De când l-am cunoscut pe Mihai Sbarcea mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară că, a te mărita, nu înseamnă altceva decât să știi să te vinzi. Acum depinde și de soț. Căsătoria o poți face pe bani puțini sau în schimbul unor averi foarte mari. Nu trebuie să uiți niciodată că mai presus de orice sunt părinții tăi și nu ai lui. Dacă ți se întâmplă ceva de rău, părinții sunt cei care suferă cel mai mult alături de tine, pe când dacă lucrurile evoluează bine cu noul soț, părinții se bucură sincer pentru tine.
Ciudat sau nu, întâmplător sau nu pe Mihai l-am cunoscut chiar de ziua mea la Teatrul de Comedie. Pe atunci împlineam 26 de ani, 26 de ani pierduți care nu își mai aveau nici un rost.
Prea multe rateuri, povestiri terminate cu mult timp în urmă. Am stat foarte mult timp în fața intrării teatrului. Mai mult destinul ne-a împins pe mine și pe Mihai înăuntru. Eu una nu prea aveam chef să mă milogesc în fața portarului plictisit și sictirit care tăia bilete spectatorilor. Vroiam să o las baltă, mai erau zile când aș fi putut veni la teatru.
După vreo jumătate de oră de frig am intrat în sală. Spațiu strâmt. Foarte multă lume. Înghionteli. Nesuferiți. Nu aveam unde să ne așezăm. Stăm în picioare rezemați de un perete mov. E întuneric beznă. Mi-e atât de cald...
Mă apucă tremuratul. Piesa de teatru începe pe întuneric. E ,,Comedie Neagră”. Nu înțeleg nimic. Mă doare piciorul drept.
Sandalele negre cu toc mă strâng. În seara asta sunt o persoană groaznică. Mă enervează faptul că nimic nu este așa cum mi-am dorit eu. Rochița de pe mine este mult prea strâmtă și scurtă, iar ciorapii mă împiedică să stau așa cum aș vrea. Nu am unde să mă așez. Piesa este plictisitoare, e ca în viață.
Niște orbi încearcă să facă tot posibilul să poată supraviețui în lumină. Lucrul acesta nu le prea iese, decât cu foarte multe fâstâceli, oftaturi și prăbușiri.
Mă așez până la urmă pe jos în fața actorilor. Poziția e cam indecentă, iar, în spatele meu, Mihai îmi urmărește fiecare gest, de parcă ar vrea să descifreze atâtea și atâtea întrebări care nu își găsesc răspunsul.
,,Comedia Neagră” durează două ore. Picioarele îmi amorțesc, iar gleznele mi se umflă. Mă întorc în stânga și în dreapta. Mă simt singură și a nimănui. Dar lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat pentru prima oară.
Comedia se sfârșește. Nu mi-a plăcut deloc. Nici nu știu ce să-i spun lui Mihai. Să-l mint sau să-i zic adevărul ? Mie una îmi place să fiu mințită, așa că nu știu dacă celor din jurul meu le place să afle adevărul. Oricum minciuna este o formă de protecție. Mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne amăgim cu tot felul de lucruri, să regretăm faptul că am iubit pe cine trebuia, că am trădat din dragoste.
După câteva secunde, Mihai încearcă să afle câți ani am? De parcă m-ar interesa. Pentru fiecare sunt diferită, iar, în privința vârstei, nu sunt de acord să spun vreunui bărbat câți ani și câți bani am. Mi se pare destul de penibil, mai ales că viața este făcută mai ales din minusuri decât din plusuri. Apoi, mi-am dat seama că proza este unica care mă salvează de la orice nefericire. E atât de trist și totuși atât de realist.
Mihai mă întreabă după alte câteva mii de secunde: ,,Când e ziua ta de naștere?”
Fără să-și dea seama, chiar în acea clipă împlinisem 26 de ani. Suferință peste limită, chinuri, angoase frici, faptul că aș putea muri fără să mă realizez, mă roade zilnic. Sunt un om neîmplinit care vede lucrurile parțial color.
,,Hai să mergem la restaurant să sărbătorim. »
Nu vreau, adevărul este că nici nu-l cunosc pe Mihai și deja mă simt nesigură. Am chef să mă plimb până noaptea târziu pe Calea Victoriei. Îmi trece prin cap faptul că dacă aș fi fost o idioată, aș fi fost poate mai fericită. Viața este un chin etern, dacă devii propria ta slugă. Așa am ajuns și eu. Mă chinui zilnic fără margini pentru lucruri care nu mi se mai pot întâmpla nici în vis.
