Era în jur de ora zece când Raul își întinse pătura pe bitumul negru și prăfuit. Privi pustietatea din jur cu aerul unui cunoscător. “Nimeni nu vine sus. Cartier de mărginași.” Soarele ardea deși încă se mai lupta cu răcoarea ploii de azi-noapte. În plopii care scăpaseră netăiați câteva păsărele cântau. “De ce or fi tăiat plopii? Þineau umbră grădinilor lor de mărginași.” În fața blocului, după șosea și parcarea paralelă cu ea, se aflau niște grădini, pe un spațiu viran lung de vreo 20 de metri. După ele sursura un pârâiaș, apa care se scurgea de la cimitir. “Granița orașului.” Era un canal prăpădit care colcăia de viață, în contrast cu originile lui macabre. Se vărsa într-un mic lac, unde se dădeau iarna pe gheață, și în unele veri pescuiau, cu toate că doi-trei pești mai mici ca palma alcătuiau o recoltă enormă. Dar numai de pescuit nu-i ardea lui Raul. Calculatorul lui era pe moarte și Vali nu se întorcea în oraș decât peste câteva zile. Tocmai acum când inspirația îl lovea în neștire. Lucra de câteva zile la “Meta-misterul”, un fel de eseu, în care își așternea gândurile, nițel alambicate, despre mister și implicațiile lui psiho-filosofice.
Foile pe care le ținea în mână atunci când se întinse pe pătură conțineau tocmai aceste digresiuni de adolescent întârziat care crede că vrea mai mult decât poate. “Vină neuronală”. Un vânticel rebel îi flutură “manuscrisul”, ceea ce-l enervă enorm. Înjură vântul și mama lui încercând să potolească rebeliunea neînsuflețită a hârtiilor, dar ele se încăpățânau să se miște și să nu rămână așa cum el ar fi vrut. Căută din priviri o piatră pe care s-o folosească drept proptă. Luă o bucată de lemn aruncată pe acolo de lucrătorii care construiau acoperișul, o mirosi, îi plăcea mirosul de proaspăt, și-i mângâie marginea netedă. Sictirit de vânt se întinse pe burtă la marginea blocului. De la înălțimea etajului patru oamenii sunt mai mici. “Nu par.” E bine să vezi trecătorii, oamenii, și orice ființă de sus. Ei, în micimea lor, te ignoră. “Numai buni de scuipat în creștet”. O ușoară amețeală îl învălui, se simțea exact ca atunci când fumase prima dată. Își aminti cum fusese când Florin îl adusese prima oară pe bloc. Avea cam șapte ani. Îi era frică dar trebuia să arate curajos. Stăteau întinși, exact cum stătea el acum, pe buza acoperișului și trăgeau cu cornete prin tuburile de plastic de care făcuseră rost rugându-se de muncitorii plictisiți ce se făceau că lucrează la blocul de garsoniere din spate. După ce îi necăjiseră cu vorbe urâte despre mămicile lor, găuri și alte alea le dăduseră un tub lung de aproape trei metri, din care și-au făcut arme grele, tăindu-l și lipind 6-7 bucăți cu bandă adezivă primită din Germania de părinții lui Florin. Ce le-a rămas a fost vândut pe două “Eugenii” și un Pif. Păruse o zi frumoasă, ca și cea de azi, dar șeful de scară, domnul Osiceanu i-a observat în timp ce ținteau cu voioșie orice mișca prin fața blocului (și putea fi văzut), a urcat încet, neauzit, scara de fier care ducea pe acoperiș, i-a prins pe fiecare de câte o ureche cu gândul să-i ducă jos, dar Florin se smucise fugind ca un ied, în salturi mari. Domnul Osiceanu îi dăduse atunci drumul lui Raul încercând să-l prindă pe evadat, dar se împiedicase, fără să cadă, a fost destul însă pentru a-i oferi timp să țâșnească în urma lui Florin și să se salveze. I-a copleșit disperarea și tremuratul când au văzut că ușa de intrare în scara cinci era închisă. Au fugit bâzâind, cerând îndurare înainte vreme, spre ultima lor șansă. Ușa de la scara șase. Era dată în lături. Au coborât în goană, unul după altul, ignind și lovindu-se. În fuga lor nebună au uitat să iasă din scară, trezindu-se în pivniță. “Prizonieri.” Auzeau glasurile pițigăiate ale celorlalți copii de la etajul unu. Era o emoție a copilului detectiv în vocile lor, părăsiseră jocul de cărți, însoțindu-l pe domnul Osiceanu la vânătoare, deși nu știau ce făcuseră urmăriții.
