Cîteva întîmplări petrecute în orașul Buenos Aires la începutul anului 1973

ÎN DUPÃ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE
stînd în fața cafenelei din strada Guido, colț cu Junin, Bruno l-a văzut venind pe Sabato și, cînd se pregătea să-i vorbească, și-a dat seama că avea să se petreacă un lucru inexplicabil: în ciuda faptului că se uita direct la el, Sabato a trecut mai departe, ca și cînd nu l-ar fi văzut. Era prima dată cînd se întîmpla așa ceva și, judecînd totul după prietenia care-i lega, trebuia exclusă ideea unui act deliberat, consecință a vreunei grave neînțelegeri.
L-a urmărit atent cu privirea și l-a văzut cum traversa strada plină de pericole, fără a se feri o clipă de automobile, fără acele uitături în dreapta și-n stînga, fără acele șovăiri care caracterizează o persoană atentă și conștientă de nenorociri.
Timiditatea lui Bruno era atît de mare, încît rareori îndrăznea să-i telefoneze. Acum însă, după ce a trecut mult timp fără a-l întîlni în „Biela” sau în „Roussillon” și după ce a aflat de la chelnerii din cele două cafenele că în tot acest interval nu apăruse deloc, s-a hotărît să-l sune acasă. „Nu se simte prea bine”, i s-a răspuns în doi peri.
„Nu, nu va ieși curînd din casă.” Bruno știa că de mai multe ori pe lună Sabato cădea în ceea ce el însuși numea „un puț”, dar niciodată mai mult ca acum nu și-a dat seama că acest fapt ascundea un adevăr teribil. A început să-și amintească de unele povești cu vrăjitori pe care i le spusese cîndva, de un anume Schneider și despre dedublare. O mare neliniște a pus stăpînire pe el, ca și cînd în mijlocul unui pămînt necunoscut, noaptea, brusc, s-ar fi prăbușit deasupra lui și ar fi fost nevoit să se orienteze după micile lumini ce pîlpîiau în depărtare, în căsuțe cu oameni necunoscuți și după strălucirea unui incendiu care se agita în orizonturi mai îndepărtate și inaccesibile.

ÎN DIMINEAÞA ACELEIAȘI ZILE
între nenumăratele întîmplări care au loc într-un mare oraș, se petreceau trei demne de a fi însemnate, căci aveau o legătură asemănătoare celei pe care o au întotdeauna personajele aceleiași drame, chiar dacă de multe ori nu se cunosc între ele, chiar dacă unul dintre acestea este un simplu bețiv.
În de demultul „Bar Chichin” din strada Amiral Brown colț cu Pinzon, patronul de acum, don Jesus Mourente, în timp ce se pregătea să-nchidă, i s-a adresat singurului mușteriu care mai rămăsese lipit de bară:
– Gata, Loco, trebuie să închid.
Natalicio Barragan a dat peste cap păhăruțul cu rachiu de trestie și a ieșit legănîndu-se. În stradă, ca întotdeauna, a repetat miracolul zilnic de a traversa neatent marele bulevard străbătut la ora aceea de automobile și autobuze nebune. După aceea, ca și cînd ar fi mers pe puntea unui vas prins în largul mării de furtună, s-a îndreptat spre Dana Sud, tăind pe strada Brandsen.
Ajungînd în Pedro de Mendoza, apele din Riachuelo, în locurile în care reflectau lumina vapoarelor, i s-au părut pline de sînge. Ceva l-a făcut să-și ridice ochii pînă cînd, peste pădurea de catarge, a văzut un monstru roșiatic înălțîndu-se pe bolta cerului și curgînd, imens, pînă la gura rîului, unde își pierdea coada uriașă plină de solzi.
S-a proptit de peretele de zinc și s-a frecat la ochi, tulburat, încercînd să se odihnească. După cîteva clipe de zadarnică încercare de a reflecta, gîndurile lui învălmășindu-se mai rău, printre tot felul de nimicuri și amintiri palide, ca printre buruieni, și-a deschis iarăși ochii. Din nou, de data asta mai limpede, a văzut dragonul acoperind firmamentul dimineții, șarpe uriaș și flămînd care fierbea într-un abis de tuș sîngeriu.
L-a apucat groaza.
Cineva, din fericire, tocmai se apropia. Un marinar.