Ce păcat că totul este atât de trist și fără puterea de a interveni.
Mihai pare a fi la prima vedere un ,,dandy » made în București. Are 38 de ani și e singur. Habar n-am dacă o fi având nevastă, dacă o fi divorțat, dacă o fi având copii, or pensie alimentară de plătit. Lucruri complicate care ne pot apropia sau îndepărta unul de celălalt. Nu știu ce să mai cred.
Mihai îmi spune că în viață trebuie să înveți să fii fericit. Mă uit la el îngândurată. Dacă ar ști prin câte am trecut, cate rateuri, cate dezamăgiri, câte confruntări radicale cu realitatea. Toate lucrurile acestea m-au îngenuncheat.
Mihai mă întreabă fără să ezite în ce sunt licențiată. De parcă ar mai conta. A trecut atât de mult timp și eu n-am avut șansa să iau vreo diplomă ca alții. Sunt un fel de ratată cu părinți bogați, un fel de întreținută care nu-și mai găsește nici un rost în viață.
Plecăm împreună de la teatru. Afară este destul de frig pentru o zi de septembrie. Sunt tristă. S-a mai dus un an atât de greu și plin de frământări de tot felul. După alte câteva minute, Mihai mă invită la el acasă. Mă gândesc, cât de naivă mă poate crede pentru a mă duce la el. Nu-i răspund. Neputința de a mai reacționa coerent, mă aduce în pragul de a ezita să-i spun ce cred. Nu pot să-l fac de doi lei, încă nu-l cunosc și oricum nu-mi pot permite acest lucru.
Îmi trece prin cap faptul că ar fi bine să ne oprim la Hilton. Ce n-aș da să rămân acolo, dar... mergem mai departe. Fără vreun scop anume ne plimbăm pe la Uniunea Scriitorilor, trecem de Casa Vernescu. Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai sau poate că destinul care are atâtea fețe. Și, fără să ne dăm seama vorbim despre Sartre și despre ,,Carnetele lui dintr-un război anapoda”. Senzația este profund amară, mai ales că toată viața trăim războaie atât cu noi, cât și cu cei din jurul nostru. Pe majoritatea le pierdem. Cele pe care le câștigăm nu sunt de fapt decât închipuiri.
Ne plimbăm și mi-e frig. Nu știu ce să-i spun. Destinul se joacă cu mine într-un mod nu prea plăcut. Mihai încearcă să mi se destăinuie fără ca eu să vreau acest lucru. Mihai Sbarcea este antrenor sportiv la copii. Are o figură atletică, niște mâini fine și subțiri, este îmbrăcat într-un costum gri și este mai înalt decât mine.
Îmi povestește că și el este singur și a nimănui. Mama lui are 74 de ani și este destul de bolnavă. Are și o sora de 43 de ani, profesoară de chimie. Anca, sora lui, a suferit din iubire. Când avea 27 de ani s-a logodit cu un bărbat din Târgoviște, iar mama lor nu a fost de acord cu această ,,tranzacție”. Poate că Andrei nu era atât de bogat și de bun, așa cum și-ar dori fiecare părinte pentru copilul său. Orice părinte, cât de drept sau cât de nedrept ar părea în fața propriului său copil, acesta nu dorește decât să-l ajute ca să nu-și strice viața cu te miri ce ratat, așa cum au făcut-o probabil părinții la începutul ,,carierei”.
Și viața este atât de complicată, încât orice sfat le-ar da părinții copiilor, lucrurile se schimbă, situațiile se schimbă ca într-un roman de Kafka... (...)
Așa că Anca, după ce s-a logodit nu a mai vrut să se mărite cu Andrei pentru simplul fapt că mama ei se îmbolnăvise brusc, tocmai pentru ca ea să nu se mai mărite cu bărbatul visurilor ei. Așa se întâmplă de fapt când părinții nu sunt de acord cu viitorul soț sau cu viitoarea soție. În clipa aceea îi apucă tot felul de boli închipuite sau nu, pentru a schimba de fapt destinul propriului lor copil. Astfel, în câțiva ani, copilul devine sluga părintelui.
Așa că Anca nu a mai apucat să plece la Târgoviște. Nunta nu a mai avut loc. Totul s-a terminat atât de repede, poate înainte de a începe. Povestea lor nu a mai putut avea vreun final. Anca a trebuit să aibă grijă de mama ei ,,bolnavă”. Mama ei însă o influențase atât de mult, încât fiica ei renunțase la propria ei viață pentru a se sacrifica. (...)