Norocul lor a fost că familia Vizitiu nu-și amenajase încă pivnița, nu-și puseseră ușă de fier, Florin, dracul să-l ia, știa asta, așa că au fugit ca tălâmbii, lovindu-se de țevi și de zidurile de beton construite aiurea, de parcă ăla care făcuse subsolul vrusese ca nu cumva să se grăbească cineva pe acolo. Văzând ochiul de lumină Raul se aruncase ca o torpilă prin pătratul mic, ieșind aproape fără să atingă marginile, urmat de Florin care și-a pierdut un pantof în mâinile domnului Osiceanu, dar smucitura disperării l-a salvat. Și-au petrecut ziua râzând de nenea Osiceanu ascunși prin cimitir, ronțăind “Eugeniile” și citind numele morților de pe cruci. Atunci au descoperit un nou joc. Trebuia să găsești cel mai bătrân și cel mai tânăr mort. Þinea minte clar, prea clar, micile morminte ale celor de câteva luni sau de câteva zile, erau undeva pitite, lângă pădure, de parcă oamenii mari ar fi vrut să ascundă faptul că mor și copiii. “Și copii mor.”
Dar ziua aceea nu se încheiase bine deloc. Maică-sa l-a bătut cu vergeaua de plastic, de unde o fi avut-o, strigând în același timp, el încerca să se ferească de lovituri, dar auzea cum ea nu dă banii pe caiete ca să facă el cornete, și ce caută el pe bloc, vrea să cadă de-acolo, să moară? Trei ore petrecuse la ușa apartamentului, plângea și suna plin de speranță, “mamiii, nu maai faaac, îți promiiit mamiii, îți promiiit”.
Raul zâmbi. “Ce maimuță comică este omul.” Privi spre dreapta, acolo unde la nici trei sute de metri străluceau în soare crucile. Morții au o cruce la cap și o groază de viermi în cap.” Amintirea bunicului său mort îi paraliză gândurile. “Unii morți par atât de vii. Îi vrem vii.” Negarea, așteptarea ca el să se ridice, să fie totul o glumă…”Moartea e o glumă proastă. Un mister tâmpit și o sursă de manipulare, ca orice mister ne-elucidat și care nu se vrea a fi rezolvat. Lacrimile și amintirile forțate, de bine, n-au înviat pe nimeni. Cel puțin nu în vremurile noastre.” Din păcate pentru el, tânărul sărea de la un sentiment la altul, în consecință de la o idee la alta, acum se gândea la bunic, acum la moarte, pentru ca în momentul următor să se viseze invitat la un talk-show, făcând teoria morții, imaginându-și că aduce luminarea tuturor și că este ascultat cu gura căscată de toată lumea. Dar numai în gândurile sale se putea exprima în toată pletitudinea, căci suferea puțin de agorafobie. Se bâlbâia când își spunea gândurile în public și orice contra-argument îl paraliza, reușea să găsească un răspuns, dar după mult timp și în singurătate, asta se întâmpla la toate argumentațiile, chiar și la cele pe care le credea infailibile.
Încerca să găsească fisuri ale propriilor lui idei, dar probabil că avea o prea bună imagine despre el însuși, pentru că niciodată nu le găsea pe cele mai bune. Și de aici o slabă putere de anticipare. “Ignoranța e mama multor mistere. Dar și voința de putere, și prostia…Dorința de imaginație… De exemplu un dispărut. Pe unde o fi, ce va face…Tot ce dispare din sfera conștiinței devine un mister, e o lume a ceea ce știm, a ceea ce credem, țesem povești pe care le credem, îndobitociți de granița dintre rațiune și imaginație…Dar ați putea defini această graniță, îl întreba admirator moderatorul care era împreună cu toți telespectatorii uimit de adevărurile extrase din propriile trăiri de celebrul său invitat. “Nu există un loc, un spațiu, granița aceasta o creăm în momentul când negăm realul, când fabulăm, când ne închipuim cum ar fi el, realul, fără a avea o dovadă în acest sens…Adică…nu gândim ceea ce este ci ne înșelăm, deci ne imaginăm ceea ce ar putea fi, iar în sens aristotelic adevărul este ceea ce este, realul este, imaginația doar ne dă iluzia că ar exista ceva. Desigur, este greu de înțeles, verbul «a fi», aidoma lui Dumnezeu, ne scapă printre degete, avem doar iluzia că în sfârșit am rezolvat problema, dar de fapt n-am făcut nimic, dacă oamenii s-ar înțelege asupra lui Dumnezeu și asupra verbului «a fi», am trăi într-o lume mai bună. Dar nu credeți că dacă s-ar înțelege asupra oricărei probleme sau divergențe, lumea ar fi oricum mai bună? Este perfect valabil ceea ce spuneți, dar marile neînțelegeri se lovesc de mistere, din neștiință, din cultivarea neștiinței adesea în folosul propriu. Adesea pentru un mister sau doar pentru augumentarea lui mor oameni nevinovați. Vezi cazul lui Giordano Bruno care a murit nu doar pentru adevăr sau altfel spus nu atât pentru arătarea adevărului ci pentru păstrarea forței misterului numit Dumnezeu. Vreți să spuneți că Dumnezeu este vinovat de…Vai de mine, departe de mine gândul acesta, știți mai bine ca mine că doar omul este vinovat, nici Dumnezeu și nici misterul în sine nu pot fi declarați vinovați, omul care se folosește de mister, care folosește în scop propriu misterul…” În gând e ușor să aduci discuția exact unde vrei tu. În gând nu doar că poți iubi pe oricine dar poți fi iubit de oricine. “Imaginația e un drog care ne ajută să scăpăm de real, și dacă rămânem prea mult acolo se va găsi cineva să ne vrea înapoi în coșmarul realului.” Fragmentarea propriilor gânduri continua. Știa că are nevoie de continuitate, că trebuie să vadă lucrurile de la cap la coadă, dar poate nu vroia. Sau nu putea.