– Privește, a îngînat el cu glas tremurat.
– Ce să mai privesc? l-a întrebat omul acela, cu bonomia pe care o au toți oamenii cu suflet bun atunci cînd întîlnesc un bețiv.
– Privește acolo.
Omul a privit în direcția în care i se arătase.
– Nu văd nimic.
– Nimic! ...
După ce a mai privit o dată atent acea parte de cer, marinarul s-a îndepărtat, surîzînd cu bunăvoință. Loco l-a urmărit cîteva clipe, apoi s-a sprijinit din nou de peretele de zinc, a închis ochii și a-ncercat să-și adune gîndurile. Cînd a privit din nou, groaza l-a învăluit și mai mult: monstrul scotea flăcări pe șapte guri. A căzut leșinat.
Cînd s-a trezit, trîntit pe trotuar, era în plină zi. Primii muncitori plecau la lucru. Cu mare greutate, fără a-și mai aminti de ciudata apariție, s-a îndreptat spre cămăruța lui.
A doua întîmplare se referă la tînărul Nacho Izaguirre. Din întunecimea cu care-l ocroteau arborii din Avenida del Libertador, a văzut oprindu-se un mare Chevy Sport din care a coborît domnul Ruben Perez Nassif, președinte la IMMOBILIARIA PERENAS și sora lui, Agustina Izaguirre. Era aproape două spre dimineața. Au intrat într-o casă cu mai multe etaje. Nacho a rămas la postul lui de observație pînă spre patru, cînd a plecat spre Belgrano, probabil spre casă. Mergea cu mîinile vîrîte adînc în buzunarele pantalonilor lui reiați, cu umerii strînși și capul în pămînt.
În același timp, în beciul sordid al unei chesturi de cartier, după ce fusese torturat zile în șir, sleit de puteri în urma loviturilor pe care le primise vîrît într-un sac, sub cheaguri de sînge și salivă, murea Marcelo Carranza, de douăzeci și trei de ani, acuzat de a fi făcut parte dintr-un grup de guerrilleros.

MARTOR, MARTOR NEPUTINCIOS
își spunea Bruno, oprindu-se în locul acela din Costanera Sur, unde cu cincisprezece ani în urmă, Martin îi spusese: „aici am stat cu Alejandra”. Ca și cînd același cer încărcat de nori amenințători și aceeași căldură de vară l-ar fi condus inconștient și pe tăcute pînă în locul acela pe care nu-l mai văzuse de atunci. Ca și cum anumite sentimente ar fi vrut să reînvie dintr-o parte a spiritului său, în acest mod indirect în care obișnuiesc să o facă, prin mijlocirea unor locuri de care cineva se simte atras și le străbate fără să înțeleagă prea bine de ce o face. Dar, cum nimic din noi nu poate reînvia exact așa cum a fost cîndva, se simțea tulburat. Căci nu mai suntem cei care am fost, pentru că noi clădiri au fost ridicate peste dărîmăturile celor măcinate de foc și bătălii, iar cele care au mai rămas în picioare sunt pline de singurătate, au suferit și ele trecerea timpului, în timp ce aceia care le-au locuit abia de mai trăiesc în amintirea confuză a cuiva sau în vreo legendă, stingîndu-se definitiv, uitați, înlocuiți de noi pasiuni și nefericiri: tragica soartă a unor copii ca Nacho, teroarea și moartea unor inocenți ca Marcelo.
Sprijinindu-se de parapet, ascultînd curgerea ritmică a rîului din spatele său, Bruno contempla Bueno Aires-ul prin ceața din care se ridicau siluetele zgîrie-norilor, decupate pe cerul cuprins de amurg.
Pescărușii plecau și veneau, ca întotdeauna, cu acea teribilă indiferență a forțelor naturii. Totul părea posibil. Pînă și faptul că în acel timp, cînd Martin îi vorbea de dragostea lui pentru Alejandra, copilul acela care a trecut pe lîngă ei, dus de doică, ar fi putut să fie chiar Marcelo. Și acum, în timp ce trupul lui de flăcău timid și fără ocrotire, rămășițele trupului său, făceau parte din vreun stîlp de beton, ori erau numai cenușă simplă într-un cuptor electric, pescăruși identici executau într-un cer asemănător aceleași evoluții ancestrale. Astfel trecea totul, totul era uitat și în acest timp apele continuau să lovească ritmic în țărmurile orașului anonim.