Mihai îmi spune că el nu a avut tată încă de la o vârstă destul de fragedă. ,,Tatăl meu a fost un bețiv, iar mamei mele începuse să-i fie frică de el. Mama începuse să-l urască, deși se luaseră odată de mult din iubire. Nu se mai putea înțelege deloc cu el. Se certau zilnic. Scandaluri monstruoase aveau loc aproape în fiecare zi. Tatăl meu renunțase de foarte mult timp la muncă. Nu făcea nimic. Se înhăitase cu foștii colegi de lucru și nu rata nici o ,,întrunire”.
Mie unul mi-ar fi frică să mă însor cu tine. Viața îți rezervă tot felul de surprize și eu unul te-aș lua la mine acasă numai fără acte. Nu mi-ar plăcea să mă comanzi în propria mea casa. Dacă aș vedea că te schimbi, te-aș da afară. Nu suport ca cineva să-mi spună ce să fac. Sunt încăpățânat și dificil. Mie nu-mi place să mă cert.
Am un singur pariu cu viața pe care vreau să-l respect. Nu vreau să ajung ca tatăl meu: un bețiv. De aceea nici nu-mi face plăcere să beau. Trist moment. Să mori din cauza cirozei. Bolile nu cruță pe nimeni, cât de bogat sau cât de sărac ai fi, cât de inteligent sau cât de prost ai fi, boala ucide oameni, vise, idei, păreri, convingeri, nu face altceva decât să te distrugă treptat... ».
Mă uit la Mihai și îmi dau seama că știe ce zice. Și eu am trecut prin atâtea lucruri, încât m-am săturat să trăiesc. Am crezut atât de mult într-un bărbat care și-a bătut joc de sentimentele mele. M-a mințit, crezând că mă ajută, dar nu a făcut altceva decât să mă distrugă. Oricum, în viață este bine să știi să-ți alegi prietenii, altfel aceștia încep să se joace murdar cu tine, dorindu-ți ,,binele”.
După câte îmi spune Mihai și el este singur, nu are serviciu și nici nu este destul de ambițios pentru a-și găsi vreunul. Bănuiesc că și el a fost supus la tot felul de torturi, care mai de care, doar că el, fiind bărbat a putut face altfel față vieții decât mine. El nu s-a îmbolnăvit și nici nu cred că a suferit la fel de mult ca mine. Fără să știm și fără să vrem, ne chinuim pentru tot felul de țeluri înalte pe care nu le putem atinge nici în ruptul capului.
Mihai este omul căruia nu-i place să se umilească în fața șefului. Îi place să facă numai ce vrea. Și până la urmă, mă tot gândesc cum ar fi să mă mărit cu un bărbat care nu m-ar putea înțelege, care și-ar bate joc de mine, care m-ar umili în tot felul de situații și care m-ar bate. Pariul lui cu viața este să nu ajungă ca tatăl lui. Dar, dacă nu-și poate respecta promisiunile.
Pariul meu cu viața este însă altul. Să-i întrec pe părinții mei, să ajung mai departe decât ei și să-mi iubesc soțul, să nu-l înșel nici măcar cu gândul. Văd momentan iubirea în plus și minus, în culori de un roșu intens.
Acum când scriu am o durere de cap care mă chinuie de vreo câteva zile. Nu mă interesează nimic, decât să reușesc să mă pot controla în situații disperante și depresive, să-mi iau diploma și să pot pleca din țara asta de rahat care mă face să sufăr în continuu. Aici nu am nici o satisfacție. Din păcate pentru mine și pentru familia mea; România este țara unde ne-am ratat.
Mama mea nu a profesat în Germania, tatăl meu nu a putut să plece în America din cauza mea. Părinții mei s-au sacrificat întru totul mie. Toți banii care i-au avut i-au investit în mine. Nici nu știu dacă au făcut bine.
Ciudat lucru, părinții mei nu m-au făcut ca să mă aibă sprijin la bătrânețe. Nu știu dacă această afirmație a lor este și adevărată. M-au făcut pentru simplul fapt că viața fără copii este goală, nu ai pentru cine munci, nu ai nimic. Părinții sunt unicii în viață care nu-ți cer nimic înapoi, pe când celelalte ,,rude » nu fac altceva decât să te scoată dator vândut, după ce te-au ajutat cândva.