Își îndreptă atenția asupra realului. Fiind prima zi din week-end câțiva oameni din bloc ieșiseră să-și mai curețe mașinile. Probabil că mulți dintre ei doar își făceau de lucru pe la mașini doar ca să scape de gurile nevestelor.
Din stânga veneau braț la braț istoricul Racovițeanu și Alexandru Ivănescu. Discutau ceva gesticulând cu mâinile libere. Își aminti dialogul cu necunoscutul din trenul de Timișoara. Fusese la o întâlnire a istoricilor și îl acuza pe domnul Mihai că ar fi fost omul securității, desigur, curajos fiind, nu i-o spusese în față, dar îi împuia capul tânărului necunoscut cu “date” despre tatăl istoricului, fost mitropolit sau alt ceva, oricum cu funcție mare în biserica greco-catolică, parcă și tradusese o carte cu dialoguri ale Papei Ioan Paul al II-lea, spunând că mitropolitul sau ce o fi fost făcuse închisoare nu pentru că ar fi fost anticomunist ci pentru că se împotrivise unirii Transilvaniei cu România. Abia după mult timp își dăduse seama Raul că fusese manipulat, pe moment își pierduse considerația pe care o avea față de familia istoricului, dar analizând toată discuția, după ceva vreme, cum îi era obiceiul, realizase că era puțin credibil, dar nu imposibil, ca înalta față bisericească să fie contra unirii la aproape un sfert de secol de la împlinirea ei. Sora istoricului, o domnișoară bătrână, cum îi stă bine unei fete de prelat, îl meditase pe Raul la franceză, și-i spusese că despre anii de închisoare ai tatălui lor nu se discuta niciodată, de aici trăsese el concluzia că era o anumită rușine în familia lor, dar poate că bătrânul nu vrusese să vorbească despre martiriul cu care îl binecuvântase Dumnezeu. Poate că și înfățișarea necunoscutului din tren, avea cioc, părul lung, în contradicție cu imaginea despre un om de știință, blugi, cămașă sport, contribuise prea mult la formarea opiniei greșite a lui Raul despre familia Racovițeanu. În sfârșit, cine știe… E de crezut că necunoscutul istoric din Timișoara, arunca cu noroi în istoria unei familii, istorie pe care el nu o avea. “Este defectul profesional al istoricilor români de a vedea greșelile altora și mai puțin cele din propria ogradă. Minciuna stă confortabil în România.” Cei doi trecuseră de bloc atunci când Raul ajunsese la concluzia cu minciuna. De la vederea a doi intelectuali, la minciună… Cam așa rătăceau gândurile tânărului nostru cocoțat la soare pe blocul cu patru etaje. “Dar unde nu stă confortabil minciuna?”
Până și ăștia din bloc, tot mai mulți migraseră spre mașinile aliniate în parcare, păcălindu-și nevestele că aveau de lucru, de fapt erau ahitați după o mică salvare de câteva ore măcar, căutau câteva clipe de relaș, de liniște pe care nu le puteau obține decât mințind. Și când te gândești că în urmă cu ceva timp unii dintre ei ar fi băut și transpirația de sub braț a femeilor pe care acum le evitau, cel puțin pentru câteva ore. “«Pentru totdeauna» este o expresie în deplina proprietate a zeilor.”
De jos îi făcu cu mâna domnul Timaru. Erau doi tineri căsătoriți de aproape un an. El era administrator la o firmă germană, ea manager la una de publicitate. Aveau bani, două mașini aduse din Elveția, fără copii. Duceau un trai aproape occidental, nu trebuia să caute de lucru prin ziare, așa cum făcea el. Raul îi răspunse cu veselie prefăcută. El și alții din bloc se uitau la doamna Timaru cu poftă masculină, pe care cu greu și-o ascundeau. Știa că se bucură de simpatia celor doi soți. Înainte ca ei să-și cumpere imprimantă veneau uneori și-l rugau să le scoată câte o foaie două. Acum, când ei aveau una color, era rândul lui să-i roage să-l ajute. De multe ori se ducea la ei cu anumite desene, grafice despre care spunea că sunt ale lui, de la o lucrare, dar de fapt erau scoase din burtă. Își dorea să fie puțin în preajma ei. Îi dăduseră chiar și o cheie de la apartament pentru că la mijlocul săptămânii următoare plecau în vacanță așa că îl rugaseră pe el să ude florile și să ia ziarul din cutia poștală, pentru ca nu cumva să-și dea seama cine nu trebuie că nu sunt acasă. Îi spuseseră chiar că poate să stea peste noapte în apartament, cu lumina aprinsă seara, tot pentru a da iluzia că este locuit.
