescenți. Noul director, numit de partidul cîștigător în alegeri, își arătase recunoștința pentru numirea sa în funcție, zugrăvind clădirea în portocaliu. Exemplul său fusese preluat și de alți directori de instituții, astfel că în oraș existau deja trei școli și patru grădinițe, plus sediul fiscului, colorate astfel.
Își continuă drumul, dar, după doar cîțiva pași se opri din nou. De data asta nu se înșelase, cineva mergea în spatele lui, pașii se auzeau clar, mai ales că individul care-l urmărea, călcase din neatenție într-o băltoacă. „Oare cum s-o spune la plural, băltoci sau băltoace?” se întrebă Mugurel. Grea și gramatica asta, gîndi el. Își aminti de acordeonist, care, îndemnat de Vasile Topor să cînte ceva mai exotic, începuse cu „Două fete japozene...hopa di ri ra...” „Cum, dom’le, japozene”?, întrebase acesta, sărind de la masă? „Ce dracu...” Apoi, îi veni în minte fostul lui director de școală, din primii ani de învățămînt, care pocea și el cuvintele, mai ales cînd se enerva. O dată, bătuse cu pumnul în masa din cancelarie și strigase către toți profesorii care încă nu intraseră la ore: „Ce credeți că sînt eu? Manioreta voastră? Fi-v-ar pomneata voastră a dracu’, aia de pe deget ”.
Mugurel nu știa ce să facă. Să grăbească pasul și să scape de urmăritor (mai avea două sute de metri pînă la blocul lui) sau să dea piept cu acesta? Dar dacă e vreun soi de tîlhar? Mugurel trecu repede în revistă toate mișcările de apărare pe care le învățase în tinerețe, cînd practicase un an de zile cursurile de karate. Se îmbărbătă (e drept, la aceasta contribui și alcoolul consumat) și se hotărî să aștepte demn. „N-are decît să poftească, îmi voi vinde scump pielea" își zise el în gînd. Celălalt, parcă ghicindu-i gîndurile, ieși din conul de umbră și se apropie cu pași mari. Umbra lui se proiecta pe stradă ca într-un film de groază,neapărat american. Cînd ajunse la cîțiva pași de el, Mugurel luă o poziție marțială și zise cu voce tremurîndă: „Să știi că nu mi-e frică de dumneata. Am centura neagră la karate (în realitate, rămăsese doar la galbenă) și te dobor dintr-o singură lovitură de ghedanbaraiiocogheri”. Dacă vrei bani, să știi că n-am decît zece lei, ți-i dau și pe ăia. Þigări n-am, că nu fumez. Celălat, se opri și el vizibil descumpănit:
- Păi, nici eu nu fumez, domnule Filipescu. Eu doar voiam să vă rog ceva personal.
Mugurel deveni deodată atent. Pulsul îi crescu și simți cum încep să-i ardă obrajii. De fiecare dată cînd cineva îl ruga „personal" devenea rigid și se baricada în el ca într-o armură. Învățase, pe pielea lui, că ori de cîte ori era abordat, nimeni (cu foarte rare excepții) nu venea să-i ofere ceva, dimpotrivă, toți doreau ceva de la el, o vorbă bună, un serviciu, sau, și mai rău, bani. De aceea, era foarte important ca, înainte să răspundă interlocutorului, să-și înțeleagă bine întrebarea și să-și rumege pe îndelete răspunsul, cu riscul de a părea nehotărît. Își aminti de o întîmplare, cînd a trebuit să vorbească la o lansare de carte, rugat de un scriitor pe care nici măcar nu-l cunoștea prea bine. Cartea era total neinteresantă, un studiu asupra literaturii japoneze contemporane, probabil copiată după vreo lucrare de licență sau de doctorat.