Mihai încearcă să facă să uit de mine. Nu are nici un fel de teamă să afirme faptul că se crede un geniu. Nu-l contrazic, oricum nu-l cunosc decât de o lună. Deși nu are diplomă în psihologie, îmi spune că îmi citește fiecare reacție cu puterea minții. Îmi spune că dacă ar fi să ne căsătorim, ar trebui să am și eu aici o casă. Altfel nici nu s-ar gândi să mă ia pe nume.
,,Ia gândește-te cum ar fi să mă însor cu cineva, după care nevastă-mea ar rămâne gravidă. Într-o garsonieră la etajul zece nu am putea supraviețui trei persoane. Plus că tu ești mai tânără, ești cu 12 ani mai ,,liberă” decât mine. Și să știi că mie mi-ar fi frică de faptul că m-ai putea părăsi pentru un bărbat mai tânăr decât mine. În București se întâmplă foarte multe.
Știi Raluca, tu ești mult prea teatrală. Nu cred că am curaj să te iau pe numele meu. Mi-e frică să semnez niște acte la comandă. Și mai ales când știu că la nuntă ar trebui să vină atâția oameni, lucrul acesta m-ar sufoca. Să semnez o hârtie, de parcă o hârtie ar putea decide soarta unor oameni.”
Mă uit la el, încercând să-i urmăresc fiecare reacție în parte. Dacă minte sau nu, numai Dumnezeu știe acest lucru. Să faci dragoste cu cineva care te place numai pentru banii părinților mi se pare ceva înfiorător și degradant. Pentru unii căsătoria poate deveni o tranzacție profitabilă, alții își unesc averile devenind din ce în ce mai bogați.
,,Să știi că mie unul nu-mi place să lucrez. Sunt o fire dificilă și nu-mi convine să fiu umilit de nimeni. Reacționez dur si cred că telefonul meu este pus sub urmărire de milițieni. Am impresie că sunt urmărit pe stradă.(...) și când mă gândesc că tu vrei să faci în viață alte lucruri decât mine. Tu pui deasupra oricăror lucruri profesia. Eu nu. Altceva decât antrenor sportiv nu pot ajunge, pe când tu poți după alți câțiva ani să devii doctor în jurnalistică. »
,,Și dacă nu îmi iese. Dacă toată viața mea nu a fost altceva decât o minciună. Oricum mi-aș dori foarte mult să am un copil. Aș scrie și despre el și despre tot ce mi se întâmplă. Mie nu-mi place să citesc, mie îmi place numai să scriu. E ciudat să afrim acest lucru, dar ce spun este adevărat. Și îmi dau seama că există atâția oameni care se pierd , visele lor ajung să fie deșarte, dorințele lor se pierd aidoma unui trecut care nu dorește nici în ruptul capului să devină prezent. Trecutul nu mai poate avea calitatea de a deveni viitor. (...)
Mihai se uita la mine îngândurat. Simt că mă agresează cu privirea. Mihai își petrece aproape fiecare noapte citind cărți de mâna a doua luate din fața Universității, de la buchiniști. Își cumpăra cărți la 10.000 de lei bucata. Nu are bani să citească scriitori moderni. Îi așteaptă până ce aceștia vor deveni ,,clasici” și ieftini. Îl citește pe Balzac în limba franceză, nu merge prin restaurante și așteaptă o avere formidabilă din partea bunicii de peste 10.000 de dolari. Îmi spune că este cinstit și că preferă dreptatea și că, decât să dea banii pe tablouri, acceptă să meargă aproape în fiecare seară la teatru, își cumpără cărți fără să-i fie frică de ce-i rezervă viitorul.
Lui Mihai nu-i plac copiii, îi e teamă că nu i-ar putea crește, fără să vrea însă se trădează. De câte ori mergem prin parc, se uită la familiile care își plimbă copiii prin Cișmigiu.
Momentan mi-e frică să fac dragoste cu Mihai, deși fără să știe m-a scos din starea mea de indiferență și de absență. De când mă întâlnesc cu el nu mă mai gândesc la moarte, nu mai vreau să mă sinucid și fac tot posibilul să nu mă droghez.
Încerc să rezist fără medicamente. Nu știu nici acum, după o lună de zile dacă să am sau nu încredere în el. Oricum mi-ar face cel mai mare bine, dacă m-ar asculta. Deși nu vrea să mă mintă, îmi șoptește la ureche tot felul de adevăruri care îmi provoacă tot felul de isterii. Nu vrea să mă ia de nevastă și nici nu își dorește să se umilească în fața mea. Nu dorește să se sacrifice pentru mine, decât dacă m-aș îmbolnăvi.