Domnul Timaru, “spune-mi Andrei, doar nu sunt un moș”, îl chemă din gesturi, arătându-i cu degetul mare îndreptat spre gură că are ceva de băut. Raul dădu din cap că nu. Își lipi degetele mici ale mâinilor mișcându-le puțin în față, pentru ca domnul Timaru să-și dea seama că vrea să citească. “Misterul, necunoscutul.” De câte ori nu și-o închipuise pe fragila doamnă făcând sex cu soțul ei, gâfâind sub el, sub burta lui care începea să prindă rotunjime, dar oricât ar fi vrut nu putea să și-o imagineze mângâindu-l, deși o vedea adesea alintându-l, plimbându-și mâna prin părul lui sau pe fese, își permiteau o anumită familiaritate în prezența lui Raul pentru că îl considerau prieten… “Câtă fascinație asupra a ceea ce nu vedem cu proprii ochi, cât de ușor ne mințim pentru a ne satisface curiozitatea chiar dacă într-un mod absolut fals”. Dar moderatorul emisiunii TV nu era prea inspirat astăzi. Tăcu. “Ne adăpăm cu iluzii, câteodată mizere, perverse, doar pentru că nu știm. Și când aflăm în mod exact ceea ce doream să știm, ne dăm seama că nu e chiar așa cum ne-am imaginat. Omul e maimuțica ancorată în copilărie.” În ultimul timp toate definițiile lui despre om se reduceau la înnobilări ale maimuței, de fapt se gândea la cimpanzeu, era în ceea ce s-ar putea numi “perioada maimuței”, așa cum fusese într-un timp în “perioada nasului”. Îl ținuse vreo două luni. Toată atenția lui fusese îndreptată spre nasurile oamenilor. Le găsea extrem de comice. Îi venea să râdă privind orice nas. Lung, borcănat, mic, ascuțit, frumos, cu negi, fără, simpatic, urât, toate îl făceau să râdă. Câteva săptămâni nu a ieșit din casă de teamă să nu-l creadă lumea nebun. Poate că era o formă internă de a evita spațiul public. Un mod de autoapărare. Când se întâmplase asta? Acum doi sau trei ani.
Cum îl părăsise “perioada nasului” este un mister. “Omul se vrea înșelat de mistere, adevărul e prea sec, adeseori atât de sterp încât preferăm beția minciunii. Suntem iobagii fanteziei, ai răzbunărilor imaginative, ai succesului fals, existent doar în mintea noastră. Am vorbit înainte de un dispărut, povestea lui ne fascinează, parcă l-a înghițit pământul, spunem noi îngrijorați, iar ultimul om care l-a văzut devine o sursă de speranță, poate știe mai mult, dar e numai un simplu om care l-a văzut înainte să dispară, și atât.” Moderatorul nu avea de gând să spună nimic.
Vântul se mai potolise, o ultimă privire și o să se întoarcă la foile lui. “Cum ar fi să sar? Toate discuțiile despre motivul sinuciderii mele. Ce l-o fi apucat, ce-o fi fost în capul lui? Gândurile sunt asemănătoare cu ale voastre, dar voi negați asta, aveți nevoie de mister așa cum obsedatul are nevoie de împlinirea fanteziilor. E o negare de care nu scapă nimeni, așa cum mințiți că nu vă bucurați când i se întâmplă cuiva vreo nenorocire, cum ar fi o boală necruțătoare, sunteți plini de compasiune, dar undeva într-un colț ascuns al gândurilor voastre un licăr de bucurie trăiește: bine că nu mi s-a întâmplat mie. Doar cei care țin cu adevărat la suferind, și aceștia sunt extrem de puțini, ar vrea să fie în locul lui.”
Memoria îi actualiză imaginea petei de sânge închegat pe asfaltul prăfuit din fața unui bloc vecin. Un polițist somnoros și o lumânare străjuiau locul în care murise fata aia debilă mintal. Deși se aruncase doar de la etajul unu, căzuse în cap. De ce se aruncase, chiar că rămâne o necunoscută. Sau fata aceea de 13-14 ani, “frumoasă ca o păpușă”, cel puțin așa spunea lumea, care se aruncase de la etajul șapte sau opt de frica tatălui care o amenințase cu pumnul înainte să intre în bloc. Un muncitor apucase s-o prindă însă i-a fracturat coloana vertebrală. Și sinuciderea a reușit. Ce-o fi gândit taică-său după aceea chiar că este un mister. “Dar ce-or fi simțit ele, în special aia normală, cealaltă o fi ascultat glasuri sau dracu știe ce, dar să vezi pământul apropiindu-se, să cauți în ultimul moment o scăpare și să n-o găsești, să te cuprindă disperarea și regretul, doar ești om, deci ai fi putut acționa altfel. Ce sursă de mister este sinuciderea! Alături de pretențiile introspecționiste, putem broda povești despre ceea ce ar fi putut fi sau face mortul, îi atribuim împliniri pe care nu le-ar fi realizat niciodată, doar nu ne costă nimic.” Raul știa ce simte cel care sare de la înălțime. La bazinul “Olimpia” se aruncase de la zece metri. În apă. Stomacul urcă spre gât, teama imensă a căderii, și sentimentul groaznic al lipsei posibilității de întoarcere. Dar câtă adrenalină se elibera atunci! Rămâne un mister și cât de mult depind sentimentele de bio-chimie, și cât de mult influențează sentimentele bio-chimia. Oricum este o stradă cu două sensuri.