Autorul nu avea nici în clin nici în mînecă tangență cu literatura asiatică, iar el, dintr-un impuls necunoscut acceptase să-i prezinte cartea în fața asistenței alcătuită din colegi de catedră ai autorului și cîteva rude, în special mătuși cititoare de Sandra Brown și bineînțeles, Coelho. Lucrarea nici măcar nu era destinată lecturii, era o carte care-i servea autorului pentru obținerea unui grad didactic și eventual a aunui post de inspector. Iar el a trebuit să vorbească aproape o oră, cu întreruperi pentru lungi sorbituri din paharul cu pepsi. La un moment dat se trezise bătînd cîmpii despre literatura asiatică în general și cea japoneză în particular, fără să cunoască mare lucru din ea. E drept, apucase să citească cu o seară înainte cîteva povestiri zen, proză feminină și poezii de dragoste din perioada Ming (parcă), și cîteva pagini dintr-un roman al lui Murakami, suficient pentru a nu fi total pe dinafară în fața audienței care moțăia. Ba mai mult, văzînd că nimeni nu-l asculta, a stabilit pe loc chiar o legătură de rudenie între Gheorghe Asachi și Kawasaki, demn continuator al scriitorului român, citînd (din memorie, desigur) cîteva versuri ale celui din urmă, în japoneză, desigur, pentru a nu trăda opera.
- Despre ce este vorba? întrebă Mugurel. Să știți că bani nu împrumut, sînt bugetar și am rate de plătit. Plus întreținerea...
- Ah, nu! Este vorba despre scriitorul Grigore Vrăbiescu. Aș vrea să mă ajutați să iau legătura cu dînsul.
Mugurel rămase o clipă blocat. Trebuia să găsească o soluție pentru a ieși din situația asta imposibilă. Apoi, recurse la artileria grea, care nu da greș niciodată. Trebuia să tragă de timp și să inventeze o diversiune tactică și defensivă.
- Acum nu pot. Trebuie să fac niște demersuri, e greu de găsit și nici măcar nu are telefon. Lăsați-mi un timp, să-l contactez și să-l conving să vă primească. Cel mai bine, vă dau cartea mea de vizită și mă sunați peste două-trei săptămîni. Și Mugurel îi întinse un cartonaș albastru pe care îl scosese din buzunarul de la piept, acolo unde le păstra pentru astfel de ocazii neprevăzute, cu un număr de telefon la care renunțase de cîțiva ani, din cauza unor „binevoitori” care-i adresau înjurături și alte urări de bine. Celălalt luă cartea de vizită și o privi cîteva secunde.
- Să vă sun acum? În felul acesta vă rămîne și numărul meu, zise el.
- Ah, nu e nevoie. De fapt nici nu mai am loc în memorie, răspunse inspirat Mugurel.
Omul zise un „mulțumesc” și plecă grăbit. Mugurel își continuă și el drumul spre casă. Trecu prin dreptul unei parcări în care mașina inspectorului școlar trona albă și plină de importanță, după firea posesorului ei. Pe portiera din dreapta cineva scrisese cu vopsea roșie „MUIE”. Îi veni să rîdă, de cîte ori nu-și imaginase și el astfel de gesturi de frondă. Totuși, de fiecare dată, partea lașă (el prefera să-i spună, de autoconservare) a personalității sale, îl oprea în ultimul moment. Sau, mai bine zis, în penultimul. Se bucura însă cînd vedea inițiativa altora și îi aplauda, în tăcere, desigur, pentru gesturile lor antisociale. „Poate că românii ar trebui să ia exemplu de la indieni, în loc de revoluție cu dansuri de tip pinguinul, manele și versuri prostești, ar trebui un fel de nesupunere civică. La ei, la indieni, a dat rezultate, iar noi semănăm nițel cu ei. Să nu mai plătim impozit, de exemplu. Sau alte facturi”. Își aminti că nici el nu plătise factura la telefon și cu ăștia nu te puteai juca, doar nu era statul.
Mugurel avusese și el în tinerețe, momente de curaj, mai ales în decembrie ’89, cînd se afla cu prietena lui în București și scutierii se aliniaseră în fața mulțimii revoltate. Poate ar fi rămas și el acolo, poate și-ar fi jertfit viața, sau ar fi fost rănit dacă n-ar fi avut grija fetei pe care trebuia s-o conducă acasă, în siguranță. Alții au avut noroc, dublat, e drept, și de nesimțire, și, după ce au defilat nițel prin balconul primăriei, s-au pricopsit cu carnet de revoluționari și toate drepturile aferente.