Ca să nu rămân gravidă cu el, mi-ar planifica fiecare noapte de dragoste, n-ar ejacula în mine, m-ar obliga ca în prima luna să iau anticoncepționale, deși știe perfect că aceste medicamente nu fac altceva decât să te îngrașe. Nu-i convine să folosească prezervativ și dacă aș rămâne gravidă e sigur că așa a vrut Dumnezeu. Nu sunt încă sigură că și-ar asuma responsabilitățile pentru a fi un părinte ,,model”. De când ne știm îmi tot repetă că nu i-ar plăcea ca nevasta-sa să urle la el și chiar dacă ar face-o, soluția lui este să plece de acasă.
Pe mine mă vede ca pe un copil. Am momente când mi-l doresc pe Mihai prieten, alteori mi-l doresc soț, iar când ne certăm nu-mi mai doresc să-l văd deloc. Mie îmi place să trăiesc în lumea mea de ratați superiori. Nu mă poate schimba nimeni. Sunt încăpățânata, nu fac decât ce-mi place, îmi ling șefii în cur, n-am chef să mă cert cu nimeni.
Nu sunt mai ticăloasă sau mai parșivă decât cei din jurul meu.
Mergem pe stradă împreună. Mă uit cu atenție în stânga și în dreapta mea. Văd pe peretele din fața galeriilor ,,Art » o imagine care-l înfățișează pe Isus. Mai jos observ scris - ,,We need Jesus ». Câți dintre noi nu au nevoie de Isus, de credință, de biserică, de dragoste, de adevăr, de minciună și de cultură. Prezentul este greu de digerat. Deși ,,cultura a coborât în stradă » nu trebuie să uitam faptul că ,,we need a better life ».
În clipa aceasta îmi trece prin cap faptul că mi-aș putea distruge singurătatea alături de vreun soț meschin și fără credință. Eu una nu cred în Dumnezeu tot timpul, cred doar câteodată. La greu îi cer să mă ajute, la bine îl uit. Fac impresie bună oamenilor, am aerul unei ființe sensibile și, de fapt sunt ca un ținut pustiu. Când mă examinez îmi dau seama că sunt plină de dispreț, văd în fața mea o mulțime de tărâmuri ale făgăduinței unde nu voi putea intra niciodată. Nu sunt autentică. Nu mai vreau să găsesc plăcerea în nimic, mă gândesc mereu la suferințele mele. Știu prea bine ce o să se întâmple. Adesea mă simt plictisită. Împrumut ideile altora, am plăceri inocente de suflet pur și candid de copil, dar deodată ce ele sunt împărtășite în proza mea, ideile se tradează una pe alta.
Sunt numai orgoliu și luciditate. Nu mă mai înspăimântă aproape nimic. Îmi doresc un copil, care să mă schimbe în bine. Iubesc bărbații bătrâni. Poate pentru simplul fapt că eu când eram mică nu mă jucam cu copii de vârsta mea, mă jucam cu oameni maturi. În fiecare bărbat mai în vârstă decât mine văd un nou tată, un protector, un salvator. Deseori am impresia însă că mă înșel amarnic. Și dacă cel cu care mă voi marita nu va putea să îndeplinească toate aceste condiții nerostite. (...)
Mi se întâmplă deseori să spun că am avut tot ce mi-am dorit în tinerețe, dar nu în modul pe care mi l-am dorit. Marile mele speranțe mor treptat, departe de a-mi vedea succesul prin ele. Speranțele irealizabile devin ceasuri care se scurg, la fel picturile lui Salvador Dali. Timpul îmi devine dușmanul cel mai puternic, ca de altfel și iubirile nerealizate.
Ciudat este că așteptările nu mă mai torturează, ci au început să mă obsedeze. Nu mă mai lasă să dorm, îmi creează spaime incontrolabile, pe care nici măcar medicamentele nu le mai pot suporta.
Încerc de data asta să fiu diferită, măcar de dragul lui Mihai. Nu știu dacă o să reușesc... Poate cu ajutorul lui voi putea să nu mai sufăr la fel de mult cum am suferit în trecutul meu.
De ce viața nu poate fi schimbată atunci când îți dorești ? De ce trebuie să aștepți atât de mult ca cineva să-ți poată schimba destinul...



21. martie. 2006
Ora: 14,00
Brașov