Peste drum domnul Timaru își găsise cu cine să împartă sticla. Povestea cu un alt auto-exilat domestic. Râdeau. Soarele începea să-i ardă creierii. „La fel, e un mister și cauza pentru care doar religiile născute în zone calde au parte de fanatici. Creștinii, islamiștii, evreii…câte războaie pentru Dumnezeu, pe care îl cred unic, cu anumite deosebiri de nuanță, deosebiri destul de radicale în unicitatea centrală în care ei cred, astfel încât să omoare familii, iar în cazul celor din urmă să încerce a-i elimina cu totul…Curios, dar după ce au importat aceste religii ale înțelegerii, europenii au găsit încă o scuză în a porni războaie. Dar islamiștii nu au importat nici o religie, spuse moderatorul trezit din amorțeală. Da, însă au dus și ei, sub scutul manipulator al religiei, lupte, au semănat moarte. Nu cred că budiștii au în istoria lor războaie de convertire, deși nu este imposibil…” Raul își dădu seama că gândurile i-o luau la vale pe panta religiei. Se consolase demult. Avea un capitol despre religie în manuscrisul pe care îl așezase lângă pătură. Acum îl prinsese brusc dorul să bea ceva. Privirea lui stărui asupra domnului Timaru dar acesta era în toiul unei discuții cu vecinul Răhăianu, plimbau sticla de la unul la altul continuând să hămăie. Oamenii care râd nu sunt preocupați de mister. De sinucidere. De moarte.
Moartea asta din care se nasc toate… „Până și fericirea ca orice altă stare, tot din moarte își trage seva. Frica să nu mori fără a fi măcar o dată fericit.” Pe Raul îl prinse o dorință ciudată de a vedea dacă e deschisă ușa prin care își găsise efemera salvare de acum câțiva ani. Se ridică încet ca în transă pornind printre bârnele ce alcătuiau scheletul viitorului acoperiș. Mergea cât mai la margine, probabil cu gândul la sinucidere, probabil cu speranța că domnul Timaru îl va vedea și-l va chema din nou. Văzu ascunse sub o grămadă de lați „sau poate uitate sau poate lăsate” o pereche de mănuși mari, de sudor. Se aplecă absent și le vârî pe mâini. Ușa era deschisă. Scara șase. Cea în care locuia familia Timaru. La etajul unu. „Acolo unde erau trădătorii.” Începu să refacă traseul fricii aidoma unui fost prizonier de lagăr venit ca turist pe locurile în care își trăise coșmarul. „Coșmărise. Sau coșmărase.” Simțea umezeala de pe palme, parte din cauza mănușilor, parte din cauza amintirilor. „Ce-ar fi să-i trag o vizită? Si-așa îi singură.” Pe casa scării lumina de la becurile chioare ce se chinuiau să lupte cu negura era aceiași. La fel era și sclipirea mută a vopselei verzi, ușor de spălat și care îmbrăca peretele cam un metru de la podea. Nu se întâlni cu nimeni.
„Până și când îți sună cineva ușă, tot cu un mister ai de-a face. Nu știi cine mă-sa sună.” Bătu. Un zâmbet bizar îi străfulgeră fața, fanteziile lui sexuale cu doamna Timaru, deplina lor libertate și dezlănțuire, strigătele, gâfâiala animalică, extazul ei care dura enorm, transpirația lucioasă care le îmbrățișa trupurile… Și când te gândești că n-avusese nici măcar curajul de a se masturba cu gândul la ea, să nu care cumva s-o păteze.
— Bună, Raul, îi spuse ea veselă. El tresări, emigrând cu greu din țara falsului Oniris. Își dădu seama că se află în fața ei și stă fără să aibă ce să spună. Hai, intră, continuă ea, tocmai terminam să dau cu aspiratorul.
— Calculatorul, Vali nu a venit, plecat… îngână el mai mult decât derutat.
— Intră în bucătărie, termin să dau și bem o cafea îi răspunse ea deloc preocupată de calculator, ar fi vrut să bea o cafea cu el „pentru că nu are cu cine.”
