Când intru în casa Mariei Alexe – învățătoare, din Brașov, mă aflu parcă într-o lume plină de amintiri și de albume cu fotografii de prin anii 1940 și chiar și de mai înainte (de pe vremea părinților și a bunicilor ei). Albumele sunt vechi și prăfuite. Toate pozele sunt alb-negru. Unele sunt rupte, iar altele sunt îngălbenite și coșcovite. Pozele mai păstrează și acum atmosfera anilor 1920. Pe masă văd cartea de rugăciuni: ,,Acatistul Maicii Domnului” din care Maria citește zilnic.
Duminică este însă o altă zi. Una specială pentru Maria. Citește ,,Acatistul Domnului Isus Hristos”. Pe masă, lângă cartea de rugăciuni văd coperțile negre și decolorate ale Bibliei din 1914, adică din Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Noi (tipărită în zilele Majestății Sale Carol I, regele României – București 1914). Și lucrul acesta îl face de când era mică și trăia cu familia ei în Bosia, Iași. A fost învățată să se roage toată viața.

Pe pereții din camera Mariei observ icoane primite de la tatăl ei, Anton. Cu Fecioara Maria și cu Pruncul Isus. O cruce mare din lemn cu chipul lui Isus Cristos răstignit se află lângă candela pe care o aprinde zilnic, fie că e sau nu sărbătoare.

Maria face parte dintr-o familie înstărită din Bosia, o comună de pe lângă râul Prut, în apropiere de Basarabia. Tatăl ei, Anton era preot iar mama ei Maria, învățătoare. De mică au învățat-o tainele credinței. După ce a terminat Școala Normală din Iași, a ajuns învățatoare în Bosia.
În Bosia, Maria a stat nici mai mult nici mai puțin de 26 de ani. Maria lui Anton, cum i se zicea prin sat, era fiica unei familii cu șapte copii. Surorile ei mai mici îi spuneau ,,milităreasa”. Nimeni nu-i ieșea din cuvânt. Surorile și frații ei o ascultau, pentru că Maria era sora cea mai mare. Ea trebuia să aibă grijă de ei, să-i educe și să-i învețe carte.
Și acum, la cei 83 de ani ai ei îmi dau seama că Maria a fost o femeie frumoasă. Micuță de înălțime, cu părul cârlionțat, Maria e veșnic pusă pe șotii, dar și pe treabă. Este de peste 50 de ani în Brașov. Dar nu aici l-a cunoscut pe soțul ei, ci în Bosia.
Acolo l-a cunoscut pe Costică la numai 25 de ani, care avea să-i devină soț.
,,Am avut băieți și din Basarabia, dar n-am vrut să rămân acolo. Mi-a fost frică. Mi-a spus mama că și în primul Război Mondial a fost periculos și mai bine nu.”
A fost însă cerută de mai mulți bărbați în căsătorie: de popa Gogoașă, de Grăunte, om înstărit de prin Þuțora, dar ea l-a ales până la urmă pe Costică, muntean de prin părțile Bucureștiului.
L-a așteptat pe Costică să vină de pe front și s-o ia de nevasta. Își scriau
aproape zilnic și până la urmă ,,așa a fost să fie!”
,,Am avut multe cereri în căsătorie. Pe Costică l-am așteptat doi ani de zile. Constantin era în război. Era ofițer de cavalerie. Și pe mine m-a atras în mod deosebit haina militară. Oferte cu cereri în căsătorie îmi veneau, dar gândul tot la el îmi era. Așa că nu puteam să mă leg de altul. La 25 de ani m-am măritat până la urmă cu Constantin.”

