Edictul promulgat de Cezar a stârnit multă rumoare în întreaga Romă. Sclavii galerelor, cei care încă se mai simțeau în putere, femeile lor și copiii ce acum crescuseră, fără însă să uite glasul sângelui de pe Voh, cu toții se hotărâseră să plece spre insula părăsită atât de tragic cu mulți ani în urmă. Solan simțea în sufletul ei că Thorquinius se va folosi de acest Edict pentru a ajunge acolo unde inima îl chema. Se afla în salonul scufundat în oglinda palidă a amurgului când Thorquinius apăruse alături de Runa. Când a zărit-o prin cristalele de lumină ce se alergau pe după statuetele de bronz aurit, Solan a tresărit. Pupila magistratului Longinus era o întruchipare a unei alte Solan, la altă vârstă. Părul strâns la spate îi vălurea pe umeri ca o cascadă de grâu copt sub lumina verii. Ochii împrumutaseră ceva din licărirea tainică a femeilor vohiene, un amestec de puritate și sălbăticie crudă. Verdele irisului strălucea sub gingășia gesturilor cu care o înconjura tânărul pretor.
- Mamă, a sosit vremea să o cunoști pe Runa! Þi-am vorbit despre ea, dar uneori noi, bărbații, suntem văduviți de cuvinte atunci când trebuie să zugrăvim un chip drag și frumos.
Solan o îmbrățișă pe Runa, și așa, una lângă alta, cele două femei păreau unite prin destinul aceluiași bărbat, drag deopotrivă amândorura.
- Mă tem, Thorquinius, îi spuse Solan cu blândețe în glas, convinsă fiind că vorbele ei nu vor fi pe placul pretorului, că este prima și ultima oară când vă voi mai vedea împreună. Am înțeles de la Livia Longa că Runa va pleca spre Voh...
- Da, așa este, mamă, dar nu va pleca singură! Vom pleca împreună, așa cum ți-am spus demult, încă de când m-am întors din Britannia. Și atunci nu știam lucrul pe care-l știu acum.
- Ce vrei să spui, fiule? îl întrebă Solan, pălind un pic, și încercând să se sprijine de jilțul tapițat cu mătase violetă.
- E vorba de singurul lucru de pe lume, mamă, care nu se sfiește să se arate gol-goluț lumii întregi!
- Care lucru?
- Adevărul, mamă, adevărul! A trebuit să cobor în măruntaiele unui pământ străin, lângă cripta unui viteaz celt pentru a afla cine este adevăratul meu tată!
- Thorquinius! îl mustră Solan cu vocea tremurând de o emoție pe care o simțea venind dintr-un timp îndepărtat și greu, ca de plumb, ce i se așeza pe suflet. Tatăl tău...senatorul Grachus...
- Nu, mamă, nu! Tatăl meu, adevăratul meu tată, de la care am moștenit tot ceea ce reprezint azi, este Rift cel sângeros de pe Voh! De care te-ai despărțit într-o noapte în care amândoi ați vrut să vă dăruiți unul altuia mult mai mult decât își pot dărui doi oameni care se iubesc. În noaptea în care ființa voastră a trăit sub imperiul unui singur gând, agonizând la plecarea pe ascuns a lui Rift. Acela ca fructul iubirii voastre rănite de un destin nedrept să se coacă, și să rodească în pântecele tău. Eu, copilul dorit de amândoi cu înfrigurarea acelei seri, trăită, probabil, ca ultima de pe lume...
La auzul cuvintelor rostite cu atâta înverșunare de fiul ei, Solan s-a prăbușit neputincioasă în jilțul ce devenise ca o criptă de piatră, cenușie, tristă.
- Verus, consulul trădător, prieten fad al Cezarului, mi-a dezvăluit cu zâmbetul său batjocoritor acest adevăr. Acum vei înțelege de ce trebuie să plec pe Voh, nu?
- Mă vei putea ierta vreodată, fiule? îl întrebă șoptit Solan, prinzându-și fața în palmele ce transpiraseră de emoția nefirească ce o cuprinsese. Dacă am păstrat acest secret a fost fiindcă am vrut să te protejez! Să-ți asigur un viitor neumbrit de nori! Dar cel care te-a crescut, senatorul Grachus...?
- Îl voi respecta mereu! El nu trebuie să știe acum, ceea ce n-a știut nici cu douăzeci de ani în urmă. Este bătrân și suferind, și vestea asta l-ar distruge psihic. Îi voi spune că Cezarul a dorit o mână forte și un pretor devotat pe Voh, și el va înțelege! Toată viața nu a dorit decât un singur lucru. Ca fiul său să strălucească sub armura romană, cu demnitate și fală. Hai, nu mai fi tristă! Uite, Runa deja are ochii umeziți de lacrimi. Știu că orice despărțire își cere tainul de suferință, dar trebuie să ne bucurăm! Fiul tău și al lui Rift va fi pe Voh, acolo unde îi este locul. În seara asta i-am invitat aici pe magistratul Longinus și pe soția lui. Pe Brag și Rand, vohienii tăi dragi. Și câțiva dintre prietenii mei cei mai apropiați. Ne vom bucura, căci orice plecare înseamnă o lume nouă cucerită, cunoscută, cercetată...