El se duse încet spre ușa albă cu un geam mic prin care nu se vedea nimic,era plin cu niște modele florale. Se așeză la masă pe scaunul pătrat de lemn. „Ușile sunt ca gândurile, ascund mistere.” Din locul pe care îl ocupase, privind spre stânga o putea spiona. Stătea aplecată mișcând ritmic furtunul aspiratorului. Purta un capot de mătase galben închis, cu niște flori mari de tot, orhidee, roșiatice, presărate pe alocuri cu un maro dulce. „Ce poziție!” Raul își dădea toată silința să vadă dacă sânii se mișcau o dată cu corpul, în acea mișcare de du-te vino. „Oare o avea sutien?” Alt mister. Își imagină balansul erotic al sânilor îndreptați cu sfârcurile spre pământ. Și culoarea roșie. Sau roz? Maronie? Știa că putea fi surprins cum o ațintește, dar nu se putea stăpâni.
Ea termină de aspirat, încolăci furtunul argintiu și duse aparatul la loc. Intră veselă și se așeză la masă.
— Vai, ce mă doare spatele, am stat atâta aplecată. Tu, ce mai faci? Îi puse întrebarea fără să-l privească, întinzându-se către scurgătorul de lângă chiuvetă pentru a lua două căni. Raul mai tăcea încă atunci când ea turna lichidul negru din termosul mic de pe masă.
— Bine, vin de pe bloc, răspunse el renunțând pentru moment la ultimul mister care îl chinuia.
Ea aruncă pe masă un pachet de țigări scumpe. Era ca un fel de convenție între ei și el. Când îi ajutase cu imprimanta îi oferiseră bani, dar el refuzase categoric, așa că veneau întotdeauna cu un pachet de țigări scumpe. Rămăsese obiceiul ca el să nu fumeze din țigările lui atunci când se afla în vizită la ei.
— De pe bloc? Da’ ce-ai făcut acolo?
— Am citit. Întinse mâna să apuce cana. Mănușa mare, unsuroasă ieși de sub masă, acolo unde își ține el mereu mâinile. Se sperie observând-o.
— Ce-i cu mănușa asta? Þi-e frig, spuse ea ironic.
— Le-am găsit pe bloc și n-am avut unde să le pun.
Motivul pentru care purta mănușile în mijlocul verii i se păru lui Raul deosebit de credibil. Le scoase și le puse în poală. Pentru a depăși momentul luă pachetul de țigări și alese una. Doamna Timaru scoase din buzunarul halatului galben o brichetă. După ce o aprinse pe a lui, cuprinse una între buzele ei fără a mai stinge flacăra. „Misterul de a fi o țigară.” Un val de frig îl scutură, de parcă îi părea rău că-și dăduse jos mănușile.
Doamna Timaru își strânse capotul chiar deasupra sânilor. Gestul acesta îl enervă. După ce eliberă fumul ea zise:
— Dar de ce citești pe bloc?
— E mai multă liniște. Și după ce termină ăia de pus acoperișul n-o să mai pot
merge acolo. O să fie întuneric.
— Da, bine că s-au hotărât o dată să plătească toți.
Chestiunile astea domestice îi dădeau lui Raul dureri de cap. Din fericire ea schimbă subiectul.
— Auzi, că mi-am adus aminte, nu stă cu tine în scara patru o doamnă Mihăilescu, sau Mihăilă, sau așa ceva? A venit la noi la firmă să se angajeze. Dă-i, te rog niște referințe, știi tu, „Subsemnatul Raul Popea…”
„Știi că mă gândesc la țâțele tale și tu discuți cu nonșalanță despre proasta aia. În realitate îți spui în gând «țâțele mele, țâțele mele…»”
Raul sorbi. Făcu o grimasă.
— Aoleu, am uitat că tu nu o bei amară. Stai, pentru tine am niște frișcă.
Ar fi vrut să-i spună că frișca nu-i place, îi face greață, dar era pentru el. Cum frigiderul se afla chiar în spatele lui, se feri ușor, din corp, fără a muta scaunul. Fundul ei feminin era la mai puțin de douăzeci de centimetri. „Fața mea lângă fundul ei.” Imaginația începu din nou să se lupte cu realitatea textilă. Fu forțat să înceteze în momentul în care ajunse la anus. Femeia puse tubul cu frișcă pe masă. El privea posomorât literele albe pe fond albastru „…zahne”. Încercase acum câțiva ani să învețe germana, dar cu toate că dăduse o groază de bani pe cărți nu reușise să treacă de primele patru-cinci lecții „fără profesor”. Scutură rușinat tubul, fiind sigur că ea îi zâmbește nu din simpatie, nu pentru că îi era drag, ci fiindcă vedea în mișcarea ritmică anumite conotații sexuale. „Ce-ar fi dacă…” Sunetul hârâșit se opri repede.
— Pune-ți mai multă. Sau poate vrei zahăr, stai să-ți dau zahăr. Se ridică și deschise dulapul de deasupra chiuvetei. Nu-l găsesc, spuse ea încet.
„Cât mister s-ar naște o dată cu…” Puse mâna pe tubul rece. Se răzgândi. Îndesă încet, absent și meticulos mănușile pe mâini. „Ce de posibilități, câte variante de luat în considerație.”