,,Dar, să vezi ce mi s-a întâmplat. Fiind în sat cu mine, neamțul – staroste m-a recomandat lui Costică. Starostele era un om care cunoștea familia băiatului și după ce fata era de acord cu băiatul propus, toată familia venea la fată să se prezinte. Pentru măritiș. În cazul în care m-aș fi măritat cu băiatul adus de staroste, venea și starostele la nuntă. Trebuia să-i pui un ștergar pe umăr și lui și nașilor de cununie, căci ei îl reprezentau pe băiat. Așa a fost și la nunta mea.
Starostele a văzut purtările mele. Așa că, într-o duminică neamțul a venit cu familia lui și cu Constantin, viitorul meu bărbat. L-am cunoscut pe Constantin în casa părinților mei. Prima dată nu m-a atras în mod deosebit. M-a întrebat dacă-mi place de el. Așa, dintr-o dată. Fără să se gândească prea mult. Și dacă nu vreau să mă mărit cu el? Eu i-am zis nu, pentru că nu vroiam să sufăr. Pleca în război și putea chiar să nu se mai întorcă sau putea să vină fără o mână sau fără vreun picior.
Însă el, pe unde era, îmi scria de peste tot. Îmi scria până și din Germania, de pe front. La început primeam zilnic scrisori de la el, apoi din trei în trei luni. Și îi scriam și eu. Primeam de la el scrisori și fotografii când nici nu mă așteptam. Eram hotărâtă să rămân cu el. Inima îmi spunea că el este alesul meu.”
Pe vremea aceea balurile erau nelipsite. Maria avea rochii de seară, de petreceri. Erau altfel decât celelalte. Rochiile din poplin erau făcute ca să fie purtate toamna sau iarna. Iarna purta palton bleumarin cu guler negru de pielcică. Sau paltoane din stofă de cangăr. Pe cap, purta fular din frașonetă, un fular gros, negru și plușat. Și pentru primăvară și vară, Maria purta rochii din material din crepdeșin. Rochiile erau bleumarine, vișinii sau maro. ,,Culorile rochiilor erau de oameni serioși. Erau făcute cu mult bun gust.”
Maria se ducea tocmai în Iași și își cumpăra materialele de la magazine
particulare, de la evrei. Se purta după cum era moda atunci, pe vremea ei…
,,Evreii erau cei care îmi recomandau croitori sau croitorese. Acolo îmi făceam hainele. După modelele din revista: ,,Femeia”. Rochiile erau făcute să fie purtate în corset.” Cele mai frumoase rochii pe care le-a avut erau cele pe strânse pe talie și apoi evazate. A avut rochie de crepdeșin-vișinie, cu anchior, cu mânecă lungă și strânsă pe cot. Năstureii îmbrăcau rochia de la cot, până la încheietura mâinii. ,,Și pe atunci rochiile costau mult, dar erau alți bani, nu ca acum… Banii s-au schimbat când au venit rușii. Până atunci erau cu sutele și cu miile. După ce au venit rușii cumpărai cu milioanele. Numai la nunta mea s-a ajuns la milioane… O rochie costa pe vremea mea 450-500 lei. Depindea foarte mult și materialul din care era făcuta rochia și de croitorul la care mă duceam să mi le facă. Eram cea mai bine îmbrăcată din sat, iar dacă materialul era de calitate, prețul nu mai conta.”
Maria s-a îmbrăcat la nuntă cu rochie de mireasă albă, lungă, cu pantofi albi, cu coroniță și cu voal, cum era pe atunci moda. Nunta a fost cu alai ,,așa cum se fac nunțile pe la țară”. Au venit nici mai mult nici mai puțin de 60 de familii. ,,Invitații din partea mea erau aduși de tata. Nu venea așa oricine. Bineînțeles că și din partea lui Costică au venit: surori, frați, verișoare… Și cu cadouri, nu cu mâna goală… Am primit o casetă de acte și o tavă pe care puteai să coci la lampa de gătit, așa era pe timpurile mele. Asta numai din partea lui.”
,,Nunta a fost făcuta în trei zile și trei nopți, cum în zilele acestea nu mai
auzi. Actele trebuia să le primești de la minister. Așa era pe atunci. Înainte, te căsătoreai și cu act dotal. Actul dotal era averea pe care o primeai de la părinți. Dacă bărbatul meu făcea vreo prostie și trebuia să plătească, trebuia să vând din averea mea. Azi nu mai este la fel.”
Cât timp Maria îmi povestește de Costică stă la masa din sufragerie și oftează, se uită când la pozele cu el, când la mine… Trec minute în șir, dar nu am curaj să spun nici o vorbă.
,,După doi ani de front s-au retras armatele în România. Cavaleria s-a desființat. N-a mai fost. Și Constantin a fost repartizat la Divizionul: ,,Patru Tunuri De Munte” la, Cluj. Și așa m-am dus cu el la Cluj. Dar, nu după multă vreme s-au dat cadre afară din armată. Un an de zile avea dreptul să umble îmbrăcat în haine militare și să primească bani. După aceea trebuia să-și găsească serviciu în altă parte. Așa că el a luat legătura cu colonelul Felix Þopescu (tatăl lui Cristian Þopescu), cu care a făcut împreună războiul, la Cavalerie, Divizia a Cincea. Împreună cu maiorul, Sebastian, s-au hotărât să înființeze Școala De Miliție Călare.
Astfel, a trecut la Miliție, făcând Școala De Miliție Călare, la Cislău-Buzău. Acolo am stat trei luni în cazarmație. Și apoi, s-au gândit să mute școala în Brașov, pe strada Carierei. Am venit cu toții aici și așa a rămas și Costică în Miliție. Când de aici s-au dat afară din cadre, Constantin a zis să mergem la București. De aici n-am mai vrut să plec. Aveam casa noastră. Ne-am hotărât să rămânem în Brașov.”