- Nu, fiule, nu! Orice plecare înseamnă a muri un pic. Lăsând în urmă locuri, oameni, sentimente, gânduri, regrete, speranțe...
- Mamă, vreau să te văd zâmbind! Mai ales acum, când sunt atât de fericit știind de unde izvorăște glasul sângelui meu. Și de apropiata atingere cu piciorul a stâncilor bătute de ape ale Vohului.

Epilog

Galera pe care vohienii au plecat spre Voh adunase tot ceea ce avea mai demn și mai curajos dintre aceia care supraviețuiseră sclaviei romane. Brag strângea în podul palmei inelul lui Caleb, rugându-se ca drumul pe ape să-i fie lin și fără obstacole. Inelul să îi dea puterea de a trece peste toate încercările ce le vor sta în cale. Așa cum umilul pescar îl ajutase la Roma sau în expedițiile când alături de ceilalți sclavi purtaseră galerele romane spre teritorii nicicând visate de ei vreodată.
Vohul se sălbăticise. Cu cât galera se apropia de țărmurile ei, părea un om părăsit, abandonat naturii sălbatice ce-și înfipsese colții ei nemiloși peste tot. Dar Thorquinius și Brag știau că îi vor curăța chipul de uitarea ce pusese stăpânire pe stâncile golașe. Că poporul ce își va ridica din nou case trainice și corăbii semețe va ști să umple cu freamătul sufletului lor pustietatea și liniștea ce respirau prin rărunchii părăsiți ai uscatului. Soldații ce-l însoțeau pe Thorquinius știau de la acesta că aici, pe Voh, își vor petrece anii ce vor urma. Erau toți tineri, soldați alături de care luptase în Britannia, și care știau că demnitatea romană ce li se întipărea pe față va ști să fie plăcută chipurilor gingașe ale tinerelor vohiene, care ca și ei se hrăniseră cu aura de înțelepciune și faimă a Romei. Cei mai fericiți erau însă sclavii care trăgeau la ramele galerei. Namibienii, macedonenii, sirienii, știau că acest drum pe ape va fi ultimul lor calvar. Odată ajunși pe Voh, Thorquinius le promisese că le va reda libertatea. Libertatea de a privi cerul și albastrul lui înspăimântător de crud fără lanțuri grele la picioare. De a vorbi fără bariere sociale cu cei din jur. De a ieși de sub prejudecata care-i situa la periferia societății. Erau liberi, liberi ca pescărușii ce împânzau orizontul, și care-i însoțiseră până la țărm. Ca și cum păsările acelea albe ca spuma laptelui, și care scoteau din când în când sunete stridente, le-ar fi urat bun-venit. Desenând cu zborul lor unirea cu omul ce nu peste mult timp va fi iar stăpânul insulei, al pădurilor, al animalelor de pe uscat, din aer, și din ape.
Era o noapte plină cu stele. Prima noapte pe Voh. Un foc uriaș sfâșia mijlocul insulei cu mătasea lui de fluture ieșit din crisalida trunchiurilor de stejar. Era semnalul începerii serbărilor dedicate întoarcerii acasă. Vohienii simțeau din nou în plămâni aerul sărat și aspru al apelor. Îi încălzeau vinul și muzica, dansurile, tot ceea ce însemna câștigarea unei libertăți atât de râvnite pentru mulți dintre ei. Alături de ei soldații romani, fala atâtor expediții sângeroase, precum și sclavii din alte neamuri, alcătuiau o împreunare eclectică de culturi și popoare. Brag, cu autoritatea recunoscută de toți, le vorbi tuturor:
„ Acum douăzeci de ani am cunoscut cu toții o altă lume din clipa când grumazul nostru s-a plecat sub sandaua romană! O lume pe care niciunul dintre noi nu și-o imagina. Și pe care, cu siguranță, nu o vom uita niciodată! A trebuit să suferim, și să învățăm prin suferință că omul nu poate fi deposedat de demnitatea și sufletul cu care s-a născut. Am îndurat chinurile închisorilor și asprimea ramelor de pe galere. Unii, ca bunii noștri Dror și Nort au căzut în arena romană. Rift a căzut între Dealurile lui Lug. Toți au făcut-o cu demnitate vohiană. Ne-am reîntors la fel de demni și noi, aici, pe Voh. Va trebui să alegem pe cel mai curat la suflet dintre noi să ne călăuzească spiritul și neamul de acum înainte. Și cine altul decât Thorquinius, fiul lui Rift cel sângeros, poate fi brațul care să ne arate calea pe care ne vom învăța copiii să meargă în viață. În această noapte, sub glasul stelelor, îl vom proclama pe pretorul Thorquinius conducătorul insulei noastre! Va accepta cu onoare acest titlu, și, ca semn al stirpei ce o poartă în sânge, de azi el va deveni Thor, regele Vohului! Nu trebuie să uităm nicio clipă prin ce a trecut neamul nostru! Și nici nu trebuie să uităm că într-o noapte ca aceasta un om umil, pe nume Caleb, a vrut să ne aducă un cuvânt de înțelepciune. Nu l-am ascultat, căci vechii vohieni nu se plecau sub cuvântul niciunui neam. Și am plătit cu sânge și umilință pentru asta. Vom ridica aici, pe țărm, un far. Așa ca cel pe care sclavii care au tras alături de mine la rame în expediția romană din Egipt l-au văzut în Alexandria. Un far pe care-l vom numi Farul lui Caleb. Să ne aducă lumina în nopțile fără stele, să vegheze asupra țărmurilor noastre, să protejeze vasele ce vor trece pe lângă Voh.”