— Unde naiba o fi, probabil Andrei l-o fi pus pe undeva.
— L-am văzut de pe bloc, șopti el. Curăța mașina. „Mașina nu se curăță cu
zahăr. De ce mă ridic ?.” Ajunse în spatele ei.
— Da, în fiecare sâmbătă pleacă afară. Uită-te tu pe raftul de sus, ești mai înalt.
Dar el privea scurgătorul, de parcă locul zahărului era lângă oala albastră, lângă furculițe și lingurițe. Sau lângă cuțit. „Crima e raiul misterului” decretă el în timp ce lama tăia sec de la un capăt la altul, gâtul lung, frumos al doamnei. O nouă gură cu limbă fluidă se căsca sub bărbia puțin întinsă în afară. „Doamne, câtă frică trebuie să simtă. Și câtă noutate.” După șocul de câteva momente, femeia („de acum victima”) dădu să cadă. Probabil, nu, cu siguranță încerca să țipe, să-i facă pe toți părtași la groaza ei. Dar chiar și un om deloc preocupat de mister își poate imagina că scotea un doar horcăit extrem de nefeminin. „Chiar bărbătesc.” Simțea sângele cum îi lovește obrazul stâng. „E aceeași senzație cutanată pe care am avut-o când am tăiat găina și mă lovea jetul pe braț.” O sprijini cu gândul că o ajută. „Să nu uit, să nu uit, să nu uit; și să scriu.” Se aplecă ușor, încet, sprijinind-o. „Suferim mai bine pe spate.” Îl iritau gândurile astea care aveau atât de puțin a face cu actul lui. Se vedea actor într-o piesă. Supărat, îi dădu drumul când corpul ei mai avea vreo treizeci de centimetri până la podea. Sunetul înăbușit pe care îl scoase capul când pocni podeaua fu supt de urechile lui avide. „Cum să-i faci părtași pe mahalagii ăștia la așa ceva?” Din nou sărise aiurea, la altceva. Se hotărî să se concentreze asupra corpului muribund. Îngenunche. O privea inocent, aplecându-și capul într-o parte. Dar nu era îndeajuns. Acum avea în minte cartea de psihologie pe care i-o împrumutase doamna. „Trebuie s-o aduc înapoi.” Spre a îndepărta alte gânduri care năvăleau ca tâmpitele se aplecă să o sărute pe gura „adevărată”, să fie el ultimul care o sărută. Dar parcă n-ar fi vrut să-și compromită crima. Curiozitatea atingerii buzelor ei tremurânde, acoperite de sânge, inevitabilitatea răcirii lor… Renunță.
Întinse mâna spre pieptul ei. Nu prea înțelegea de ce se pătase și halatul cu sânge. Corpul începu să se miște repede ca și cum ar fi fost curentat. Privi speriat spasmele, ca un copil care e uluit pentru prima dată de mânia unui adult, nu înțelege ceea ce se întâmplă dar își dă seama că ceva nu este în regulă și că nu trebuie să uite ce se întâmplă. Împinse cu genunchii și mâinile corpul într-o rână. Rămase inert, exact cum își imaginase el. Sângele gâlâia tot mai greu. Desfăcu puțin, puțin de tot halatul. Din cauza mănușii care îi lua din dexteritate, halatul dezveli mai mult decât ar fi vrut el. Nu avea sutien și era roșu închis. „Câte mistere dizolvate și create în același timp. Dintr-o singură acțiune. Cred că erau tare drepți.” În sfârșit revenise asupra misterului. Dar se aplecă din nou asupra femeii. O mirosii. „Moarte proaspătă. Deci așa miroase.” Era un alt mister rezolvat degeaba.