IV.

Vis 2

Reproșul învățătoarei de la țară către liderul de sindicat, îngrijorată de posibilitatea de a-și pierde catedra în urma participării la greva generală.

„Dar nu îmi cereți mie, din Þintușca
Să sar în Abăr ca să-mi apăr pîinea”

De unde rezultă că Țintușca și Abăr sînt două localități pe care încă nu le-a identificat nimeni, deci imaginare.

Ce este un înțelept și ce vrea el?

Mugurel și-ar fi dorit să fie un înțelept. Exemple de înțelepți nu prea îi veneau, e drept, în minte, pentru a-și fixa un model. Doar un personaj dintr-o povestire de Kipling, care locuia singur pe un munte (evident, în Himalaya), și căruia locuitorii din sat îi aduceau zilnic mîncare, iar el comunica cu animalele sălbatice, chestie care l-a și ajutat să salveze comunitatea din vale într-o situație de forță majoră. Parcă și Hesse avea un personaj asemănător, care trăia într-o peșteră, în China. Prin urmare, înțelepții erau asiatici și trăiau în mediul lor, izolați de lume. Un fel de lenevie aristocrată, în care nu faci decît să fumezi pipă și să meditezi în gol privind la norii care curg pe cer, la valurile rîului în care pescuiești sau la focul din vatră. Interesant că atît focul cît și apa, elemente contrarii dealtfel, au același efect halucinogen asupra spiritului uman, un fel de drog. De aceea îi înțelegea pe pescarii care pierdeau ore în șir stînd cu o undiță în mînă. Dar aici? La noi nu putea fi decît un ciudat, pentru că, nu-i așa? nimeni nu e profet în țara lui, mai ales pe meleagurile mioritice, unde doar călugării isihaști sînt priviți cu oarecare înțelegere pentru izolarea lor de lume. Și apoi, el era un tip sociabil, n-ar fi putut sta departe de societate, chiar dacă ar fi renunțat la cîteva dintre beneficiile ei. De fapt, dacă se gîndea mai bine, erau foarte puține lucruri la care ar fi putut renunța. La bere, desigur, nu. Nici la televizor. Și nici la grătarul cu mici zemoși și pastramă, de la sfîrșitul săptămînii. Cum i-ar fi stat lui, expunînd profeții și aforisme în timp ce mușca din mic și sorbea din bere? Și ce lucruri interesante ar fi putut el spune, cu excepția bancurilor cu polițiști, președinți (la modă era Băsescu, desigur) sau Bulă? Hotărît lucru, retragerea pe munte, ca un înțelept, trebuia să mai aștepte pînă după pensie, dacă o va mai apuca și pe asta. Dar cu atîția pisălogi și băgăcioși în jurul tău, e aproape imposibil. Peste tot, pe stradă, la slujbă, în reclamele tv sau aiurea, numai oameni de acțiune, care țin neapărat să devii și tu la fel, să mănînci hamburgeruri ca să fii puternic, să iei vitamine ca să ai energie, să bei bere ca să cînți manele cu alți nefericiți, să faci credite la banca x sau y și altele. Să fii sclavul societății de consum, în concluzie. Mugurel simți că îi crește tensiunea, așa că se opri și respiră profund de zece ori, așa cum aflase el că trebuie să faci în astfel de situații.
Îi veni în minte figura profesorului de istorie din facultate, Dumitrașcu. Acela, da, arăta ca un înțelept, chiar dacă fuma două pachete de „Naționale” pe zi. Îl luase sub aripa lui de la primul seminar, cînd pregătise un material despre Garda de Fier. Lui Mugurel îi plăcuse istoria din anii de liceu, probabil (sau, mai ales) datorită profesoarei de care era îndrăgostit, așa că avea o bază temeinică, iar în facultate dăduse peste acest profesor cu alură de Einstein. După ore obișnuiau să se plimbe pe Bulevardul Lenin, iar profesor, i se destăinuia ca unui confident „blestemul comuniștilor este mai rău decît blestemul biblic” spunea profesorul, iar el, nu îndrăznea să spună nimic, nici să-l aprobe, nici să-l contrazică, doar dădea din cap, speriat că, dacă ar fi trecut și el la destăinuiri, s-ar fi putut trezi cu securitatea pe cap, așa cum îl avertizase taică-su, cînd plecase la facultate. Profesorul era ori prea curajos, ori nu era în mințile lui, dacă nu cumva era vreun colaborator al securității. S-a dovedit, după ani de zile că primele două aserțiuni erau adevărate, profesorul ajungînd senator. Colaborarea cu securitatea nu i-a dovedit-o nimeni însă, ceea ce înseamnă că probabil nici n-a fost, în ciuda temerilor lui.
Tot atunci, în primul an de facultate s-a și îndrăgostit prima dată de o fată din Piața Chiliei și tot pentru prima dată a căpătat și păduchi lați „chitariști”, pe care, din generozitate, i-a distribuit mai multor colege, chestie cu care a rămas în amintirea lor și și-a făcut și cîțiva „prieteni”. Hotărît lucru, toate aceste experiențe de început și-au pus amprenta asupra personalității tînărului Mugurel, a contribuit la maturizarea lui, însă n-ar putea spune că l-a făcut mai înțelept.
Prin urmare, cum trebuie să fie și ce trebuie să facă un înțelept? Mugurel nu putea răspunde la această întrebare și nici nu știa pe cineva care s-o facă. Cu excepția lui Grigore Vrăbiescu, probabil, pe care se simți, o clipă, invidios.
Mugurel își continuă drumul spre casă, privind în jos spre florile de rochița-rîndunicii care creșteau lîngă gardurile vechi. „Dacă tot nu pot fi înțelept, măcar am să scriu o carte despre unul” își zise el. Sau poate îi dau maică-mii ideea.

(va urma)