Farul lui Caleb a fost construit din blocuri uriașe de stâncă. Baza farului avea o formă pătrată, și era înaltă de 40 de metri. În mijloc secțiunea farului era octogonală, goală pe dinăuntru, având o înălțime de 20 metri. Din interior ieșeau flăcări care luminau, și făceau vizibil drumul spre țărm. Partea de sus avea o formă de cerc, și era înaltă de 7 metri. Flacăra se vedea de la 50 km depărtare. La baza farului Brag așezase inelul lui Caleb, ca o dreaptă amintire pentru pescarul umil ce fusese executat fără milă de vohienii dornici de sânge nevinovat.
Thor și Runa au domnit douăzeci și cinci de ani. Sub domnia lor insulele arhipelagului s-au unit devenind o forță militară și comercială de temut. La tron a urmat apoi Rift al II-lea, fiul lor. Cel ce avea să poarte mai departe onoarea și cinstea neamului de pe Voh. Din unirea sângelui vohian cu cel roman s-a născut astfel un popor respectat și cunoscut în toate porturile mari de peste ape. Vohul devenind un punct nodal pentru comerțul înfloritor între insule. Iar nu o dată galera pe care vohienii străbătuseră cărările de ape de la portul Neapolis până pe Voh s-a întors în Imperiul, de care se simțea strâns legată prin legături de sânge și cultură, pentru a face comerț.
Între timp, în Roma se întâmplaseră lucruri dramatice. Cezarul incendiase Cetatea eternă într-una din crizele sale de nebunie tot mai frecvente. Vila senatorului Grachus, care se afla în apropierea focarului amenințător de flăcări, a fost mistuită din temelii. Solan a încercat într-un ultim efort să-l salveze pe bătrânul ei soț țintuit la pat de o gută rebelă. Dar a pierit împreună cu el sub dărâmăturile spulberate de colții nemiloși ai jarului incandescent.
Tot atunci, Linus, primul papă, cel care îl însoțise pe Chefa în apostolatul său roman, trecuse în lumea celor drepți. Îi urma la pontificat papa Anacletus. Ceremonia investirii lui va fi una care va rămâne prin ani un simbol al credinței în cuvintele Învățătorului. Și care se va repeta, ori de câte ori Biserica Universală își va alege păstorul. Anacletus a fost îmbrăcat cu o pelerină din două culori: albul, simbolizând puritatea dumnezeiască, natura divină a Învățătorului, roșul, jertfa pe cruce, natura umană a suferinței acestuia. Iar inelul, având gravat pe el chipul apostolului Chefa, aruncând năvodul, rămânea ca o datorie sfântă de a atrage la credință neamurile, din oricare parte a lumii. Fiindcă trebuia să se împlinească întocmai ceea ce blândul Învățător le spusese ucenicilor săi într-o noapte croită din fir de stele sfinte în grădina Ghetsimani: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece!”.
Pe Voh, în fiecare an, la solstițiu de vară, începea Sărbătoarea Legendelor. Cu mic, cu mare stăteau pe malul îmbrăcat în faldurile unor focuri rituale. Copiii vohieni, mai ales, ascultau valurile, strângându-se unul în altul cu teamă atunci când vreun bătrân povestitor le depăna legenda lui Rift cel sângeros, a cavalerului negru, Dror, a uriașului Nort, sau a Marelui Preot Brag. Dar întotdeauna simțeau în trupurile lor plăpânde și neajutorate un fior atunci când ascultau legenda bărbatului ce călătorise în pântecele chitului, și ajunsese pe țărmurile Vohului. Legenda lui Caleb, ucenicul lui Chefa, pescarul de oameni.
Cel care a vrut să le aducă strămoșilor lor Cuvântul, și pe care vohienii în superbia lor nemăsurată nu îl primiseră. Și copiii ascultau, și priveau vrăjiți limbile mari ale flăcărilor ce țâșneau dintre zidurile groase ale farului lui Caleb, reflectându-se peste stinsele ape. Și ei știau că ceea ce umilul pescar le spusese în dulcea și aspra limbă vohiană strămoșilor lor, se înfăptuia întocmai: „Cel care aduce Cuvântul, este cel care aduce Lumina”.