Așa cum vor încerca și ceilalți să-și dea seama. Ce se întâmplase, „cine” și „de ce” o făcuse. Prima dată domnul Timaru va intra și o va vedea cum nu o mai văzuse. Moartă. Poate doar în imaginația lui. Wellcome to reality! „Doamne, câte gânduri, câte gesturi! Poate o va lua în brațe, o va legăna sau poate se va repezi la telefon să cheme salvarea, ori va încerca el însuși prima dată să o ajute. Câtă disperare!” Ar fi vrut să trăiască și el o asemenea stare. Cât de puțin, nu contează. „Va suna la poliție, va striga-o, va urla după ajutorul vecinilor, va refuza să creadă că i s-a întâmplat chiar lui, lui. Și înmormântarea, tristețea, negrul…” Un suspin înfundat. Nu murise. „De-asta nu mirosise deosebit.” Scoase mănușa pentru a-i simți pulsul. Nu se hotăra unde să pună mâna. La gât, unde sângele se prelingea acum încetișor sau pe sânul stâng. „Þâțele tale, țâțele tale. Cearșaful meu rupt, când mi-a dat ăla un pumn, eram întra șaptea, de-am stat două zile cu buza umflată, prima dată cu o femeie când nu mi-a fost frică așa cum am crezut și m-am descurcat destul de bine, când am sărit de la zece și un dobitoc a sărit și el de la cinci, am plesnit apa cu spatele, am crezut că-i gata, mor, se rezolva misterul, n-a fost așa, trăiesc deși am crezut că mi-am rupt toate coastele, nu mai aveam aer, dorm pe cearșaf rupt și nu vreau să-i spun mamei , blocaj respirator câteva momente apleacă-te să vedem dacă nu ți-ai rupt ceva, e bine, masajul bine-venit, senzația de insolație pe spate, proasta aia, m-am oferit să-i fiu cavaler, mi-a râs în nas, toate gândurile astea inutile ca…dracu’ să mă ia, nici măcar o comparație nu găsesc…” Reuși să evadeze. „Poliția, criminaliștii, discuțiile, pe palier, în bloc, în cartier, dorința de a afla autorul și de a-i pătrunde în gânduri. Analiza tuturor urmelor, ce de sânge, și pe pereți, și pe jos, și pe mobilă, au băut cafea, există o mare posibilitate să-l fi cunoscut, cerc de suspecți, probabil un bărbat, e prea dur modul de acțiune, știu că suferiți, dar faceți o listă cu toți cunoscuții, aveați dușmani…” Imaginile vii, frumoase, ale viitorului îl încântau. „Doamne, câte posibilități, așa ceva mai rar, am pervertit lumea cu o crimă dar am îmbogățit-o cu un mister și copiii lui.” Îl mulțumea gândul că reușise să-l scoată din banalitate pe domnul Timaru. Nu doar pentru că-l făcuse o vremelnică vedetă de cartier, dar era bine pentru el, îl smulsese din cotidian, îl făcuse să trăiască, să simtă viața.
Până la urmă îi puse mâna pe frunte. Încercă să găsească vena de la tâmplă. Văzu dârele roșii pe care le lăsau degetele lui. Uimit, constată că sângele pătrunsese și în mănuși. Puse cu resemnare mâna la gâtul roșu. Când își dădu seama că pipăie cu degetul mare și arătătorul marginile rănii îl încercă un sentiment de plăcere. „Deci așa se simte.”
Și-apoi mai era mobilul. „De ce. O altă posibilitate de a mări misterul. Jaf. Lipsește ceva din casă, nu lipsește.” Reflexia asupra violului îi întoarse stomacul pe dos. Simțea cum voma acră și iute, pișcăcioasă îi arde gâtul. „Arsura gâtului! Durerea! Of, câte lucruri rămâneau neluate în considerare! Plus necunoscuta aia care ne depășește, cu adevărat transcendentă, care însoțește orice moarte, orice crimă, care este alcătuită din toate necunoscutele dar și ceva pe lângă, indefinibil, da, chiar pe lângă frica privitorului care se adaugă și ea tuturor misterelor…Alături de toate trăirile, de toată imaginația, mai e ceva într-o crimă, ce nu poate fi prins, asemănător cu verbul . Nu știa dacă ar fi fost mai bine să lase lucrurile așa cum erau sau să încerce niște schimbări. Ar fi putut să dea impresia că e crima unui obsedat. „Să-i înfig un cuțit în piz…”
Hâșâit de pași pe scări. Își aduse aminte că nu e singur, că domnul Timaru era afară, s-ar fi putut întoarce în orice moment și ar fi ucis fără milă aproape orice urmă de mister. Așa ceva nu se va întâmpla. Chiar de va fi nevoie să mărească misterul, oarecum inutil. Se ridică în picioare. Simțea că turbează de nervi. Era același, dar îl supăra lipsa gândurilor, nu era așa cum își imaginase, „misterul e mai mare în momentul în care vezi urmările unei crime pe care nu ai comis-o decât, să o săvârșești. Acțiunea omoară misterul.” Zgomotul de pe scări dispăru.
Raul își puse din nou mănușile. Dădu drumul la apă în chiuvetă, deși nu avea de gând să se spele. Cu pași înceți se apropie de ușă si privi pe vizor. Pe hol lumina era stinsă. Puse mâna „criminala” pe clanță. Dar se întoarse. În timp ce se îndrepta spre masa din bucătărie privi chipul plin cu sânge al moartei. Își amintea cât de frumoasă era, cu ochii ei mari, mari, puțin alungiți, nasul subțirel, buzele de un roșu natural atât de sexy, zâmbetul ei sincer, simpatia ei, îl privea ca pe un frate mai mic, toate acestea vor deveni amintire. „Deci asta e sentimentul amintirii tale.” E curioasă
și granița asta, amintire-realitate. Luă pachetul de țigări și plecă.
O luă în sus pe scări, un fel de evadare inversă (poate că ultimele cuvinte n-ar fi trebuit să le scriu dar cui nu-i convine, să uite).
În ce-l privește pe Raul, dacă a avut mustrări de conștiință sau nu, dacă l-au prins au ba, asta nici măcar altă poveste nu-i. Să rămână un pic de mister pe lumea asta, ce mama dracului…