Să scrii cel puțin pentru a eterniza ceva: o dragoste, un act de eroism precum cel al lui Marcelo, un extaz. Să fii de acord cu absolutul. Sau, poate (se gîndea el cu îndoiala-i caracteristică, cu acea cinste excesivă care-l făcea să fie șovăitor și, în cele din urmă, ineficace), poate că acest absolut era necesar numai pentru oameni ca el, incapabili de astfel de acte absolute ale pasiunii și eroismului. Pentru că nici tînărul acela care într-o zi și-a dat foc într-o piață din Praga, nici Ernesto Guevara, nici Marcelo Carranza nu au simțit nevoia să scrie. Poate că scrisul, s-a gîndit pentru o clipă, era un subterfugiu pentru neputincioși. Oare nu aveau dreptate tinerii care acum repudiau literatura? Nu-și dădea seama, totul era foarte complicat, căci altfel, cum spunea Sabato, ar fi trebuit să repudieze și muzica și aproape toată poezia, pentru că nici acestea nu ajutau revoluția pe care tinerii o doreau cu prețul vieții lor. În plus, nici un personaj adevărat nu era un simulacru făcut din cuvinte: personajele au sînge, iluzii și speranțe, neliniști și dorințe adevărate, care, într-un fel obscur și misterios, par să servească pentru ca toți, în mijlocul acestei vieți confuze, să putem găsi un sens al existenței, sau cel puțin o bănuială îndepărtată.
Încă o dată, în viața lui zbuciumată, simțea nevoia să scrie, chiar dacă acum nu putea să înțeleagă de ce această nevoie venea după întîlnirea lui cu Sabato din strada Guido, colț cu Junin. În același timp, însă, trăia din nou simțămîntul acela de neputință cronică în fața imensității. Universul era atît de vast. Catastrofe și tragedii, iubiri și neînțelegeri, speranță și moarte, toate îi dădeau acea aparență a incomensurabilului. Despre ce ar fi putut să scrie? Care dintre aceste nesfîrșite întîmplări erau esențiale? Cîndva îi spusese lui Martin că în pămînturi îndepărtate se puteau întîmpla cataclisme care să nu însemne nimic pentru unii oameni: pentru acest copil, pentru Alejandra, pentru el însuși. Deodată, însă, un simplu cîntec de pasăre, privirea unui om care trece pe lîngă noi, ori sosirea unei scrisori pot căpăta greutate, sunt fapte care există cu adevărat și care pentru acești oameni au o importanță pe care nu o are ciuma din India. Nu, nu era vorba de nepăsare în fața lumii, nici de egoism, cel puțin în ceea ce-l privește pe el; era ceva mult mai subtil. Cît de ciudată este condiția omului pentru ca un fapt atît de înspăimîntător să fie adevărat. Chiar în clipa asta, își spunea, în Vietnam, sub focul bombelor de napalm, continuă să moară copii nevinovați; nu era, oare, o dovadă de ușurătate infamă ca în acest timp să scrii despre ființe dintr-un alt colț al lumii?
Descumpănit, Bruno s-a reîntors la zborul pescărușilor. Oricare istorie a speranțelor și nefericirilor unui singur om, a unui tînăr necunoscut, putea cuprinde în ea întreaga umanitate, putea servi pentru a găsi un sens vieții și chiar pentru a consola într-un anume fel pe una din mamele vietnameze care-și strigă disperarea copiilor carbonizați. Bineînțeles, era îndeajuns de cinstit pentru a înțelege (pentru a se teme) că ceea ce ar fi putut să scrie nu ar fi ajuns la o astfel de valoare. Dar acest miracol rămînea posibil. Mai mult, alții ar fi putut să realizeze ceea ce el nu se simțea în stare să ducă pînă la capăt. Sau poate că da. Niciodată nu se știe prea bine. Ar fi putut să scrie despre unii adolescenți, ființe ce suferă mai mult decît oricine pe această lume neîndurătoare și care ar trebui să se bucure de mai multe drepturi decît toți oamenii, descriind în același timp drama și sensul suferințelor lor, dacă, într-adevăr, acestea ar avea vreun sens. Nacho, Agustina, Marcelo. Dar ce știa despre ei? Abia de descifra din mijlocul cîtorva umbre semnificația cîtorva episoade din propria sa viață, din propriile sale amintiri de copil și adolescent, melancolic drum al sentimentelor.