,,Când a sosit războiul, cei care erau căsătoriți cu fete de dincolo sau de dincoace de Prut, nu vroiau să stea în Basarabia. Unii chiar se și despărțeau din cauza acestor motive. Copiii îi lua el într-o parte și ea rămânea la părinți dincoace. Așa era pe atunci… Basarabia era cedată Rusiei și de atunci lucrurile s-au schimbat. Și noi eram agitați, cu bagajele strânse. Numai ca să fugim. Că, dacă treceau rușii dincoace la noi? Ne-am adunat haine și mâncare. Nu puteam lua foarte multe cu noi.
Așa era vorba, că dacă ne evacuează, trebuie să trecem Siretul. Și așa am fi ajuns în Muntenia. Am fost evacuați, dar numai împrejurul Iașiului, la Aroneanu.“
,,După cel de-al doilea Război Mondial, Bosia era ca vai de capul ei, amărâtă. Armatele care treceau în Rusia, treceau pe la noi prin comună. Acolo se opreau. Ca să treacă Prutul. Ne săpam gropi în pământ. Acolo ne îngropam lăzile cu haine și
cu tot ce aveam mai de preț. După care am arat cu plugul, ca să nu se mai recunoască absolut nimic. O parte din haine le-am dus în podul bisericii.
În 1945, când s-a terminat războiul și trupele rusești se retrăgeau, curățau tot. Luau tot. Eu, cu surorile mele am dormit în poduri sau sub stogurile cu fân. Ca să nu ne găsească rușii, că făceau prăpăd. Ne-au luat tot ce-au găsit. Până și oile și vacile. Rușii ne-au curățat de ele. Dacă erai contra lor, te împușcau. Cu ei nu era de glumit.
Oamenii sus puși de la Primărie știau că tata era preot și-i trimitea pe ruși la
noi. Ca să-i facă rău lu’ tata, cei de la Primărie veneau cu rușii și le spuneau: ,,De aici!” să ia. Și dacă tata spunea că le-a mai dat…ei oricum nu te credeau. Eu una m-am opus o dată. Și atunci uite așa mi-a trecut cartușul printre picioare. Au tras rușii. Dacă te opuneai, te împușcau.
Tot acasă am avut percheziție cu rușii. Și eram singură. Părinții mei erau
duși la o înmormântare. M-am suit în pod cu rușii. Acolo erau așternuturile
unde dormeam. Au găsit doar căciulile de blană pe care le purtam și le-au luat cu ei. Norocul meu a fost că a venit bunicul meu. A urcat pe scară. O vecină i-a zis că sunt în pod cu rușii.
După ce am strigat: ,,Bunicule!” s-au dat și rușii jos din pod. Altfel cine știe ce s-ar fi putut întâmpla cu mine?…”.
Maria îmi povestește despre Constantin și despre tinerețea ei, de parcă toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat ieri. Îmi dau seama că l-a iubit foarte mult pe Constantin și sunt sigură că lucrul acesta contează de fapt cel mai mult în viața asta, care de fapt nu-ți aduce prea multe bucurii, ci mai multe insatisfacții și suferință...


Iunie. 2002
Brașov