Ce știa, în definitiv, nu despre Marcelo Carranza sau despre Nacho Izaguirre, ci despre Sabato însuși, cel care, întotdeauna, a rămas unul din oamenii cei mai apropiați? Enorm de mult și, în același timp, enorm de puțin. Uneori, îl simțea ca pe ceva care făcea parte din propriul său spirit și putea să-și închipuie, pînă la amănunt, modul în care acesta ar fi reacționat în fața unor anumite evenimente. Alteori însă, redevenea opac și numai datorită unei străluciri fugare surprinsă în priviri putea să presupună ceea ce se petrecea cu adevărat în străfundul sufletului său. Dar numai să presupună, alunecînd deci, pe terenul periculos al supozițiilor, de unde, cu atîta suficiență, ne considerăm stăpîni pe universul secret al celorlalți. Cît cunoștea, de exemplu, din adevărul legăturilor lui cu acel violent Nacho Izaguirre și, mai ales, cu sora acestuia? Cît privește prietenia lui cu Marcelo, da, aceasta-i era limpede, știa cum a apărut dintr-o serie de episoade care păreau întîmplătoare, dar care, după cum spunea întotdeauna Sabato, erau întîmplătoare doar în aparență. În sfîrșit, putea merge cu închipuirea pînă la moartea acestui tînăr sub tortură, pînă la furia nestăvilită a lui Nacho împotriva sorei sale și chiar pînă la această cădere a lui Sabato: putea să-și închipuie că acestea nu numai că aveau o legătură între ele, ci și că această legătură se datora unor cauze atît de puternice încît ele însele puteau constitui motivul secret al acestor tragedii care rezumă totul sau sunt metafora unică a ceea ce s-ar putea întîmpla cu întraga omenire într-o vreme ca aceasta.
Un roman despre această căutare a absolutului, această nebunie a adolescenților, dar și a oamenilor care nu vor sau nu pot să renunțe la ea; ființe care din mijlocul murdăriilor și al noroiului strigă cu disperare sau mor făcînd să explodeze bombe într-un anume colț de lume. O istorie despre acești copii ca Marcelo și Nacho și despre un artist care în ascunzișurile lui simte cum se agită aceste suflete, cerînd eternitate și absolut. Pentru ca martirajul unora să nu se piardă în tumult și haos, ci să poată cuceri sufletul altor oameni, să-i cutremure și să-i salveze. Istoria cuiva, poate a lui Sabato însuși, stăpînit în fața acestor tineri neiertători nu numai de propria sa dorință de absolut, ci și de demonii care-l urmăresc din trecutul lui, acele personaje care apar uneori în cărțile sale, dar care se simt înșelate de nepriceperea sau lașitatea intermediarului lor; rușinat el însuși, Sabato, pentru că supraviețuiește acestor ființe capabile să moară sau să omoare din dragoste ori din ură, ori poate datorită încăpățînării de a dezlega misterul existenței. Rușinat nu numai pentru că le supraviețuiește, ci și pentru că o face cu josnicie și nepăsătoare compensații.
Da, dacă prietenul lui ar muri și dacă el, Bruno, ar putea să scrie acest roman. Dacă nu ar fi cum spre nefericire era: slab, abulic, un om al purelor intenții neîndeplinite.
S-a reîntors încă o dată la zborul pescărușilor pe cerul coborît. La obscurele siluete ale zgîrie-norilor izbucnind peste splendori de purpură și catedrale de fum, pentru ca, încet-încet, să se lase învăluite în melancolii violacee, cele care anunță cortegiul funerar al nopții. Întreg orașul agoniza asemeni unei ființe care în timpul vieții a fost mai mult decît zgomotoasă, iar acum se sfîrșea într-o dramatică liniște, singură, întoarsă cu fața la ea însăși, gînditoare. O liniște ce devenea mai gravă în măsura în care se apropia noaptea, o liniște cu care sunt așteptați întotdeauna îngerii întunericului.
Și astfel a apus încă o zi la Buenos Aires, ceva irecuperabil pentru totdeauna, ceva care îl apropia mai mult de propria sa moarte.